OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Silviu CURTICEANU
Marturia unei istorii traite. Imagini suprapuse
Editura Albatros, Bucuresti, 2000, 502 p., f.p.


La Tirgul Bookarest din acest an, la standul unei edituri prezente in afectivitatea unei generatii inca de pe vremea prozelor lui Mircea Sintimbreanu, am fost tentat de memoriile fostului sef de cancelarie comunista Silviu Curticeanu. Intr-un peisaj succesoral dominat parca de legea tacerii – dupa zece ani, numarul memoriilor datorate granzilor regimului ramine mic –, o intreprindere precum cea a dlui Curticeanu trebuie apreciata. Asemenea marturii, adaugate fondului documentar, vor ajuta la radiografierea acestei experiente falimentare care a fost, la noi ca si aiurea, comunismul.

Memoriile in discutie balanseaza – inabil adesea, in opinia mea – intre doua niveluri distincte: pe de o parte, jurnalul de detentie al protagonistului (arestat pe 26 decembrie 1989), pe de alta, amintirile sale din vremea cind a servit un regim si un personaj de care, la finalul celor aproape 500 de pagini, reuseste sa se debaraseze (cu o mai sesizabila abilitate). Este greu de spus, privind din exterior, daca volumul s-a nascut dintr-un jurnal de detentie caruia i s-au tot adaugat amintiri sau daca miza a fost de la bun inceput memorialistica, paginile carcerale nefiind altceva decit sarea – amara, pentru autor – presarata in bucatele fostei sale cariere. Silviu Curticeanu are versiunea sa: in inchisoare ar fi umplut „cu pixuri de proasta calitate“ citeva caiete, pe care le-a incredintat intr-un tirziu tiparului, fara modificari; pe alocuri, citeva note de subsol aduc „actualizari“ ale celor scrise, menite, evident, a confirma intuitiile autorului. Recunosc ca am dubii referitoare la aceasta presupusa neinterventie in text. Dar nu aceasta conteaza, ci ceea ce autorul spune, indiferent cind.
Ceea ce spune si, in egala masura, cum spune. Instruit, Silviu Curticeanu cade de la bun inceput in pacatul unei pretiozitati sterile. Janet, homo homini lupus, frantuzisme, Bacovia, Machiavelli, Montesquieu, Rousseau, Eminescu, Galileo Galilei, partir c’est mourir un peu, Juvenal, W. Buckley, iarasi frantuzisme s.a.m.d. apar numai in primele o suta de pagini ale cartii si urmeaza o lista mult mai mare. Intr-un anturaj dominat mai curind de o crasa si violenta incultura – precum cel in care a activat –, aceste evadari livresti ale dlui Curticeanu erau de inteles; includerea lor in carte, insa, aduce mai curind a ostentatie decazuta in parodiere involuntara.

Tendinta spre victimizare, prezenta in jurnalul detinutului postrevolutionar Curticeanu, mi se pare penibila, cu atit mai mult cu cit amintirile Domniei sale din mediul concentrationar se afla undeva intre impresiile de inchisoare ale lui Petru Groza si detalii de roman gen Papillon; nici vorba de marturii despre un presupus gulag postcomunist. Sa ne imaginam cum – ne spune autorul –, in inchisoarea Rahova, in 1990, o bufnita se mai aude din cind in cind, seara, iar detinutii de drept comun, de dupa gratii, striga de plictiseala Iliescu si Roman, va cinta cucuveaua! In celula sa, Lica Barbulescu, cumnatul scornicestean al defunctului Cirmaci, striga „Auleu, muica, mor!“, iar in dreptul celulei lui Nicu (Ceausescu?), teava de mitraliera a unui TAB ridica spre gratii un pahar cu palinca.

La inchisoare, autorul cunoaste personaje noi sau rememoreaza prieteni vechi – precum Vasile Milea. (Faptul ca doamnele Milea si Curticeanu ar fi fost o data impreuna, „neascultatoare“, la o slujba de Pasti este menit, in intentia autorului, sa ilustreze micile complicitati care se puteau naste in Olimpul comunist; personal, mi se pare mai curind o proba a ipocriziei existente la virful sistemului.) Oricum, dl Curticeanu a inteles ceva, macar dupa eliberarea sa (daca nu cumva stia dintotdeauna): gradul de dezumanizare atins in puscariile comuniste n-a fost in nici un caz egalat de puscariile postdecembriste prin care Domnia sa a trecut. Silviu Curticeanu citeste carti si ziare proaspete, tine jurnal etc.; colegul de celula Stefan Andrei este infatisat certindu-se, in cosmaruri, cu inamici care-l bintuie dar, mai ales, decupind ziare, umplind caiete, pierzindu-se in notite. Or, dupa inchiderea la Sighet, nu sint convins ca istoricul Gheorghe Bratianu a mai vazut vreo litera scrisa, pina la moartea sa; asa ca lamentatiile dlui Curticeanu mi se par deplasate. Nu discut aici daca domnii Curticeanu sau Andrei erau sau nu vinovati, daca trebuiau sau nu inchisi; dar aceasta maniera de victimizare – daca nu puerila, atunci destinata celor care habar nu au despre ce a insemnat iadul detentiei comuniste – mi se pare daunator cartii in ansamblu. Iar partea ironica a povestii abia aici apare: fie ele si rele, inchisorile romanesti din 1990 nu erau decit continuarea fireasca a celor din deceniile imediat anterioare, despre care dl Curticeanu trebuie sa fi stiut cite ceva macar pe vremea in care era (din 1972) sef al sectorului Justitie (!) la Comitetul Central al PCR.

Din fericire, pilonul de rezistenta al acestor memorii nu este periplul postrevolutionar al autorului, ci cariera sa de dinainte de 1989. Elev si student meritoriu, destinat unei cariere pe masura, Silviu Curticeanu ajunge in 1965 director in Procuratura Generala, iar mai apoi, am vazut, seful sectorului Justitie la CC. In 1975 are prima intilnire cu Nicolae Ceausescu, in urma careia devine secretar prezidential si al Consiliului de Stat (iar din 1982, seful Cancelariei CC-ului – sau „inceputul infernului“, cum spune). Paginile ce comprima aceasta evolutie sint, pe alocuri, presarate cu observatii ale autorului asupra vietii politice din 1990 sau cu niste mini-analize istorice, in general de bun-simt (chiar daca simpliste, vezi prezentarea relatiei Antonescu – Regele Mihai, mai putin atunci cind este vorba despre UDMR, Ungaria, inevitabila ipocrizie a Occidentului s.a. Faptul ca autorul, prin aceste marote (Occidentul, ungurii etc.), se afla mai aproape de partidele nationalist-conservatoare nu este de mirare, cred; dl Curticeanu nu este nici primul si nici singurul in aceasta situatie. Nicolae Ceausescu a murit, dar conditionarea unora dintre principalii sai servanti a ramas – se vede – intacta.

Din punctul meu de vedere, punctul forte al cartii este tocmai prezentarea personajului numit Nicolae Ceausescu. Chiar daca autorul o mai scalda pe alocuri, trimitind la judecata postuma a istoriei etc. si chiar daca mai tradeaza pe alocuri un parti-pris pina la urma firesc, trebuie sa spun ca, dupa stiinta mea, nici unul dintre fostii colaboratori ai Conducatorului (vezi, de exemplu, paginile aproape ilizibile ale lui Paul Niculescu-Mizil) nu a reusit sa ofere o analiza atit de corecta si de rationala a personajului in discutie (memoriile in pregatire ale lui Stefan Andrei, despre care aflu pe tot felul de cai, poate ne vor oferi o completare si o alternativa). Ceausescu apare aici aproape asa cum a fost el: cu imaginea lui eroica autohipnotizatoare, cu duritatile lui, cu vicleniile lui, cu zgirceniile lui, cu naivitatile sau indulgentele lui; cu scenele lui de isterie, cu inexistenta lui cultura, cu poncifele marxiste pe care le rula printre versuri de Cosbuc, cu romantele care-i placeau, cu hobby-urile numite vinatoare sau, mai apoi, gradinarit; cu idealul lui fanatic („construirea socialismului...“), cu ambitia sa de a-si lega numele de sistemul de legi al tarii, cu pasiunea sa pentru halva si cu antipatia lui pentru Gorbaciov. In paralel cu decaderea individului, Silviu Curticeanu observa si decaderea ca atare a sistemului: de la obedienta servila a lui Emil Bodnaras (singurul tovaras care, dupa demiterea lui Maurer, ii mai vorbea lui Ceausescu pe numele mic) pina la falsificarea statisticilor, la falsitatea institutiei numite Marea Adunare Nationala, la aventurile decoratiilor regimului sau la aventurile sistemului energetic al tarii. In paralel, malign, se dezvolta in partid si in societate cultul personalitatii, fenomen care va transforma ridicolul in grotesc.

Silviu Curticeanu, prin natura postului, a avut-o aproape si pe Elena Ceausescu, cu care – ne spune – a avut relatii catastrofale. Dar, cu toate acestea, fosta cabinet nr. 2 reuseste sa devina, in succesiunea paginilor, unul dintre personajele relativ nostime ale rememorarii, printr-unul din acele paradoxuri comune nu numai scriitorului, dar si omului in genere: ne haituieste exact spectrul de care dorim sa scapam. Dl Curticeanu are o anumita placere de a aminti diverse boacane ale fostei prime tovarase in stat, desi, in opinia mea, rezultatul este, finalmente, opus celui intentionat: toate aceste gafe monumentale, dovezi de prostie si aere de tata cu care Elena C. apare creionata nu reusesc, fatalmente, decit s-o umanizeze, intr-o masura mai mare decit au reusit, pina acum, toti cei care au mai amintit-o in (cvasi)memoriile lor, de la Pacepa la Dumitru Popescu sau la Silviu Brucan. Nu sint convins ca asta este ceea ce dl Curticeanu a dorit. In schimb, cred ca autorul face bine atunci cind se detaseaza de cliseul comun nostalgicilor ceausisti („cea care l-a stricat a fost ea, Elena“), spunind ca „raul nu l-a produs insa ea, ci slabiciunea lui pentru ea, s…t pentru mine inexplicabila“.

Autorul acestor memorii este un om inteligent, probabil constient de marea cacealma istorica (acesta-i, cred, termenul exact) pe care a slujit-o intr-o pozitie mai inalta decit cea din care au facut-o multi dintre contemporanii sai. Cu toate acestea, tot autorul isi creioneaza un rol pe care e greu de crezut ca l-a jucat in realitate. Imaginea despre sine pe care ne-o propune este cea a unui functionar dezamagit, asteptind dezastrul cu acel calm resemnat pe care numai prea evidentele dezamagiri il pot da; Ceausescu si alti indivizi similari lui, din punct de vedere intelectual, se agita, fac zgomot, in timp ce secretarul sau – cel din carte – cugeta; el actioneaza numai in virtutea rutinei, este un apparatcik bintuit de spleen, el intelege ceea ce nimeni nu intelege, el vede ceea ce nimeni – si in primul rind Nicolae Ceausescu – nu poate sa vada (vezi indeosebi partea a III-a a cartii).

Personal, nu cred ca Silviu Curticeanu se va opri aici cu amintirile sale, cu conditia ca factori ce tin de conditia umana sa i-o permita. Ramine de vazut. In rest, provocarea unei asemenea intreprinderi, din punctul meu de vedere, aceasta este: daca autorul – unul dintre acei „invinsi fiindca au fost coplesiti de propria lor neputinta“, cum spune – va ramine, in amintirea noastra, Silviu Curticeanu sau, doar, secretarul lui Ceausescu. Pledez pentru prima varianta, din convingerea ca aceasta carte merita citita – de catre unii din interes pentru fragmentul de istorie inchis in ea, de catre altii din pretuire sau compasiune pentru autorul si „victima“ dintre coperti