OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pina acum, luptele politice din Romania n-au prea avut de-a face cu opozitia (atit de normala prin alte parti) dreapta/stinga – din acest punct de vedere Romania seamana foarte mult cu Ungaria. De partea Occidentului sau impotriva „Europei“, de partea „comunistilor“ sau impotriva acestora (in acelasi timp, „anticomunismul“ a fost propice pentru ca nationalismul social fascizant practicat de Ceausescu sa fie implementat in sistemul sovietic din care, in fond, din 1968 nu mai facea parte), de partea evreilor sau impotriva acestora, de partea rusilor (ungurilor, sirbilor etc.) sau impotriva acestora, de partea presedintelui Iliescu sau impotriva acestuia, de partea lui Cioran, Noica sau impotriva acestora, de partea lui Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen sau a maresalului Antonescu, de partea presedintelui Basescu sau impotriva acestuia.

Asemenea reactii n-au reprezentat o politica reala, ci doar dezlantuirea pasiunilor ideologice ale clasei mijlocii, o lupta a intelectualitatii pentru ocuparea unor pozitii.
intre timp, in Romania, nimeni in afara de fascisti n-a contestat surprinzatoarea unitate privind fundamentalismul pietei, obligatiile asumate fata de neoconservatorism si loialitatea atlantica – pensée unique-ul local. Se presupune ca noul fascism romanesc a fost creat de catre structurile „comuniste“ ale Securitatii, fiind intretinut de reteaua informala a acestora.

Aparent sint exclusi din consensul numit democratic, dar obsesiile lor seamana in mod frapant cu superstitiile politice tip mainstream: garnitura Iliescu, KGB-ista in opinia lor, prezentata drept internationalist-leninista, se confrunta cu securistii nationalist-stalinisti (cu Partidul Romania Mare, cu liderii acestuia), respectiv, cu strajerii patriei. Nu seamana, oare, cu cliseele anti-Iliescu promovate de catre presa liberala? Fireste, da. in acelasi timp, numai extrema dreapta a reusit sa se inteleaga cu muncitorii. Din miscarea muncitoreasca a ramas doar sloganul rusinos noi muncim, noi nu gindim, la fel si Miron Cozma, liderul de extrema-dreapta al minerilor – cel putin in constiinta mass-mediei –, iar „stinga“ nu inseamna altceva decit ca nu respinge, nu condamna regimul anterior anului 1989.
Aceasta oroare care se numeste politica romaneasca se pare ca este inapta pentru o regenerare; lucru demonstrat inclusiv de farsa dintre Basescu si Tariceanu – ceea ce face de altfel imposibila guvernarea Romaniei –, dar pina cind capsunarii istoviti in munca isi transfera acasa veniturile in euro obtinute in Spania, de bine, de rau, Romania va functiona.

E destul de caracteristic ca falimentarea Romaniei nu va fi salvata nici de burghezia „comprador“ locala, nici de corporatiile multinationale, nici de organizatiile financiare internationale (IMF, WTO, EU), dar nici de partidele democratice romanesti (iar de intelectualitatea nationalista si/sau pro-occidentala sa nici nu mai amintim), ci, asa cum s-a petrecut intotdeauna decenii la rind, de catre cei care muncesc la „negru“, de catre proletarii-tarani, de catre proletari si de catre lumpen-proletari, siliti sa nu se sinchiseasca de „normele europene“, gasind mereu un pretext sa se sustraga de sub controlul guvernelor antisociale, fata de care sint complet indiferenti.
Din sudoarea muncii lor se construiesc noii zgiriie-nori, conacurile si supermarket-urile, lefurile depuse in banci, dar cam slabute, primite pentru aceasta munca istovitoare salta pina la ceruri preturile de pe piata imobiliara, pe baza acestei munci se umfla in pene liderii democratiei romanesti, etalindu-si costumele Hugo Boss si pantofii Gucci pe parchetul salilor din Bruxelles, Geneva si New York, din aceasta sudoare devine Timisoara capitala comerciala a Europei de Sud-Est (care asfixiaza Debretinul, Seghedinul, Belgradul si Novi Sad-ul).

Arta romaneasca, tot mai recunoscuta in lume, tot mai curajoasa si mai scandaloasa foloseste metodele intelectuale inventate de muncitorii ilegali, emigrantii clandestini si contrabandisti – nu poate conta pe ajutorul statului –, si parca ar sosi dintr-o tara in care nu exista burghezie si o ordine burgheza, liberala. Aceasta tara arata de parca ar avea numai proletariat, burghezia ei locuieste la Londra, la Milano, la Istanbul, la Salonic, aici traieste numai clasa politica get-beget, pe care marea majoritate a locuitorilor o considera ca fiind parazitara si idioata.
in timp ce intelectualitatea liberal-democratica este ocupata cu dosariada, cu represiunile petrecute intre 1947 si 1989, cu dezvaluirile legate de Holocaustul romanesc (dezvaluiri de mult asteptate, care, in sfirsit, vad lumina zilei), deci, in timp ce se lupta cu trecutul – fapt care in sine este util si just –, nedreptatile sociale strigatoare la cer nici macar nu sint amintite. Firavul discurs critic care apare pe ici, pe colo se consuma in vaicareala si lamentatiile legate de coruptie – de altfel, Romania nu este cu nimic mai corupta decit vecinii sai –, cu alte cuvinte: nu este vorba de o critica a regimului, ci de critica anomaliilor regimului, deci, de apararea indirecta a regimului.

Politica externa a Romaniei, care de la memorabilul maresal Averescu incoace se tot amageste cu iluzia de a fi o mare putere, a devenit renumita ca fiind la cheremul (si deservind) drive-ul smintit al neoimperialismului american, al militarismului neoconservator. Participarea la diferitele acte de agresiunea anglo-americane, oferta de baze militare, insistenta mioapa privind formarea unui cordon sanitaire in jurul Rusiei – optiune care in prezent nu poate fi justificata cu pretexte anticomuniste –, timpenia atotputernica privind legaturile cu Basarabia, regresul vizibil fata de epoca Nastase privind problema maghiara, in concluzie: numitorul comun al acestor aspecte este o totala indiferenta a clasei politice aflate la putere fata de interesele poporului roman. Aceasta politica externa – admirata fara motiv la noi, in Ungaria – intruneste, drept ideologie manipulativa, succese remarcabile: euforia generata de aderarea la UE (total necunoscuta in Cehia sau Ungaria) indica faptul ca toate rezultatele sirguintei si dispozitiei de intreprinzator (eludind anumite reguli) de care da dovada proletariatul roman sint considerate de catre opinia publica drept o victorie a elitelor birocratice neputincioase si pasive, incluzind si o parte a celor in cauza. (De altfel, „elitele“ – la fel ca si la Budapesta – ii considera pe muncitorii tarii drept niste neindeminatici, nepriceputi, predispusi sa ciordeasca, niste dobitoci lenesi.)

Ei bine, pe esichierul politic din Romania, in asemenea conditii ar trebui creata stinga – din nimic. Partidul Social Democrat (PSD), la fel ca partidele-surori din Ungaria si Polonia ale acestui partid, este partidul „stingii genealogice“: din vechea miscare socialista, in 1921 s-a format Partidul Comunistilor din Romania, din acesta, Partidul Muncitoresc Roman (prin integrarea fortata a social-democratilor), acest partid s-a transformat in Partidul Comunist Roman (pe vremea lui Ceausescu), apoi s-a metamorfozat in Frontul Salvarii Nationale (dupa ce au fost eliminati cei care au crezut sincer in Revolutia din 1989), iar prin scindarea acestei formatiuni s-a creat Partidul Social-Democrat din Romania (PSDR), iar in final, PSD. Deci, din punct de vedere al descendentei, am putea spune – dar nu spunem – ca, in prezent, social-democratia romaneasca este de „stinga“ in masura in care printre conducatorii sai sint (au fost) multi dintre vechii activisti de partid, aparatnicii si intelectualii obedienti vechiului regim (printre ei, infamul Adrian Paunescu).

Din punct de vedere economic, social si international, politica acestor asa-numite partide succesoare abia daca s-a deosebit de cea promovata de adversarii lor liberali si conservatori. Deosebirile s-au remarcat mai cu seama in sfera simbolurilor si in politica de cadre. Formatiunile FSN-PDSR-PSD au fost mai antiliberale si mai antidemocratice (si mai nationaliste) decit structurile politice partenere din Ungaria si Polonia, dar, chiar si asa, paralelismul e semnificativ. Sint incontestabile asemanarile: constringerea spasmodica de a dovedi fata de Occident si fata de capitalismul international (cele doua notiuni nu sint intru totul identice, a nu se uita ca si ideile socialismului sint occidentale), pedigriul democratic, ambivalenta ura/adorare fata de intelectualitatea disidenta.

Pe scurt: in Romania (sau chiar in Ungaria) abia daca exista chiar si germenii unei stingi moderne (desi exista diferente culturale: in Ungaria, Polonia, Germania de Est, Iugoslavia au existat o stiinta marxista de nivel inalt si o conceptie critica; in Romania, marxismul – chiar si in perioada cind domina in mod oficial – a fost inchis in ghetou si n-a generat nimic considerabil, n-a avut efect asupra culturii mainstream; in Romania sint numiti marxisti intelectualii care au facut compromisuri cu regimul, dar asta nu e o determinare spirituala).
Pentru a reincepe procesul structurarii unei stingi moderne, mi-as permite sa ofer citeva puncte de vedere schematice.
Aceste criterii seamana cu cele pe care le-am publicat in Ungaria, ele reprezentind un „minim pentru stinga“, dar si cele doua tari est-europene seamana din cale-afara una cu cealalta.

1. O viitoare stinga romaneasca trebuie, inainte de toate, sa demonstreze clar si raspicat faptul ca e de partea oamenilor muncii. Trebuie sa sprijine sindicatele in lupta lor pentru salarii mai mari, reducerea timpului de lucru, conditii mai bune de munca, implicarea in deciziile intreprinderii, asigurare sociala garantata, pastrarea valorii pensiilor, chirii garantate (nu cele de pe piata imobiliara), construirea unor „locuinte sociale“ (cu chirie ieftina, garantata de stat, in proprietatea si regia municipalitatilor).

2. Viitoarea stinga romaneasca trebuie sa intreprinda totul pentru muncitorii care lucreaza temporar in strainatate. Pentru asta trebuie sa-si demonstreze in mod pragmatic internationalismul, sa lupte in cadrul Uniunii Europene impotriva asa-zisei directive-Bolkestein* si impotriva proiectului privind Constitutia Europeana. Numai colaborarea cu sindicatele din strainatate poate sa asigure ca dezvoltarea economica a regiunii sa nu se bazeze pe salariile de mizerie, pe exploatarea intensa a muncitorilor est-europeni, fapt care – de altfel – contribuie si la diminuarea salariilor occidentale, deci, vom genera daune nu numai pentru noi insine, dar si pentru muncitorii occidentali.

3. Viitoarea stinga romaneasca trebuie sa intreprinda totul impotriva privatizarii serviciilor publice. Transportul in comun, sistemul sanitar, de invatamint, energetic etc. trebuie sa ramina in proprietatea statului si sa fie asigurat un control social privind functionarea lor – acest lucru nu este numai in interesul persoanelor cu un venit precar, ci serveste si coeziunea sociala. Trebuie impiedicat ca noua clasa superioara si majoritatea populatiei sa traiasca in doua civilizatii diferite – acest lucru este si in interesul clasei domnitoare, in cazul in care nu doreste revolutie sau haos.

4. Viitoarea stinga romaneasca trebuie sa intreprinda totul impotriva discriminarii si segregarii minoritatilor etnice, in primul rind a romilor. Pentru atingerea acestui scop, trebuie explicat clar si raspicat faptul ca nici un fel de nationalism nu este in interesul majoritatii muncitoare. Nu poate fi admisa nici atitudinea antimaghiara si antiruseasca intretinuta in mod traditional de catre elite, nici antioccidentalismul si antisemitismul sprijinit de extrema dreapta, nici islamofobia, care poate fi atit de bine inserata in pensée unique-ul neoconservator: toate acestea se bazeaza pe minciuna, fiind daunatoare tuturor. in schimb, adevarata dovada a depasirii sovinismului si etnicismului/rasismului va fi o manifestare ferma, militanta si pragmatica in interesul romilor. Stinga trebuie sa-si asume si lupte simbolice: in toate localitatile si institutiile din Ardeal trebuie sa existe inscriptii bilingve si multilingve, independent de proportiile etnice.

5. Stinga moderna nu poate fi altfel decit feminista. in Romania, dar si in alte tari, se remarca o discriminarea nu numai fata de minoritati, dar si fata de majoritatea societatii: fata de femei. Trebuie concretizat principiul „salariul egal pentru munca egala“ in privinta femeilor, iar din punct de vedere financiar trebuie sa se acorde o recompensa pentru munca depusa in menajul familial (wages for housework). Trebuie adoptata o atitudine ferma impotriva sexualizarii inegalitatilor sociale. Trebuie eradicate din sistemul de invatamint si din mass-media stereotipiile antifeminine, reducerea trupului femeii la o reprezentare anonima a dorintelor.

6. Stinga moderna din Romania trebuie sa protesteze ferm contra homofobiei. Homosexualii, lesbienele, transsexualii trebuie sa aiba aceleasi drepturi, in toate domeniile, pe care le au heterosexualii. „Casatoria“ heterosexuala e doar unul dintre tipurile de convietuire umana, care nu presupune si nu e demna de nici un privilegiu deosebit. Problemele mediului homosocial nu sint picanterii sexuale.

7. Viitoarea stinga romaneasca nu poate fi altfel decit ecosocialista. Abia daca e nevoie sa mai argumentam ca sintem amenintati de o catastrofa ecologica – in acest domeniu, pacatele Romaniei sint cit se poate de mari. Pe linga stoparea poluarii industriale, e nevoie de o limitare radicala privind circulatia automobilelor, promovarea si dezvoltarea transportului in comun (e mai ieftin, mai ales tramvaiul), armonizarea gestionarii resturilor (de orice natura) cu protectia mediului, economisirea energiei, pastrarea bio-diversitatii, acordarea unei subventii din partea statului pentru activitati de ecogospodarie, eliminarea substantelor chimice din alimentatia publica, protejarea sanatatii prin aplicarea metodelor preventiv-profilactice. Bunurile publice globale – apa si aer curate, un ambient linistit, lipsit de zgomote si lumini artificiale, un spatiu de locuit care sa asigure o independenta si o autonomie individuale (room of one’s own, cum scria odinioara Virginia Woolf in brosura-i feminista) – li se cuvin tuturor, nu numai celor care locuiesc in cartierele de vile.

8. Viitoarea stinga romaneasca nu poate fi altfel, fireste, decit anticapitalista si antiglobalista sau antimondialista. Desi inlaturarea regimului capitalist nu e la ordinea zilei, sa nu ne facem iluzii: natura capitalismului consta in irationalitate, risipa si exploatare, in ciuda extraordinarei dezvoltari tehnice nefiind capabil sa asigure un nivel de trai rezonabil pentru omenire. Concurenta bazata pe capital ne ameninta si-n prezent, peste tot, cu razboaie, cu nenorociri si suferinte. Forma actuala a liberului schimb ingreuneaza extraordinar de mult implicarea statului pentru obtinerea dreptatii, a egalitatii si a echitatii sociale; din cauza asta, cucerirea puterii politice – care fusese scopul politicii social-democrate si comuniste traditionale – nu poate rezolva toate asteptarile sperate la vremea respectiva (si nici atunci n-a reusit...).

Pentru realizarea societatii postcapitaliste, atit de necesare si inevitabile, e nevoie de o noua strategie – dar acest lucru nu inseamna sfirsitul luptelor reformiste traditionale, indiferent cit sint ele de compromise. Saminta societatii burgheze este dreptul. Trebuie schimbat sistemul juridic, dar in prezent acest scop impune transformarea materialului juridic aflat deasupra natiunilor – de exemplu, al celor europene –, al carui element central trebuie sa fie reintroducerea posibilitatilor de decontare democratica. Dar nici Organizatia Mondiala a Comertului (WTO), nici Fondul Monetar International FMI), nici Banca Centrala Europeana, nici Comisia Europeana nu sint organisme democratice, dar nu sint democratice nici emisiunile bancare independente ale statelor nationale (independente de vointa populara, dar dependente de interesele pietei).

9. Viitoarei stingi romanesti trebuie sa-i fie clar ca-n nici un caz nu se poate inspira din asa-numitul regim „comunist“ (1917-1989). Ce fel de socialism a fost acela in care au persistat munca salariata, productia de marfuri, legea valorii, imperativul acumularii, ierarhia, inegalitatea financiara, sexuala si etnica? Vechii comunisti vorbeau despre „proprietatea sociala“, fara sa acorde atentie esentei teoriei marxiste: esenta „proprietatii private“ nu este identitatea proprietarului (persoana particulara, societatea comerciala pe actiuni sau societate de stat), ci despartirea producatorilor de mijloacele de productie. Proprietate sociala nu exista. Statul este „capitalistul ideal“ a scris Friedrich Engels. Stia el... ce stia. Trebuie condamnate nu numai teroarea, exterminarea in masa, conceptia de jandarm, cenzura regimului pseudocomunist, ci si politica economica a acestuia, ale carei succese relative puteau fi obtinute si altfel. Capitalismul de stat „comunist“ a concretizat modernizarea est-europeana, a eradicat trecutul precapitalist – in lipsa capitalismului si a burgheziei autohtone, probabil ca ar fi fost inevitabil –, dar toate acestea n-au de-a face cu socialismul. Singura traditie practicabila este traditia stingii antileniniste si antistaliniste, care in Europa de Est nu e cunoscuta nici pina-n ziua de azi, pentru ca inca n-a existat un regim pe care sa nu-l incomodeze.

Unul dintre paradoxurile schimbarilor petrecute in 1989 este ca adeptii sinceri si cinstiti ai acestor schimbari (la fel ca si in cazul vechilor bolsevici idealisti) cer in numele interesului scopurilor nobile – libertatea, individualismul, autonomia individuala – aceleasi jertfe de la masele populare ca si Lenin, fiind exact la fel de putin dispusi sa vorbeasca despre alternative. Dar avantajul mitului capitalismului este sinceritatea. Nu vorbeste despre socialism, nici despre transformarea nemijlocita a principiilor morale in reguli politice. Trebuie exploatata insa putina si limitata libertate a democratiei burgheze pentru propagarea democratiei lipsite de privilegii si asuprire, pentru criticarea exploatarii, pentru recunoasterea nelimitarii subiectivitatii creative, pentru lustruirea rangului opozitiei.

10. Compasiunea, simpatia nu sint suficiente, in general, dar deocamdata da – asta pentru fundamentarea unui program minimal, desi acesta este doar socialismul lui Rousseau, nu cel al lui Marx. Am glorificat destul suferinta, saracia, autorestrictia, asceza, melancolia, infringerea. Sa aiba toata lumea parte de bucurie, activitate, creatie, fantezie, deliciu.

Gáspár Miklós TAM