OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gilles Leroy, cistigatorul Premiului Goncourt in 2007, a fost la Bucuresti saptamina trecuta, invitat de Ambasada Frantei pentru a participa la lansarea traducerii romanesti a cartii premiate, Alabama Song. In ciuda cunoscutelor „vorbe rele“ din juriul premiilor Goncourt si chiar a scepticismului autorului, romanul la persoana I despre Zelda Fitzgerald e captivant, senzorial si feminin. Am stat de vorba cu scriitorul vineri, 21 martie, la Institutul Francez, inainte de lectura bilingva la care a participat.

Prima mea intrebare e legata de formula acestei carti: fictiune sau biografie romantata? Dumneavoastra subliniati ca e vorba de un roman, de o fictiune; cu toate acestea, cartea are un epilog in care nu mai apare vocea Zeldei Fitzgerald, ci chiar vocea unui autor (a dumneavoastra), deconspirind conventia, un autor care vorbeste despre o munca de cercetare, despre o calatorie in Alabama, tinutul Zeldei. Exista si o lista de oameni carora le multumiti pentru sprijin. De ce n-ati renuntat la referinte, la realitatea istorica, daca tineti la fictiune?
Am declarat ca e vorba de o opera de fictiune ca sa nu existe nici o neintelegere. Eu nu fac opera de istoric, desi ma sprijin pe doua existente reale. Dar, asa cum fac adesea in cartile mele, plec de la doua destine reale si scriu propria mea poveste, cu universul meu personal, cu propriile mele fantasme constiente si inconstiente, cu imaginarul, poetica mea. Rezulta, astfel, o opera de fictiune; in Alabama am fost in cu totul alt scop decit de a face cercetari asupra subiectului. Am fost pentru un motiv foarte simplu: nu cunosteam deloc Sudul Statelor Unite, cunosteam in schimb Coasta de Vest si pe cea de Est. Or, se intimpla ca Sudul e o adevarata pepiniera de scriitori, ca de pilda Faulkner. Voiam sa vad tinutul in care a trait Zelda si de ce anume a vrut toata viata sa fuga de acolo.

Eu am fost frapata de aceasta voce exterioara, auctoriala din capitolul final, care sugereaza après coup o reconstituire de epoca. Asadar care este ratiunea acestui capitol distinct?
Micul capitol final este mai important decit credeti si e redactat in aceasta maniera din ratiuni tehnice. Am dorit sa povestesc in aceasta carte viata Zeldei si aveam doar doua optiuni: fie sa imprumut vocea lui Scott, fie pe a ei; am ales, evident, pe a Zeldei. Dar pentru ca cititorii sa afle despre moartea ei, eram obligat s-o infatisez eu insumi (a murit in incendiul azilului psihiatric din Asheville, la putin timp dupa Scott). Si mai este ceva: nu stiu daca va amintiti cum incepe cartea: este un mic pasaj in care Zelda spune ca e nevoita sa se ascunda pentru a putea scrie (vezi „Aproape de miezul noptii“). M-am aflat in aceeasi situatie in tinerete, pe vremea cind ii descopeream pe Zelda si pe Scott; imi imparteam viata cu cineva care ma impiedica sa scriu. La final (vezi capitolul „Miezul noptii“), situatia aceasta isi gaseste pandant in propriul meu eveniment biografic si, daca am avut un scop oarecare in acest capitol final, era sa ajung in acest punct...

La aceasta coincidenta, implicatie personala.
Da, este chiar ceea ce m-a ajutat sa inteleg modul in care a functionat acest cuplu, un cuplu stralucitor, care avea totul si care, totusi, a explodat atit de repede. Da, exact aceasta rivalitate care se creeaza in jurul creatiei este subiectul cartii, o tema care ma preocupa si pe care pe care am abordat-o si intr-un alt roman, Les maitres du monde. In Alabama am terminat acest roman. Am mers la aceasta intilnire nu pentru a vedea un muzeu, ci casa Zeldei, fiindca e vorba de chiar una dintre casele in care a locuit ea: toate celelalte au fost darimate, pentru ca americanii nu pastreaza casele vechi, le distrug si construiesc altele. Era, deci, ultima casa ce mai ramasese in picioare din cele in care locuise si trebuia neaparat s-o vad. M-am dus in Alabama din pur interes de romancier: voiam sa vad cum arata cerul, vegetatia, sa simt mirosul orasului, al padurilor din imprejurimi. Voiam sa simt viata acestor oameni din Sud, pe care ii cunosteam doar din carti, sa gust mincarea pe care o mincau.

Rivalitate literara
Ati aflat lucruri surprinzatoare sau lucruri la care va asteptati?
Da, peisajul era cu totul diferit de ceea ce credeam: acolo nu e deloc frumos, nu e o vegetatie luxurianta, asa cum ma asteptam. Nu sint decit paduri de pin la nesfirsit, kilometri intregi de padure. Si, in plus, e un anumit soi de pin, cenusiu, care are un miros foarte puternic.
Evocati acest miros in roman: un miros pe care Zelda nu-l putea suporta...
Da, intr-adevar. Si apoi, este umiditatea specifica a regiunii: sint acestea lucruri pe care le stii intelectual, dar pe care ai nevoie sa le simti cu adevarat, ca sa le verifici. Si am avut sansa sa pot ajunge acolo, gratie Ministerului Afacerilor Externe, fara de care n-as fi reusit o asemenea calatorie. Pe de alta parte, eu tin la romanul senzorial, e scriitura, tehnica pe care o practic: utilizarea tuturor simturilor, mirosul cu precadere, dar si vazul – ca majoritatea scriitorilor. ma atasez in special de simturile mai putin folosite in literatura, cum sint mirosul sau simtul tactil. Mi-a fost teama sa nu ma insel in aceasta privinta si e aproape sigur ca asa s-ar fi intimplat daca nu as fi vazut cu ochii mei tinutul: nici urma de vegetatia luxurianta, Alabama nu e Florida... E acolo o melancolie, o tristete neagra chiar, o latura morbida in acest peisaj, care, in cele din urma, te face sa intelegi dorinta Zeldei de a evada. Eu insumi am plecat cit de repede am putut de acolo, m-am dus in Georgia. Am fost, am vazut casa Zeldei, dupa care m-am inchis in apartamentul pe care l-am ocupat si am scris finalul. In ce priveste scrupulele de biograf, de istoric, nu ma intereseaza absolut deloc: sint atit de straine de procesul de creatie propriu-zis.

Si totusi, Zelda si Scott Fitzegerald formeaza primul cuplu literar-vedeta, primul cuplu-glamour. Pare un subiect care stirneste interesul publicului, intr-o lume in care sint la moda intelectualii mediatici.
Dimpotriva, cind am inceput sa scriu aceasta carte despre o persoana pe care o iubeam de mai bine de douazeci de ani, de cind am descoperit-o, adica despre Zelda Fitzgerald, ma temeam ca romanul nu va interesa prea multi oameni: Zelda e cunoscuta de putini, de cei care au cunostinta despre femeile de litere americane, iar daca spuneam ca scriu o carte despre sotia lui Scott, lumea incepea sa ma priveasca curios. Si am continuat sa ma indoiesc de receptarea cartii pina la sfirsit: si cum nu sint prea optimist de felul meu, cum cartea putea parea o ofensa, nu credeam ca va avea parte de o primire prea buna.
O intrebare referitoare la imaginea despre Zelda pe care o propune cartea. Avansati in roman mai multe ipoteze: ca Zelda a fost inchisa de Scott in clinicile psihiatrice si din rivalitate literara, pentru ca ea avea si un oarecare talent literar, ca nu era cu adevarat schizofrenica (diagnosticul bolii de care a fost tratata nu ar fi fost corect), ca nu s-ar fi casatorit cu Scott din dragoste, ci pentru a evada din Alabama... Sint acestea pure fictiuni? Si, prin aceasta aducere in prim-plan a Zeldei, ati avut cumva in vedere un „act justitiar“?

Nu e propriu-zis un „act justitiar“, dar literar vorbind, da, am facut dreptate prin aceasta aducere in prim-plan. Si nu e vorba de ipoteze, ci viziunea mea proprie despre aceasta femeie.
Evocati scrisorile dintre ea si Scott, ca posibil document.
Da, intr-adevar, si ar merita citite: e vorba de scrisorile din perioada logodnei, cind Scott era la New York pentru a-si face o cariera. Sint scrisori de adolescenti, dar, dincolo de formulele de alint, se vede clar ca intre ei intervine un discurs de negociere, privitor la viata pe care o vor avea dupa ce se vor casatori. Am avut impresia din ce in ce mai puternica a doi tineri care joaca o comedie a dragostei, cind de fapt ei sint purtati unul catre celalalt de interes. Nu era iubirea in sensul clasic, acea atractie fizica fata de celalalt, insotita de afectiune.
Si totusi, Zelda era considerata una dintre frumusetile din Sud.

Dar si Scott era un barbat foarte frumos. In orice caz, pe toata perioada logodnei, cind Scott este la New York, Zelda flirteaza si iese cu multi pretendenti (erau foarte multi, Zelda era fata judecatorului, era de familie nobila). Scrisorile merita cu adevarat citite pentru a vedea adevarata relatie dintre ei. Scott ii scrie unui prieten, de pilda, ca ar prefera mai degraba s-o vada moarta pe Zelda decit apartinind unui alt barbat – pentru mine aceasta nu e dragoste adevarata. Exista in aceasta dorinta a lui de posesiune acelasi raport pe care l-ar avea un pictor cu modelul sau, dorinta de a-l pastra pentru totdeauna in fata ochilor: iar Zelda a ramas intotdeauna modelul care i-a inspirat toate figurile feminine, si in bine, si in rau. E vorba, cum ati spus, de un cuplu literar, caci pentru mine Zelda este o scriitoare, poate nu de talia lui Scott, insa romanul pe care l-a scris, inchisa fiind in clinica, denota un talent care nu e al unei femei nebune. A publicat, de altfel, si nuvele foarte ingenioase in revistele pentru femei. Daca ar fi continuat, probabil ca si-ar fi perfectionat stilul; ceea ce e interesant e ca ea voia sa fie scriitoare, si asta a intretinut un soi de tensiune in cadrul cuplului. Nu stiu sigur daca e vina lui Scott ca ea nu s-a implinit ca artist, ca si-a pierdut mintile la un moment dat, nu stim niciodata daca e vina cuiva. Dupa cum nu e vina Zeldei ca Scott s-a afundat in alcoolism si n-a mai putut scrie. Insa cei doi au inteles repede, de foarte tineri, ca pot exploata mediatic imaginea lor de cuplu: de aceea am vorbit de relatia lor in termeni de negociere, de marketing.
Intotdeauna impreuna, depinzind unul de celalalt. Ea, fara el, nu interesa media.

Dar nici invers, nici el fara Zelda nu era interesant pentru media. Insa amindoi erau fascinanti, cuplul tinar, frumos, stralucitor, care incepea sa se degradeze, erau acel vis american care se prabusea. De pilda, la un moment dat, o revista mondena i-a propus Zeldei sa scrie nuvele si ea a facut-o, iar povestirile sint foarte amuzante si ingenioase. Scott a propus sa fie semnate impreuna, desigur, pentru ca succesul sa fie cit mai mare. Pentru mine, aceasta rivalitate literara e evidenta in acest cuplu si, de altfel, Scott a facut lucruri destul de dure pentru a o impiedica sa publice (e si povestea romanului pe care ea l-a trimis de la clinica editorului lui Scott, care a dorit sa-l publice etc.). Alta data, la masa fiind cu editorul, care-i reproseaza ca nu mai scrie de doi ani, Scott ii arata jurnalul Zeldei, declarind ca sint schitele sale pentru viitorul roman! E o istorie stranie, care nu e bazata pe dragoste, relatia aceasta a lor. Cred ca, paradoxal, abia cind se despart, incep sa se iubeasca, adica sa se respecte reciproc.

Zelda si sexualitatea
Citind cartea, am avut inaintea ochilor relatia de cuplu Richard Burton – Liz Taylor din Cui i-e frica de Virginia Woolf?. Sint Welda si Scott prototipul cuplului modern care se autodistruge?
E un cuplu modern mai ales in sensul de cuplu asociativ, de asociere, de marketing. Cei doi se asociaza pentru ca au un proiect social comun. Dar aveti dreptate, la inceputul anilor ’30, cind Zelda are o aventura cu un frumos aviator, pina in 1934, cind se despart cu adevarat (Scott va mai trai citiva ani, in compania unei metrese), ai impresia unui cuplu infernal: cei doi nu pot trai nici impreuna, nici despartiti.

Apropo de aceasta dezagregare a cuplului si a fiecaruia in parte, Zelda spune in roman, la un moment dat, ca Scott nu se mai ingrijeste. Or, ea e obsedata de curatenie: in tinutul umed al Alabamei, transpiratia e abundenta, iar Zelda apreciaza curatenia perfecta a logodnicului ei, Scott, si tinuta lui impecabila. De ce aceasta obsesie pentru curatenie – laitmotiv al romanului – la personajul dumneavoastra?
Am insistat, intr-adevar, pe aceasta obsesie pentru curatenie: Zelda facea cite patru bai pe zi, ceea ce este foarte mult (in casa-muzeu fiecare incapere era dotata cu baie!). Am vazut in aceasta curatenie o metafora a puritanismului din Sud, care este unul foarte presant, si de care Zelda fuge o data in plus. Ea mai implica si raportul pe care il intretine Zelda cu sexualitatea – si care nu este unul simplu –, sexualitate care este un amestec de atractie si dezgust. Zelda era o persoana foarte interesata de sexualitate intr-un plan intelectual si care, in mod vizibil, nu era o femeie implinita sexual – asta se vede in cartea sa, in scrisorile ei.