OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aurel SASU
Dictionar bibliografic al literaturii romane
Editura Paralela 45, 2 volume
(vol. I – 884 p., vol. II – 894 p.), 2006

Aparitia spre sfirsitul anului 2006, la initiativa si sub coordonarea harnicului si competentului istoric literar si editor Aurel Sasu, a Dictionarului Biografic al Literaturii Romane (2 volume, A-L, 884 p. si M-Z, 894 p., Editura Paralela 45) mi-a produs mai intii uimire si apoi, dupa o scurta lectura, o mica dezamagire. Uimire, pentru ca la doar patru ani de la finalizarea publicarii celebrului Dictionar in patru volume coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu si la sase ani de la aparitia Dictionarului esential al scriitorilor romani (2000), sub aceeasi coordonare, ultimul „mohican“ – caci ceilalti doi ne-au parasit, din pacate, prea devreme – s-a incumetat sa reia, intr-o alta forma, acelasi sau aproape acelasi material.

Aurel SASU
Dictionar bibliografic al literaturii romane
Editura Paralela 45, 2 volume
(vol. I – 884 p., vol. II – 894 p.), 2006

Aparitia spre sfirsitul anului 2006, la initiativa si sub coordonarea harnicului si competentului istoric literar si editor Aurel Sasu, a Dictionarului Biografic al Literaturii Romane (2 volume, A-L, 884 p. si M-Z, 894 p., Editura Paralela 45) mi-a produs mai intii uimire si apoi, dupa o scurta lectura, o mica dezamagire. Uimire, pentru ca la doar patru ani de la finalizarea publicarii celebrului Dictionar in patru volume coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu si la sase ani de la aparitia Dictionarului esential al scriitorilor romani (2000), sub aceeasi coordonare, ultimul „mohican“ – caci ceilalti doi ne-au parasit, din pacate, prea devreme – s-a incumetat sa reia, intr-o alta forma, acelasi sau aproape acelasi material.

Dictionarul lui Aurel Sasu este – lucru ce nu mai trebuie demonstrat – un instrument indispensabil pentru cercetatori, ca si pentru toti cei dornici de a se informa in acest domeniu. Aparitia lui este, insa – dupa parerea mea de simplu cititor – prematura, caci ar fi trebuit sa treaca un numar mai mare de ani pentru ca informatia „veche“ sa se aseze, sa fie eliminate erorile, confuziile si scaparile inerente – date fiind avatarurile prin care a trecut in lunga sa gestatie – si, deci, pardonabile – ale Dictionarului din prima sa forma. Cu atit mai mult nu se impunea o asemenea graba, cu cit pe piata aparusera, sub tutela Academiei, deja patru volume din Dictionarul General al Literaturii Romane, caruia presa ii facuse o primire critica din care se putea invata ceva.

Sint de acord, in esenta, cu Irina Petras (vezi Apostrof, nr. 12/ 2006, p. 10) ca gestul temerar al lui Aurel Sasu, efortul sau constructiv intr-un domeniu pe care-l ilustreaza cu profesionalism si cu neobosita cerbicie, reprezinta o izbinda pentru lexicografia romaneasca si trebuie apreciate ca atare. Sigur, as contrazice-o pentru afirmatia ca in acest domeniu „raftul nostru“ este „golas si pestrit“, dar se contrazice domnia sa, cind enumera mai jos realizarile cu adevarat notabile (dictionare, sinteze, panorame etc.), aparute in ultimii cincisprezece ani. Problema este alta: ca aceste lucrari cu adevarat indispensabile nu se afla pe acelasi raft in toate bibliotecile.
Dezamagirea – cita e – s-a nascut treptat, odata cu lectura unor articole (Blaga, Cantemir, Cioran, Eliade, Steinhardt etc.), lectura care a confirmat-o din nou pe distinsa eseista Irina Petras: nu iubim arhiva, scria domnia sa in articolul citat, si avea mare dreptate, pentru ca putini mai sint dispusi sa cerceteze azi trecutul, sa mearga la surse, la radacina lucrurilor si a lucrarilor!

Orice lucrare de factura celor discutate pleaca de la alte lucrari anterioare, luind ca probate (verificate) datele pe care le ofera, fapt care concura, prin preluare necritica, la perpetuarea unor erori mai mari sau mai mici, care se extind apoi – exonerindu-i de „culpa“ pe autori!
Iata de ce interventia mea nu se vrea demolatoare – nici nu s-ar putea, pentru ca lucrarea are o valoare indiscutabila –, ci, dimpotriva, constructiva, in perspectiva reeditarii si, de ce nu, pentru cei care vor publica noi dictionare.
Nu voi comenta absentele (Alexandru Baciu, Constantin Botez, Ion I. Cantacuzino etc.), desi se putea renunta la unii autori, revendicati mai degraba de alte discipline (domenii), cum ar fi Aram Frenkian sau A.D. Xenopol. Prezenta lor in Dictionarul General coordonat de Eugen Simion este mai putin contrarianta, fiind motivata atit de titlu, cit si de faptul ca dispune de un spatiu tipografic mai mare.

Vom incepe cu erorile, unele regasibile in toate cele „trei editii“ ale acestui Dictionar. Ele apartin unor cercetatori cunoscuti, de altfel, prin seriozitatea si acribia documentarii. Astfel, in articolul despre D. Cantemir nu se renunta nici acum la legatura (inexistenta) dintre acesta si filozoful german Leibniz (1646-1716). intr-o scurta fraza se fac trei afirmatii gratuite, dar care plac intrucit ar fi onorante pentru noi, pentru romani: se spune ca principele moldav „redacteaza, impulsionat de Leibniz, Descrierea Moldovei pe baza careia e ales membru al Academiei din Berlin (1714), la propunerea filozofului german…“ (DBLR, vol. I, p. 259). Trei erori comite autoarea articolului: D. Cantemir a redactat, dupa cum el insusi afirma, lucrarea amintita la „cererea unor priatini“ din Berlin. Nu l-ar fi numit el pe Leibniz daca ar fi fost impulsionat de acesta? Ca fapt divers, sa amintim ca Leibniz, batrin si bolnav, la zenitul vietii, traia uitat de lumea academica la Hanovra si nu participa nici la sedintele Academiei, pentru infiintarea careia se zbatuse mult timp, si cu atit mai mult nu-l preocupau Tarile Romane! Descrierea Moldovei a fost scrisa intre anii 1715-1716, deci dupa ce autorul ei fusese primit in Academia din Berlin (1714), la propunerea baronului Heinrich Frederich Hyssen, fost consilier al lui Petru cel Mare.

Afirmatii eronate despre Lucian Blaga
O serie de afirmatii eronate apar si la articolul despre Lucian Blaga. Astfel, Lucian Blaga. Cunoastere si creatie este o culegere de studii aparuta in 1987 la Cartea Romaneasca, coordonatorii volumului fiind Dumitru Ghise, Angela Botez si Victor Botez. De ce se mentine (pentru a cita oara?) greseala de a fi trecut acest volum la opera lui Blaga, si nu la referintele despre acesta, cum ar fi corect? in schimb, volumul Dimensiunea metafizica a operei lui Lucian Blaga, antologie realizata de Angela Botez (Editura Stiintifica, 1996), cu texte din opera filozofului de la Lancram, dar si comentarii despre acesta, este omis! Cum omise sint si cartea universitarului clujean Achim Mihu, Lucian Blaga. Miorita culta a spiritualitatii romanesti (Editura Viitorul romanesc, 1995) si volumul al IV-lea din Viata lui Lucian Blaga de Ion Balu (1999). Daca aceste omisiuni, ca si altele (Marin Bucur, Al. Tanase, Corneliu Blaga, Gheorghe Pavelescu etc.), pot fi intelese, nu acelasi lucru putem spune despre alte doua, mai mult decit elocvente. Este vorba de epistolarul dintre Lucian Blaga si Domnita Gherghinescu-Vania, intitulat Domnita nebanuitelor trepte (1995), ca si de Bibliografia Lucian Blaga, realizata in 1977 de catre Dimitrie Vatamaniuc.

in ceea ce priveste acel mult discutat Curs de filozofia religiei, se comit, evident din superficialitate (de altfel, nici titlul nu este redat corect, dovada ca autorul articolului nu a vazut volumul respectiv!), doua erori: el nu a aparut la Cluj-Napoca, ci la Editura Fronde, Alba Iulia – Paris, iar unul dintre cei trei editori este Christu Nastu, si nu Ch. Nasta (vol. I, p. 171)!
La Vasile Bancila, primul exeget semnificativ al lui L. Blaga, erorile de datare se insotesc cu omisiunile, incit imaginea despre subtilul si fecundul eseist brailean ramane si acum incompleta. Astfel, cartea sa Doctrina personalismului energetic al domnului
C. Radulescu-Motru a fost publicata in 1927, si nu in 1937, cum se afirma la pagina 136 (vol. I). Apoi Aforisme si paraaforisme a avut trei volume si nu doua (ibidem). Dintre omisiuni amintim: Semnificatia Ardealului, aparuta in doua editii dupa 1989 (Editura Clusium, 1993 si Editura Minerva, 1997); Mici testamente (1999); Spatiul Baraganului (2000) si Vasile Bancila – Lucian Blaga. Corespondenta (2001). in anul 2003 a debutat editia de opere V. Bancila, ajunsa acum la volumul al IV-lea.

Inconsecventa si distorsiuni despre Eliade si Noica
Articolul despre Mircea Eliade, prezentat anterior de Eugen Simion, il are acum ca autor pe Aurel Sasu. Nu intereseaza aici si acum de ce: problema este prezentarea superficiala, ba chiar distorsionata a marelui istoric al religiilor. Se omit editiile romanesti ale unor lucrari semnate de Eliade, fapt care deformeaza evolutia patrunderii si receptarii operei acestuia in cultura romana. Sa amintim cateva: Aspecte ale mitului (1978), De la Zalmoxis la Genghis-Han (1980), Istoria credintelor si ideilor religioase (3 volume, 1981, 1986, 1988); Sacrul si profanul (1992), Imagini si simboluri (1994), Nasteri mistice (1995), Mefistofel si androginul (1995), Faurari si alchimisti (1996).
Lipsesc doua carti alcatuite de Mircea Handoca: Convorbiri cu si despre Mircea Eliade (1998) si Aristocratia solilocviala a dialogului (2000). Nu vom intilni consemnate nici cele trei volume din corespondenta primita de Mircea Eliade, M. Eliade si corespondentii sai (1993, 1999, 2003) ingrijita de acelasi exceptional custode al operei eliadesti care este Mircea Handoca. Ramin pe dinafara si volume despre M. Eliade semnate de Eugen Simion (1995), Sergiu Tofan (1996), Wilhelm Danca (1998) si altii.

Sigur, nu-i putem cere domnului Aurel Sasu sa cunoasca si sa parcurga toate cartile despre Mircea Eliade. in schimb, cartile la care se refera trebuie consemnate corect, caci altfel „micile“ scapari se vor disemina si perpetua.
Spre exemplu, cartea lui Richard Reschika, aparuta in anul 2000, se intituleaza Introducere in opera lui Mircea Eliade si nu impotriva lui Mircea Eliade (vol. I, p. 556)! Din Dosarele Eliade au aparut pina acum 12 volume, iar pina in anul 2003 aparusera 8 volume! Domnul Aurel Sasu retine doar 3 volume si acelea gresit intitulate. Astfel, volumul al III-lea nu se intituleaza Jos farsa!, ci Elogii si acuze si a aparut in anul 2000, nu in 2001. Jos farsa! este titlul volumelor al IV-lea si al V-lea, aparute in anul 2000, respectiv 2001. Volumul Mircea Eliade in constiinta contemporanilor sai din exil este o crestomatie alcatuita de Gabriel Stanescu, si nu o carte de autor, cum rezulta, la aceeasi pagina.
Si i-am mai putea imputa domnului Aurel Sasu si inconsecventa: la pagina 556, la referinte critice, Bibliografia Mircea Eliade de Mircea Handoca apare ca si cum ar fi un singur volum, in schimb, la pagina 707, la articolul despre M. Handoca, consemneaza corect 3 volume, in anii 1997-1999! Si, in sfirsit, nu stie domnul Aurel Sasu ca revista Zalmoxis, scoasa sub directia lui Mircea Eliade, a cunoscut o a doua editie la Editura Polirom, in anul 2000?
Articolul consacrat lui Constantin Noica in prima editie (in patru volume) a Dictionarului Zaciu-Papahagi-Sasu apartine lui Cornel Moraru, autor al unei micromonografii Constantin Noica publicate la Editura Aula (2000). in Dictionarul esential… si in cel de fata despre filozoful de la Paltinis scrie Stefan Borbély, care ne ofera citeva erori.

Astfel, el afirma ca Noica a avut domiciliul fortat la Campulung Muscel in perioada 1950-1958 si aici l-a gasit pe Alexandru Paleologu, venit cu un an inainte, in 1949! Or, este tocmai invers si e un fapt bine cunoscut atit din documentele procesului Noica-Pillat (Editura Vremea, 1996), cit si din interviurile date de Al. Paleologu: Noica a ajuns la Campulung in 1949, dupa ce a fost expropriat, iar Al. Paleologu (alias Craifaleanu) a descins in Campulung in decembrie 1950, unde, cautindu-si un prieten, l-a intilnit pe C. Noica! Trebuie sa facem si alte rectificari: lucrarea Douazeci si sapte trepte ale realului a aparut in 1969, nu in 1968, cum se arata la pagina 235 (vol. II). Devenirea intru fiinta nu a cunoscut o alta editie in 1985; intre suflet si spirit nu are doua volume, ci este al doilea volum din publicistica de tinerete a lui Noica; volumul Rationalitate, comunicare si argument nu este o lucrare colectiva, ci ii apartine in intregime lui Andrei Marga.
Se omit apoi carti despre Constantin Noica: monografia lui Ion Ianosi (ed. I, 1998), Introducere in ontologia lui Constantin Noica de Ion Hirghidus (1999), ca si cea, atit de cunoscuta, a Alexandrei Laignel-Lavastine, Filozofie si nationalism. Paradoxul Noica (1998) etc. in schimb, se fac trimiteri la articole din reviste, ca si la Jurnalul de la Tescani de Andrei Plesu, unde referintele la Noica abia daca ar umple, cu bunavointa, o pagina normala.
Si, in sfirsit, portretul bibliografic facut lui Noica nu cuprinde toate traducerile realizate de acesta. Nu ne referim, desigur, la cartile politiste traduse de acesta, ci la cele de filozofie din Hegel (1942), din Aristotel (Parva naturalia, 1972, in colaborare), din Kant (Critica facultatii de judecare, 1981, in colaborare), Fragmentele presocraticilor (vol. I, 1974, in colaborare), ca si traducerea din greaca in franceza a lui Teofil Coridaleu (1970).

Date gresite in biografia lui N. Steinhardt
N. Steinhardt, unul dintre cei mai cititi autori romani dupa 1989, indeosebi datorita cartii Jurnalul fericirii, este aproape de nerecunoscut in prezentarea care i se face (pentru a treia oara). Astfel, sint datate gresit atit nasterea, cit si moartea acestuia. Viitorul monah s-a nascut la 29 iulie 1912 (dar in Bucuresti, ulterior s-a mutat in comuna Pantelimon), si nu in 21 iunie, cum se afirma (vol. II, p. 618). Moare intr-adevar la Baia Mare, intr-o escala facuta pentru a lua avionul spre Bucuresti, dar nu in 29, ci in 30 martie (1989). Cel care l-a tuns in monahism a fost staretul Serafim Man si nu I.P.S. Teofil Herineanu de la Cluj, intrucit calugarirea s-a facut in graba, din cauza bolii lui
N. Steinhardt, aprobarea arhiepiscopului clujean fiind obtinuta ulterior. Steinhardt nu a fost doar „o vreme“ bibliotecar, ci tot timpul sederii sale la manastirea Rohia a avut in grija biblioteca. A fost condamnat la 12 ani de puscarie si nu la 13 (ibidem). A doua sa carte despre iudaism, Illusions et réalités juives, scrisa in colaborare cu prietenul sau E. Neuman, a fost publicata in 1937, si nu in 1936. Ultima sa carte antuma Prin altii spre sine (1988) are ca subtitlu Eseuri vechi si noi, cum este logic si firesc, caci prima parte (pp. 9-99) cuprinde texte scrise si publicate in perioada 1936-1947 in diferite reviste (RFR, Universul Literar, Libertatea).

in Dictionar insa apare ca subtitlu Eseuri noi si vechi! Sintagma se pastreaza la fel si la editia lui Ioan Pintea, total schimbata, cu titlul Eu insumi si alti citiva (2001), dar acum se justifica si mai putin, intrucit, in noua forma, cartea contine numai „eseuri vechi“, daca facem abstractie de cele douazeci si patru de pagini (327-370) din Addenda adaugate ulterior. Daca la toti autorii cuprinsi in Dictionar se indica operele traduse (evident, cu omisiunile de rigoare!), doar la
N. Steinhardt activitatea de traducator este obnubilata. Sint amintiti doar patru autori, fara a se preciza cele noua titluri cu care Steinhardt a imbogatit cultura romana, ca sa nu mai vorbim de traducerile sale din M. Maeterlink, Jean Cocteau, G. Apollinaire, A. Artaud, Jean Giraudoux, Jean-Paul Sartre, Camus (vezi Dialogul neintrerupt al teatrului in secolul XX, 2 vol., 1973) sau din Thomas Carlyle si Aldous Huxley (vezi Eseul englez, vol. II: De la Lamb la Huxley, 1975) de care putini isi mai amintesc azi, dar ce hrana spirituala erau pentru noi in acei ani…
La omisiuni semnalam Ispita lecturii (2000), Eseu romantat asupra neizbinzii (2003), ca si cele patru volume aparute sub genericul „Caietele de la Rohia“ (1999-2002), care cuprind amintiri, interviuri cu si despre N. Steinhardt, corespondenta trimisa etc. Sa mai spunem ca iubitorii operei lui
N. Steinhardt au putut citi cartea de tinerete, de atitea ori renegata de insusi monahul-eseist, in genul tinerilor (semnat Antisthius, iar nu Anthistius, cum apare aici), in editia anastatica de la Editura Pan in 1993, si nu doar in 1996, in editia de la Humanitas. Sigur, pentru exactitatea datelor ar fi de consemnat si volumul Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit, teza sa de doctorat in drept, din 1936, ca si Dreptul social. Pretentii si iluzii din acelasi an.

La cunoscuta italienista Nina Façon se comite o omisiune esentiala, cvasiimpardonabila, ca si o regretabila confuzie. Astfel autorul – un bun cunoscator al literaturii italiene – nu consemneaza prima traducere a cartii lui N. Machiavelli Principele, publicata de Nina Façon in 1943, sub pseudonimul Sorin Ionescu si, mai ales, editia din 1960, aparuta la Editura Stiintifica, sub numele real, editie fundamentala intrucit cuprinde, pe linga cele 92 de pagini ale textului propriu-zis, un studiu introductiv de 82 de pagini, iar notele si comentariile alte 110 pagini! Or, potrivit autorului, prima traducere din Principele ar data din 1997
(p. 573, vol. I)! Nina Façon nu a tradus cartea lui N. Machiavelli Mastile puterii, cum se afirma in acelasi loc. in primul rind pentru ca o asemenea carte nu apartine lui Machiavelli, ci este o antologie alcatuita de Elvira Sorohan la Editura Institutul European din Iasi, care semneaza si un amplu studiu introductiv.
intr-adevar, aici este inclus Principele tradus de Nina Façon (fara acele ample note si comentarii din 1960), precum si alte trei texte traduse din limba franceza de Lacramioara Petrescu.
Mai intii un mic fragment din Discorsi sopra la prima deca di Tit Livio de Machiavelli (lucrare inca netradusa in limba romana), apoi celebrul eseu Anti-Machiavel al lui Frederic al II-lea si, in sfirsit, prefata lui B. Mussolini la editia din 1928, aparuta la Paris a celebrului opuscul machiavellian. Sa mai amintim ca traducerea Ninei Façon din Marsilio Ficino a aparut si in 1992 la Editura de Vest din Timisoara, impreuna cu Banchetul lui Platon (pp. 89-259).

Sa raminem insa in domeniul traducerilor spre a nota alte citeva gafe. Astfel, la
p. 141 (vol. II), in articolul dedicat lui Modest Morariu se afirma ca acesta ar fi tradus Ispita Occidentului de A. Malraux, in colaborare cu Dumitru Tepeneag. De unde si pina unde asa ceva? D. Tepeneag era in Franta in 1983 cind Morariu publica traducerea respectiva in volumul Itinerarii spirituale, aparut la Editura Meridiane (pp. 13-79). Traducerea este preluata intr-o antologie Malraux, realizata in 1998 de catre editura RAO, din pacate, fara profesionalism, amalgamind textele traduse fara o nota asupra editiei, care ar fi evitat asemenea confuzii. in volumul respectiv, D. Tepeneag figureaza doar cu traducerea Saturn. Eseu despre Goya (pp. 67-142), restul volumului continind traducerile lui M. Morariu si anume Ispita Occidentului, Capul de obsidian si Omul precar si literatura.

Modest Morariu nu a tradus eseurile din Camus, cum se afirma in acelasi loc (Fata si reversul, Nunta, Mitul lui Sisif si Omul revoltat), ci doar eseul Vara (pp. 479-544). in realitate, primele trei eseuri sint traduse de Irina Mavrodin, care scrie si „Introducere“, iar cel de-al patrulea eseu, Omul revoltat, de Mihaela Simion.
Putina lume mai stie astazi, dupa o avalansa de traduceri din opera lui Friedrich Nietzsche, ca Nasterea tragediei a fost tradusa de catre Ioan D. Gherea in colaborare cu Ion Herdan si a aparut in volumul De la Apollo la Faust antologat de Victor Ernest Masek, la Editura Meridiane in 1978
(pp. 177-298), fapt nespecificat in dictionarele noastre.
Exista si alte afirmatii nefondate, unele probabil „scapari“, altele provenind dintr-o precara informare, realizata din alte dictionare, fara a cobori la sursa primara. Astfel, la p. 285 (vol. II) se sustine ca filologul Cezar Papacostea l-a avut printre elevii sai pe P.P. Negulescu! Lucru imposibil, caci Papacostea s-a nascut in 1886, iar P.P. Negulescu, nascut in 1870 (nu in 1872, cum se specifica in dictionarele de filozofie), termina in 1892 cursurile Facultatii de Filozofie din Bucuresti, unde va reveni prin concurs ca profesor in 1910, dupa pensionarea lui Titu Maiorescu.

A lipsit o corectura atenta
Din graba de a publica acest dictionar s-a renuntat probabil la o corectura atenta, care ar fi asigurat mai multa coerenta si, desigur, evitarea multor erori.
Asa cum se prezinta, acest dictionar abunda in repetitii, in datari diferite ale unor carti, in traducerea gresita a unor cuvinte si, mai ales, in omisiuni. Or, si o citez din nou pe Irina Petras, unui asemenea dictionar „nu i se poate cere decit exactitatea rece a datelor“. insa numai despre exactitate – rece sau calda – nu este vorba si exemplele pe care le-am cules din cele doua volume ne confirma, desi, pina la urma, unele din ele vor fi considerate bagatele – si adevarul este ca ele nu diminueaza valoarea ansamblului.

Dar sa enumeram citeva situatii de deformare a unor cuvinte sau titluri. La Ion Biberi, spre exemplu, cartea Destinul Aisei devine Destinul Ad’sei, iar volumul Ultime eseuri este scris Ultimele eseuri. Sau cartea lui M. Eliade Lucrurile de taina apare Lucrurile in taina!
Un cuvint gresit la Aram Frenkian schimba total sensul si induce in eroare pe cei nepreveniti. in subtitlul lucrarii La méthode democratique dans la Phedre de Platon, in locul sintagmei du mot Kathalou (Kathalou in limba greaca inseamna universal), apare du mort Kathalou, ceea ce, sa recunoastem, e cu totul altceva (vol. I, p. 549).
La Cioran, numele celui care an de an este animatorul „Zilelor Cioran“ de la Sibiu – l-am numit pe profesorul olandez Eugen Van Itterbek – devine de nerecunoscut: Eugene von Herbeck (vol. I, p. 345)! Cartea lui Andrei Cornea Cuvintelnic fara frontiere devine Cuvintele fara frontiere, ceea ce reduce din savoarea initiala a titlului.
La p. 607 (vol. I) Michel Carassou este scris Carasson, iar la p. 201, in acelasi volum, G. Rotiroti, autorul unei monografii despre Dan Botta, este scris Roitroti, evident din neglijenta calculatorului, dar citi vor sti oare acest lucru?

La p. 748, filosoful german Habermas este scris Haberman, iar la p. 114 (vol. II), prelucrarea lui Octav Minar dupa Molière devine „Molire povestind copiilor“!
La mult mediatizatul, deci cunoscutul, Horia Roman-Patapievici se reda incorect opera Spartura in cer (corect: Spartura din cer), care de fapt este o carte vorbita (audio-book), despre care nici autorul nu vorbeste – si exemplele ar putea continua… Sigur, ar putea parea nesemnificative aceste mici observatii, un mod de a cauta nod in papura. Dar nu este asa. Ca un mic cuvint lipsa, ori pus unde nu trebuie, poate distorsiona sensul si crea confuzii este elocvent demonstrat de urmatorul exemplu: la pagina 410 (vol. I), editia a III-a a cartii lui N. Crainic Nostalgia Paradisului, publicata la Editura Moldova din Iasi, in 1994, apare drept editie a lui Dumitru Staniloae, desi ea nu apartine teologului roman. in loc de „editie cu un studiu introductiv de Dumitru Staniloae“ (editia are drept studiu introductiv un articol publicat de D. Staniloae in revista Gindirea, nr. 4, 1940), cum scrie corect pe carte, in Dictionar apare „Editie si studiu introductiv de Dumitru Staniloae“.

Exista apoi prea multe omisiuni de lucrari si nu le avem in vedere pe cele aparute dupa 2002, cind a fost tiparit cel de-al patrulea volum din editia anterioara. Nu le vom contabiliza, caci nu acesta este scopul nostru, ci vom semnala citeva, in beneficiul unor editii sau lucrari viitoare. La Cioran lipsesc citeva referinte: R. Reschika, Introducere in opera lui Cioran (1999); Dan Olteanu, Mistica metafizica la Cioran (1996); Ionel Necula Cioran – scepticul nemintuit (1995); Ioan Paler, Introducere in opera lui Emil Cioran (1997) etc.
Ispitele lui Cioran n-a fost scrisa doar de W. Kluback, cum apare la pagina 345, ci de acesta in colaborare cu Michael Finkenthal, tandemul care a scris si Clovnul in Agora. Convorbiri despre Eugen Ionescu (1998), neregasibila la referintele despre Ionescu. La Lucian Boz nu este consemnata editia lui
N. Tone din Masca lui Eminescu (Scrieri I, Editura Vinea, 1998).

La Nichifor Crainic lipsesc cele doua volume de poezii aparute la Editura Roza Vinturilor in 1990: I – Soimi peste prapastie, versuri inedite create in temnitele Aiudului si II – Poezii alese. 1914-1944. Interesant este ca se mentioneaza drept a doua editie din Puncte cardinale in haos, cea realizata de Magda si Petru Ursache, la Iasi, in 1996. in realitate, aceasta este o editie sui generis, care doar imprumuta titlul si citeva eseuri de la editia prima, dupa cum recunosc insisi editorii. A doua editie a cartii, nespecificata aici, a aparut in 1998 la Editura Albatros, in grija lui Constantin Schifirnet. Ion Biberi a mai publicat, pe linga lucrarile amintite, citeva omise: Introducere in studiul ereditatii (1946); Principii de psihologie antropologica (1971); Performantele clepsidrei. incercare asupra intrebarilor ultime (1981), iar Arta de trai a fost tradusa in limba maghiara in 1971. La referintele despre poetul satmarean George Boitor sint mentionate citeva articole, dar nu si cartea lui Stefan Haiduc, George Boitor – un menestrel decapitat (2000). D.I. Suchianu a mai publicat Alte foste adevaruri viitoare (1983), iar despre Ion Siugariu au mai scris si nu sint amintiti aici si Perpessicius, O. Sulutiu, Romulus Demetrescu, Ovidiu Drimba si altii.
in articolul despre Mihai Sora se reda gresit titlul volumului Crochiuri si evocari (aici: Citeva crochiuri si evocari) si se omite volumul Filozoficale (2000).

La citiva scriitori lipsesc data nasterii (Simona Cioculescu) sau data mortii (Olga Caba, Bucur Tincu, Sorana Topa etc.). La unii autori nu sint mentionate reeditarile (Elena Niculita-Voronca etc.).
Exista apoi si incadrari discutabile. Poate fi oare considerat A.D. Xenopol drept teoretician al literaturii, cum se afirma la pagina 852 (vol. II)? El isi datoreaza faima nationala ca istoric, iar europeana ca filozof al istoriei, or, lucrarile respective nu sint demne de a fi mentionate?
I se poate reprosa coordonatorului si o insuficienta preocupare – probabil tot din cauza grabei – pentru eliminarea repetitiilor, a discordantelor de datare, a unor inconsecvente de natura metodologica si, desigur, a unor omisiuni.
Astfel, romanul Nevinovatiile viclene scris de Luca I. Caragiale, in colaborare cu Ioan D. Gherea, a aparut in serial in Viata romaneasca in 1920, si nu in 1911, cum se afirma la pagina 268 (vol. I). La pagina 269, anul aparitiei este 1969, la pagina 649 (la Ioan D. Gherea) apare Nevinovatii viclene si anul de aparitie 1968! Ce vor crede cititorii care n-au vazut romanul, truvabil azi doar la marile biblioteci?

Apoi volumul de convorbiri cu Cioran, Daca m-as fi aruncat in Sena, al lui I. Diaconescu este specificat atit la opera lui Cioran, cit si la referinte. in schimb Convorbiri cu Cioran, aparut la Editura Humanitas in 1993 (reeditat si intregit apoi) care ar fi trebuit inclus la opera lui Cioran este dat doar la referinte! Utila ar fi fost indicarea intotdeauna a primei editii a cartii, pentru corecta intelegere a evolutiei ideilor in cultura romana.
Spre exemplu, la articolul despre L. Blaga, cartea polemica publicata de cunoscutul teolog Dumitru Staniloae in anul 1943 (Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie) este inserata aici cu editia din 1993. Nu toata lumea este informata insa despre aceasta polemica si ar putea crede ca este vorba de o interventie tardiva (Dumitru Staniloae a murit in acelasi an, 1993). Sau romanul Gaudeamus de Mircea Eliade a fost publicat prima data in 1989, impreuna cu Romanul adolescentului miop, dar cititorii au cunostinta din Dictionar doar de editia din 1998! Si exemplele sint mai multe, desigur.
in unele articole apare editia prima, in altele nu. Asa este in cazul textului despre Sergiu Al-George, unde Arhaic si universal este indicata cu editia din 1981 (p. 33, vol. I), pe cind la Blaga si la Eliade la referinte este indicata editia din 1998. De ce nu s-au indicat editiile franceze la Eugen Ionescu, precum la M. Eliade? Sau editiile franceze ale unor opere apartinind lui L. Blaga si N. Steinhardt – ca sa ne limitam la cele mai relevante.
in final, o alta nedumerire: de ce lipsesc din lista colaboratorilor Dan Culcer, Virgiliu Florea, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Calin-Andrei Mihailescu, Ion Pop si Doina Uricariu, de vreme ce contributiile lor sint pastrate?
Luate izolat, multe dintre observatiile noastre vor parea, poate, izvorite dintr-un voit spirit de polemica. Privite insa in ansamblul lor, ele vizeaza o usoara superficialitate, ce mineaza credibilitatea intr-un dictionar care, daca a renuntat la aprecieri, nu trebuia sa renunte cu nici un pret la exactitatea informatiilor pe care le ofera.