OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al. Th. IONESCU
Mircea Nedelciu.
Monografie, antologie comentata, receptare critica
Editura Aula, Colectia „Canon“, Brasov, 2001, 110 p., f.p.

Despre o „majoritate ignorata“
Orice analiza globala a productiei literare romanesti din ultimii ani (insa ne cam lipsesc asemenea priviri de ansamblu…) ar conduce la o constatare poate surprinzatoare pentru cei care nu urmaresc cu atentie fluxul aparitiilor editoriale: nu poezia, nici proza, nici macar jurnalele si memorialistica nu predomina, ci critica literara, teoria, eseistica de toate felurile. Vorbesc despre scrieri originale, in prima editie, si – de asemenea – despre carti macar onorabile, de la mediu in sus. Altfel, fireste ca apar valuri-valuri de volume de versuri sensibile foarte! Doar ca putine dintre ele sint valoroase. La fel – rare romane notabile. Cite un volum de proze scurte ici, altul colo. Jurnale si amintiri – ceva mai multe, dar Sebastian, Steinhardt, Zaciu si altii s-au publicat de multisor, recolta ultimilor ani fiind mai saraca. Situatia se mentine de la mijlocul deceniului trecut. O constat in fiecare primavara, atunci cind, in preajma scrutinurilor pentru Premiile ASPRO, incerc sa-mi fac o imagine asupra productiei literare a anului precedent. Evidenta cartilor de critica si eseistica notabile o depaseste de citeva ori pe aceea din celelalte genuri.

Nu ma grabesc sa trag concluzia logica, si anume ca traversam o perioada mai putin stralucita in materie de poezie si proza, una – in schimb – fasta pentru speciile metaliterare. Desi ipoteza nu pare atit de riscanta…
Atunci cind autorii acestor teancuri respectabile de exegeze, teorii s.a.m.d. sint bine cunoscuti, „vedete“ ale lumii noastre intelectuale, cartile in cauza se vad si se comenteaza destul de asiduu in presa, mai ales in cea culturala – dar nu lipsesc nici notele de prezentare din cotidiene. Pe de alta parte, exista si o „majoritate (aproape) ignorata“: cea formata din opurile colegilor nostri cu imagini mai putin mediatice si cu prestatii intelectuale mai discrete. De obicei, e vorba despre universitari. Cartile lor pot fi teze de doctorat, volume monografice cu tinte mai ales didactice sau culegeri de articole, cronici, eseuri diverse. Trecute cu vederea de cronicari si recenzenti, ele isi au – totusi – publicul lor format din specialisti si din „tineretul studios“, regasindu-se in bibliografiile critice utilizate in universitati si in licee. Laolalta, sint extrem de importante pentru mentinerea la bune nivele a „stiintei literaturii“ si pentru constructia pe mai departe nu numai a disciplinelor din aceasta zona, ci si – la urma urmei – a „metadiscursurilor“ care participa la dezbaterea publica a epocii. Jean-François Lyotard le vedea – se stie – in centrul culturii postmoderne…
Acum – despre o asemenea carte mai putin comentata, semnata de un critic de foarte buna calitate, din categoria „discreta“ despre care vorbeam. Sper sa revin curind cu alte exemple…

Primul monografist al lui Mircea Nedelciu
Al.Th. Ionescu, astazi profesor la un liceu din Curtea de Arges, e un vechi „echinoxist“, cronicar – mai intii – in paginile revistei cu pricina, apoi in alte gazete culturale. Student fiind la Cluj, s-a format in ambianta care avea sa produca mai multe serii consecutive de critici, absolventi de filologie in anii ’70, deveniti nume de prim-plan ale domeniului in anii ’80-’90: de la – sa zicem – Al. Cistelecan, Virgil Podoaba, Stefan Borbély si Gheorghe Perian la Radu G. Teposu, Ion Simut si Ioan Buduca. Pe linga „vedetele“ contingentului, destui alti autori de foarte buna calitate s-au lansat in aceeasi perioada, publicind – insa – mai rar si in reviste cu circulatie mai restrinsa, departe de „centrul“ monden al scenei noastre literare.
Al.Th. Ionescu e unul dintre acestia din urma, drept pentru care numele sau e mult mai putin cunoscut decit celelalte. A scris – totusi – sistematic in revistele din zona sa de rezidenta, in Argesul anilor ’80 si in Calende dupa 1989, colaborind si la periodice mai reputate din Ardeal, precum Familia sau Vatra. Comentind cu precadere proza, el si-a alcatuit la un moment dat un volumas intitulat Aventura prozei scurte in anii ’80 (1995). Banuiesc ca felul sau retras de a fi l-a facut sa nu insiste si sa nu dea – inca! – la tipar mai multe carti. Cea de-a doua sa aparitie editoriala trebuie sa fi fost o comanda: micromonografia Mircea Nedelciu inclusa intr-o colectie de uz didactic, pentru profesori, studenti si elevi de liceu, Nedelciu fiind prezent – se stie – in mai multe manuale alternative si predat – fireste – la cursurile de literatura contemporana.

Dupa tipícul colectiei pentru care a fost scrisa, cartea e – de fapt – mai putin decit o micromonografie, textul critic avind doar circa 40 de pagini, cu corp foarte mic de litera, e adevarat (restul pina la dimensiunea unei brosuri de 100 de pagini fiind ocupat cu selectii din articolele teoretice ale lui Nedelciu, din prozele sale si din „receptarea critica“ de pina acum, plus date bio-bibliografice). Oricum, avem de-a face cu mai mult decit in cronicile de gazeta, criticul oferind – de fapt – un eseu integrator, proiect – totodata – pentru o analiza globala a operei regretatului prozator. Primul capitol e preliminar si teoretic: Generatia ’80: Textualism. Postmodernism. Preferinta pentru proza scurta. Sint explicati aici rapid, in citeva pagini, cei doi termeni (intiiul, larg folosit de critica, nepotrivindu-se – dupa parerea mea – cu cel de-al doilea, abia acesta din urma fiind adecvat la situatia literaturii romane a ultimelor decenii). Insistind asupra optiunii initiale a lui Nedelciu si a colegilor sai de generatie pentru textele de scurte dimensiuni, Al.Th. Ionescu sugereaza si „scenariul“ de interpretare, pe care-l va urma: va vorbi mai intii despre Proza scurta a autorului, apoi, in ultimul capitol, Si totusi, romanul…, despre „dezicerea“ de mai tirziu, daca dezicere a fost. Poate ca nu tocmai! Nedelciu a lucrat – intr-adevar – in ultimii sai ani la un roman, dupa ce mai publicase altele trei, insa nu abandonase proza scurta nici dupa ce scrisese Zmeura de cimpie, Tratamentul fabulatoriu si Femeia in rosu (ultimul – „la sase miini“, impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Mihaies). Majoritatea textelor din Si ieri va fi o zi sint de la sfirsitul anilor ’80, iar in 1998 sau 1999 a mai scris o bucata scurta in care si-a folosit experienta bolii.
Cele doua capitole de analiza sint bogate in observatii si sugestii utile. M-a interesat in mod special marturisirea criticului cum ca prima carte a lui Nedelciu, Aventuri intr-o curte interioara, i s-a parut acum, la relectura, „mult «mai cuminte»“ decit la data aparitiei, in 1979 (p. 11). Cred ca in epoca s-a accentuat excesiv asupra presupusului „tehnicism“ al generatiei, de unde si raspindirea ulterioara a ideii de „textualism“, cind in prim-plan se afla – dimpotriva – noul „autenticism“ pe care il propuneau tinerii prozatori de atunci. Al.Th. Ionescu nu merge mai departe pe aceasta pista, raminind sa disece procedeele narative din primele carti ale lui Nedelciu. Nu poate – in orice caz – sa nu remarce „concentrarea extraordinara de viata“ din textele acestuia (p.16). De comentarii aplicate beneficiaza 8006 de la Obor la Dilga, Istoria brutariei nr. 4 si prozele rimate, „baladesti“. Nu sint singurele optiuni posibile dintr-un ansamblu de texte pe care criticul il califica drept „impunator“ (p. 25). Romanele vor fi analizate pe rind, cu – iarasi – numeroase observatii fine. Lipsesc concluziile, micromonografia se sfirseste brusc.
Per total – incursiunea incitanta a unui critic subtil in opera unui mare scriitor. Citind cartea, iti vine sa te apuci de o monografie Nedelciu adevarata, de mai mari dimensiuni. Poate ca va scrie una chiar Al.Th. Ionescu, discretul echinoxist…