OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simona TACHE
Impartit la doi
Cu desene de Valeriu Pantilimon, Editura Crater, Bucuresti, 1999, 88 p., f.p.


In general, pentru critica, debuturile reprezinta aria unor nenumarate si deseori irezistibile exercitii de abilitate premonitorie. Plasat in vaste cronologii, clasificat, comparat si etichetat, ratacit intre eternele „ce aduce nou“ si „ce promite“ autorul – cu condescendenta mingiiat (retoric) pe capul tocmai scos in lume, printr-o carte –, strivit intre scrupulele unui comentator care isi dramuieste atributele si isi impune (din ratiuni pedagogice) sa tina in echilibru balanta dintre „ce i-a reusit“ scriitorului si ce virtualitati vadeste (insa deocamdata neconcretizate) etc. etc., orice debut e un subiect ingrat. Si cu cit autorul e mai tinar, cu atit mai mare-i ispita criticului de a glosa pe tema lui cum va fi si cum va evolua acesta, in defavoarea a ceea ce chiar este si afirma. Conditionat astfel de cliseele din eventuale cronici si recenzii, un debutant inteligent si apt sa prevada, in linii mari, orizontul de asteptari in care, cu sau fara voie, urmeaza sa plonjeze, isi va gindi cartea dintru inceput cu o doza de necesara ostentatie si perfidie. Va incerca, fie si subliminal, sa devanseze reactii, sa surprinda cit sa-si asigure receptarea, dar si sa se sustraga locurilor comune pe cit de facile, pe atit de rezistente. Sa-si gaseasca o tema proprie, individualizanta, si sa se produca in variatiuni de o oarecare coerenta, in masura sa hraneasca deliciile si vanitatea recenzentilor iluzionati ca-i vor fi fost cei dintii comentatori si descoperitori. Si totodata, daca se mai poate, dupa toate astea – aici e o proba de adevarata forta – sa renunte la cit mai putin din ceea ce inseamna el insusi...

La numai 26 de ani, Simona Tache prezinta datele unui atare debutant inteligent. Prima ei carte e atent construita si voit-provocatoare, incitind reactiile potentialilor comentatori (v. introducerea de mai sus, unde se ridica manusa aruncata de autoare). Poemele sale ireverentioase demonstreaza curajul de a-si fi asumat implicitele riscuri ale unui prim volum. Asadar, s-o clasificam, s-o comparam si s-o etichetam.
Printre vocile de poeti tineri (sau, respectind vechi prejudecati si amagitoare subdiviziuni, printre poetele tinere) cu care isi gaseste diverse puncte comune, precum Fevronia Novac, Doina Ioanid, Svetlana Carstean ori Maria Anasandu (desi nici à la Caius Dobrescu nu se poate spune ca nu suna unele din versurile sale), Simona Tache isi are propriul timbru. Distinct, asumat sagalnic-adolescentin, intr-o poezie ironica, plasata in plin cimp livresc, mustind de jocuri de cuvinte, subtexte cu umor si intertextualitati ingenioase.

Dramatismul – doar accidental, in parametrii vitalitatii din paginile Simonei Tache – e bine temperat, iar el vine, ca si in Poemele in tranzit ale Mariei Anasandu, tot dintr-un prea plin cultural. (Autoarea, aflam din sumarele date personale oferite la sfirsitul cartii, sub titlul Aceasta sint eu, a absolvit de curind Facultatea de Litere). Titlul volumului – Impartit la doi – e interpretabil ca o trimitere la concurenta dintre viata si literatura, la modul in care, pindita si aprig disputata de realitati si discursuri in aparenta concurente, dar care ajung nu doar sa se intersecteze, ci chiar sa se confunde, orice stare, o data asezata in pagina, isi dezvaluie nesfirsite descendente livresti. Devine de la sine o tema. Una impartita si oscilanta, tremurind intre ceea ce parea a fi naturalete si o alta, secunda, dar accentuata „natura livresca“. Pe toate palierele volumului este evidenta aceasta permanenta tensiune, garantie a unei conceptii si a unui dozaj inspirat, care isi capteaza cititorul. Inca din primul poem – numit... Poezia doi, pe cind ultimul, Poezia unu – gasim o explicitare a unui dublu statut de plan secund: atit a poeziei printre actele vietii, consemnind ceea ce trece, cit si, implicit, a feminitatii roabe a timpului careia, intr-un scenariu simpatic, lirica (personificata) ii imprumuta comportamentul de „tipa“ „frivola si mereu disponibila“, „trezindu-se in fiecare dimineata in alt pat/(sub alta semnatura)“. Exemplara pentru felul in care straturilor de traire, ingenuitate si sentimentalitate li se permite sa se iveasca pentru o clipa la suprafata textului, spre a fi insa rapid inconjurate si chiar cinic acrosate de cultura (de „femeia fina“) este La (alta) aniversara.

Orice minimal continut pe cale sa se contureze in poezie trage dupa sine povara citatelor si a referintelor inevitabile. Si totusi, in ciuda acestei axiome, (astazi) originalitatea e vizibila tocmai in relatia pe care scriitorul o stabileste cu deja-spusul care il preceda. O relatie cu o infinitate de nuante, de la negatia furibunda pina la tandretea melancolica. Simona Tache exploateaza cu eficienta joviala avantajul simplu pe care i-l ofera apartenenta la o generatie abia trecuta de etapa absolventei: peste pastisele si parodierile prin care optzecistii angajau o relatie intre ei si generatiile anterioare, cu aceea saizecista, in speta, tinara poeta mai asaza un strat de ironii. Pastisat aici nu mai este un Marin Sorescu sau un Nichita Stanescu, precum in versurile lui Cartarescu, ci... Cartarescu insusi – simptom al inevitabilei istoricizari a actelor de fronda de pina mai ieri. Si – in acelasi timp – inca un semnal ca dupa bulimia livresca poate urma sastisirea. O saturatie care constientizeaza nu fara un halou de fina melancolie imposibilitatea de a (mai) fi inocent in literatura. De altfel, legata de aceasta, tema/starea care tinde sa unifice diversitatea registrelor poetice ale Simonei Tache este „sictirul“, o tema pe care ea face game si arpegii pe cit de dezabuzate, pe atit de seducatoare prin amestecul dintre tonul rasfatat si aerul incomod-temperamental al unui eu feminin autoironic si cultivat. Un echivalent a ceea ce inseamna plictiseala, confuzia simturilor si a eurilor pentru o alta Simona – Simona Popescu –, „sictirul“ Simonei Tache se dovedeste extrem de productiv. El poate cunoaste o diversitate de travestiuri poetice: fie imbraca haina jocului intertextual, transformind in voci lirice paralele un discurs colocvial intrerupt de cunoscute versuri bacoviene, razletite prin limbajul ordinar, ca in Dialog violet (de toamna, in amurg); fie genereaza poeme directe, cu alura de mici manifeste despre refuzul impersonalitatii, despre dezgustul de forme, maniere si fraze invatate pe de rost si cabotin trecute prin praful situatiilor cotidiene:

„À la vôtre:
O bag in ma-sa de autoreferentialitate,
Ma dezbrac de orice forma,
Deja desenata in cursurile voastre de
balet,
Si ma ridic proaspata
Din acest lesin ontologic.
…………………………………………………
Invat apoi singura sa-mi fixez ditamai
batul in fund,
In chip de axis mundi
Si sa ma fitii prin fata ochilor vostri
Nemuritoare/Inabordabila/Rece
De parca mi-ar curge cartofi prajiti prin
vene,
Nu singe.“ (Sur l’état de Simona sau A Young But Cool Woman); un alt avatar interesant al acestui „sictir“ il reprezinta adoptarea unei perspective infantile, mimind ingenuitatea, din care reflectarile paralele dintre literatura si existenta se vad insolit. Iar poemul produs dintr-un asemenea unghi poarta un titlu lung – à la Matei Visniec (sau Paul Vinicius), cu rol descriptiv-rezumativ si dezambiguizator, subliniind apasat gustul autoarei pentru demistificare – si confirma textului statutul de rescriere prozaic-parodica a celebrei iubiri dintre Tristan si Isolda:
„Pe sifonier,
printre coronitele uscate de premianti,
Ale copiilor,
Sta o sabie veche, ruginita,
Pe care mamica si taticu
O pun intre ei
In fiecare seara cind se duc la culcare.“

(Despre casnicia lui Tristan cu doamna T(ristan), pe numele ei mic, Isolda)
Dar familiarizarea cu referintele culturale si cu personajele literare nu reprezinta, in cartea Simonei Tache, unicul procedeu de autodefinire prin trimiteri. Din contra, in paginile ei se revarsa cu voiosie pestritele, eterogenele si intotdeauna surprinzatoarele componente ale contemporaneitatii noastre. Alaturi de Ofelia, Isolda, Desdemona ori Madame Bovary, linga Zografi, Cartarescu, Bedros Horasangian, Nae Prelipceanu si Eugen Ionescu – nume prezente aici –, in poemele Simonei Tache mai apar si Robert Redford, Nathalie Wood, Gyuri Pascu, Radu Vasile, Yasser Arafat, dar si Cismigiul, aparatele Kodak, reclamele, serialele TV etc. Fascinatia (re)descoperita a listelor, a inventarierilor in stare sa configureze o atmosfera, o biografie, un aer al timpului e suficienta, doar ea, sa inchege un Portrait d’un homme, in viata caruia se aglomereaza, haotic ca-n tot subconstientul, ciinii vagabonzi ai Bucurestilor si Miron Cozma, Andreea Esca si Gabi Lunca, „Si berea blonda Silva;/Si juramintul militar;/Si controloarea RATB, semanind cu Sharon Stone;/Si caciula de iepure ruseasca“... Dincolo de randamentul pe care il au, in literatura, desemnarile metonimice, aceste liste dezvaluie insa un fapt cu mult mai interesant si mai important.

Si anume, ca iata, apar in poezie si voci proclamat autenticiste si realistice, al caror imaginar isi asuma – uneori cu cinism, alteori doar cu ironie, dar intotdeauna cu vitalitate – intreaga recuzita a banalului cotidian de astazi. Si chiar mai cuceritoare decit poemele despre alte poeme la Simona Tache sint tocmai piesele lirice parind descinse dintr-o „poetica MTV“, unde coexista, cu toleranta postmoderna, si „ieri“-ul cu „azi“-ul, si underground-ul cu eruditia zis inalta. Deci nimic din morbidetea Epocii de Aur. Nimic din copilaria de „decretel“. Exista, asadar, si o urma de inocenta (sau, poate, voluntara epurare) in volumul Simonei Tache, neindoielnic un mai fin si mai natural senzor al azi-ului decit al mutilantului ieri din care, spre exemplu – pentru a face o paralela utila prin contrast – o Svetlana Carstean, in volumul colectiv Tablou de familie, isi extragea materia predilecta.