OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai întîi a fost vecinătatea locurilor ocupate, uneori, la Biblioteca Academiei. Se mai întîmpla, la un moment dat, să cercetăm cam aceleaşi periodice, care trădau preocupări similare pentru posteritatea unora dintre protagoniştii istoriei literare. De aici a început dialogul meu cu Dinu Pillat, de la acelaşi interes faţă de personalitatea călinesciană. N-a fost nevoie de un eventual amic comun, care să ne prezinte unul altuia. De la prima privire, l-am identificat pe fiul poetului Pillat datorită extraordinarei asemănări fizionomice, uşor de stabilit la orice comparaţie cu imaginea încredinţată fotografiilor de familie. Se repeta situaţia dintre Tudor Vianu şi fiul său, doctorul Ion Vianu, leit tatăl pînă şi în felul de a păşi pe stradă, în tonalitatea glasului. Nici unul dintre fii nu se prevala de ascendenţa ilustră, iar cînd s-au decis a îmbrăţişa cariera scrisului, mai mult sau mai puţin în tradiţia părintească, au făcut-o în totală independenţă, ajutaţi strict de înzestrările proprii. S-ar putea vorbi chiar de o separare aproape ostentativă a căilor de evoluţie. Ion Vianu este astăzi un prozator activ, ceea ce tatăl său nici cu gîndul n-ar fi rîvnit.

 

 

La rîndu-i, Dinu Pillat, deşi mare iubitor de poezie, iscusit exeget al unor destine poetice de anvergura lui Ion Barbu sau Vasile Voiculescu, n-a pariat, nici măcar adolescentin, pe fascinaţia versului original, poate tocmai spre a nu fi bănuit că se înfruptă din moştenirea lăsată de Ion Pillat. Aşa cum nu făcea caz de înrudirile aristocratice, nepot de Brătieni şi participant la succesiunea a două moşii, de unde statutul boieresc în societate. A trebuit să se publice corespondenţa lui Dinu Pillat cu soţia ca să se vadă cît de legată fusese existenţa lor de aceste moşii, pînă ce le-au fost luate cu japca pe măsură ce regimul totalitar comunist prelua abuziv puterea în stat. A iubit spaţiul oarecum legendar de la Miorcani cu frenezia tînărului de nici 21 de ani (vîrsta majoratului, pe atunci), educat într-un stil de viaţă care împletea bucurii livreşti eclectice şi un reavăn rafinament cîmpenesc, pe urmele lui Odobescu, la aceeaşi etate. Descrierea cadrului ar putea părea desprinsă dintr-un roman rusesc, îmbibat de distincţie, bun să atenueze antagonismele dintre realitate şi reverie, să dea frîu liber imaginaţiei, tentată, deopotrivă, de recuperări în voia regresiunilor lirice, dar şi de anticipaţii, ca răspuns la idealul emancipării spirituale:

 

„Dimineţile citesc sau recitesc. Numele prietenilor din aceste ceasuri? Dostoievski, Charles Morgan, Rimbaud, Gide, Rilke, Ionel Teodoreanu şi alţii. În preajma lor mă frămînt, iubesc, cred sau nu cred, ridic capul sau îl plec înfrînt. Şi cerul, şi copacii, şi pragul cerdacului mă privesc din veşnicia impasibilităţii lor. După-mesele – spre asfinţit – pornesc călare pe întinderile învălurate. Vîntul îmi frămîntă părul şi obrajii. Priveliştile se iau la întrecere cu mine. Şi mă întorc cu noaptea pe umeri, înfăşurat parcă într-o pelerină medievală. Cîteodată mă duc la vînătoare de raţe sălbatice, stînd la pîndă pe unul din iazurile învecinate. Aştept în barcă, cu profilul stîrnit al cîinelui în preajmă. Clipele trec fără să-mi dau seama. (Timpul are ceasornice şi calendare numai la oraş.) Deodată se aude foşnetul stolului de raţe. Tresar cu o emoţie de primitiv. Duc puşca la ochi. Detunăturile tulbură liniştea şi sihăstria meleagurilor“. (epistolă datată 15 august 1942, Miorcani).  Între două „băi“ de ruralitate, ecranul memoriei poate fi invadat de reverberaţii sentimentale din rezervorul Balcicului („cu dealurile lui de mucegai şi marea ca nicăieri“). Ambianţa liniştită a podgoriei de la Isvorani mai oferea încă în 1947 un refugiu, un spaţiu protector ca să temporizeze cumva confruntarea cu ameninţările epocii şi să scrie, sub protecţia consistentelor amintiri de familie.

 

Deşi tatăl se retrăsese de o bună bucată de vreme în lumea drepţilor, continua să-i simtă înrîurirea ocrotitoare, stimulativă. Spicuiesc, la întîmplare, rînduri îmbibate de melancolie: „Dimineaţă de vară. Soarele intens zmălţuieşte lucid tot verdele de brotac din jur. Stau la masa de pe cerdacul mînăstiresc al casei, gata de a transcrie nişte însemnări luate la Biblioteca Academiei. În jur, nimeni. Astfel, parcă nimic nu stringhereşte impresia că mă aflu cu doi ani în urmă, în oaza de refugiu de pe vremea bombardamentelor. Tata trebuie să fie undeva pe sus, în vie, cu panamaua lui teşită, cu hainele albe veşnic necălcate, cu bastonul din lemn de cireş, supraveghind lucrul oamenilor la stropit, strivind cînd şi cînd, cu degetele stîngaci ţuguiate, omizile găsite pe frunzele de viţă… Stau, privesc şi aş sta şi aş privi aşa, absent, şi totuşi organic prezent, ca nisipul sau tufele de arbuşti din zăvoiul înconjurător, ceasuri şi ceasuri“ (7 iunie 1947). Cu tot acest ataşament structural, Dinu Pillat evita să vorbească despre pămînturile avute în stăpînire, despre un conac sau altul, fiecare cu atmosfera autenticului cuib de nobili. Poate cîte o aluzie să-i fi scăpat uneori, la careva dintre strămoşi, spre a preciza de unde îi vine atitudinea de superioară demnitate faţă de mizeriile pe care era obligat să le îndure. Pentru „vina“ ce i se atribuia de a fi descendent din elita trecutului, trecuse prin experienţa teribilă a detenţiei politice. Dar, cum despre răpirea fostelor domenii nu discuta, prefera să tacă şi asupra stagiilor de închisoare.

 

 

O teribilă stăpînire de caracter iese la lumină abia acum, după parcurgerea lotului de scrisori din anii 1947-48, revelatoare documente ale marasmului început prin asaltul devastator asupra nucleului moşieresc şi degradarea ierarhiilor valorice ce asigurau stabilitatea societăţii, cu consecinţe greu de remediat pînă astăzi. Dinu Pillat are reacţii de fin seismograf. Percepe apropierea dramei, însă educaţia transmisă din tată-n fiu îl obligă să înfrunte stoic răsturnările istorice, să încerce a menţine echilibrul familiei. Cu un instinct „gospodăresc“ de nebănuit, angajează, provizoriu, tratative eficiente cu autorităţile locului, încît izbuteşte să facă suportabilă, celor dragi, vestea abuzurilor: „Azi-dimineaţă m-am trezit cu Tudose şi primarul, cu ordinul de rechiziţie a 4 odăi pentru şcoală, ordin de la prefectură, în conformitate cu o dispoziţiune a Ministerului de Interne. Păreau foarte stînjeniţi, ceea ce m-a consolat platonic.  Le-am cedat toată casa din mijloc…“. Ca să demonstreze că îşi păstrează firea, adoptă iarăşi, după scurt timp, atitudinea contemplatorului capabil să domine circumstanţele: „Încolo, nu s-a schimbat nimic, inerţia zilelor de la Miorcani rămînînd aceeaşi. Apropierea toamnei se vădeşte în îndulcirea luminii tari, în frunzele care se scutură tot mai des, în berzele fluturîndu-şi plecarea deasupra conacului, în nopţile mai răcoroase. În parc, unde s-a început acum tăierea pe scară mai întinsă, ş…ţ se aud toată ziua toporul şi fierăstrăul. Şi la mari răstimpuri răbufnirea de cataractă a cîte unui copac doborît, care-mi cade parcă de fiecare dată pe inimă. Niciodată n-aş fi crezut că tăierea unor copaci poate să te doară ca o moarte în toată regula“. Şi nu erau decît primele simptome ale unei drame, dificil de închipuit, darmite de trăit. Extraordinar este că, de fapt, cel implicat nu a păstrat nici un fel de ranchiună în raporturile umane ulterioare, păstrîndu-şi curate sufletul şi conştiinţa. Numai tăria credinţei, fără trufie, poate legitima atîta consistenţă lăuntrică. Fiinţa aceasta umană, călită prin enorme suferinţe, cu aspect înşelător de fragilitate fizică, avea darul să transmită şi celor din jur sentimentul superiorităţii morale.

 

 

De două, trei ori, ne-am nimerit, împreună, printre invitaţii la colocviile dedicate memoriei lui Călinescu de către un cerc literar din zona recent industrializată în perimetrul orăşelului Oneşti, lîngă Bacău. Era o aglomeraţie muncitorească, însă supravieţuiau destule reminiscenţe rurale în aspectul de ansamblu al localităţii şi, implicit, în mentalităţi, în comportamente. Eram găzduiţi la un hotel dotat cu tot confortul urban. Însă, odată ieşit în stradă şi trecut de şirul blocurilor standard, meschine în uniformitatea lor, puteai să dai peste o gospodărie precum cele de ţară, cu prispa tradiţională şi împrejmuirea din lemn, cu orătănii în curte, cu straturi de cîrciumărese în diverse culori ori dalii vesele. Dinu Pillat aproape că le mînca din ochi. Şi figura i se umplea de fericire cînd zărea, dincolo de acoperişuri, turlele bisericii. Abia aştepta duminica spre a merge la slujba de dimineaţă. Iniţial, schiţam gestul firesc de a-l însoţi, dar mi-a explicat că preferă solitudinea rugăciunii.

 

Din explicaţia lui era de reţinut modestia supunerii la un ritual prescris. Voia să păstreze distanţa şi să ferească reculegerea înaintea icoanelor de impuritatea spectacolului public. În general, se ferea de gesturi trufaşe, nu-şi aroga evidenţieri orgolioase, gata oricînd să ofere şi să primească sugestii în exercitarea profesiei, fascinat de explorări şi depistări de noi căi de acces în straturile de adîncime ale istoriei literare. Aşa am şi ajuns, cu timpul, la o comunicare apropiată. Făceam, la bibliotecă, schimb curent de informaţii. Dinu Pillat mă consilia în abordările călinesciene, iar eu îi transferam date bibliografice cu privire la publicistica lui Ion Barbu. Nu mă mai săturam de vorba sa domoală, de zîmbetul ce-i flutura pe chip în timpul conversaţiei, ca un soi de a-şi asigura partenerul de idei că îi urmăreşte argumentele întru totul edificat.