OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian MARINO
Biografia ideii de literatura. Vol. 6 (Partea IV). Problema definitiei literaturii. Criza definitiei literaturii. Antiliteratura. Un epilog,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, 288 p., f.p.

Dupa aproape zece ani, unul dintre cele mai ambitioase proiecte intelectuale romanesti ajunge la capatul sau, care poate fi privit, in egala masura, ca un nou inceput. Al saselea volum din Biografia ideii de literatura epuizeaza un santier ale carui dimensiuni ciclopice ar fi descurajat orice alta tentativa de cartografiere. Prezent in dezbaterea publica (ideologul Adrian Marino este una din vocile liberale ce domina deceniul postrevolutionar), domnia sa a avut temeritatea de a nu abandona propriul sau pat procustian, ducind la bun sfirsit ceea ce ar fi putut ramine, in descendenta unei traditii autohtone, o promisiune neonorata.

Aminteam despre deloc paradoxala deschidere in inchidere a acestui volum. Recitind prefata la prima dintre articulatiile Biografiei…, cea din 1991, retin un pasaj care concentreaza in sine o profesiune de credinta, directionata elegant-polemic impotriva celor care se complac in cultivarea habitudinilor unei culturi „minore“. In fata invaziei diletantilor industriosi, Biografia… ambitioneaza sa avanseze o disciplina stenica a efortului, in a carei absenta soliditatea ce permite iesirea din „minorat“ este inimaginabila. Dupa un deceniu de la formularea ei, judecata lui Adrian Marino e una integral neamendabila. Ceea ce ofera volumele Biografiei… este infinit mai important decit precizia erudita a unui instrument de lucru. In spatele textului, incastrate in fiecare pagina, mai mult sau mai putin polemica, se intrevad o metoda si un stil intelectual. Ethosul iluminist pasoptist al ideologului e recognoscibil in pledoaria ce deschidea, acum o decada, intregul proiect.
„Cultura romana are nevoie sa isi formeze in sfera studiilor literare (ca si in alte domenii) propriile sale instrumente de lucru si Biografia de fata aspira, in sfera sa specifica, impreuna cu Hermeneutica, si la aceasta calitate. Se simte tot mai mult necesitatea unor repere si a unor sisteme de referinta proprii, prin depasirea spiritului de compilatie, a sincronismului mecanic si eternelor citate rituale din poeticieni si critici straini, inca la moda la noi, iesiti din moda in cultura lor de origine. A cere si a avea «dictionare, enciclopedii, hermeneutici, istorii romanesti» de idei literare ni se pare deci un semn de dezvoltare si maturizare culturala“.

Departe de a fi un paradox, faptul ca afirmatia lui Adrian Marino isi conserva intregul potential polemic probeaza supravietuirea in cimpul intelectual a pattern-urilor denuntate acum un deceniu. Fizionomia „producatorului profesionist de critica literara“ ramine, vai, una inca extrem de usor recognoscibila, pornind de la silueta fugar schitata de domnia sa. Prima si cea mai importanta lectie de metoda pe care Biografia… o serveste comunitatii critice este invitatia de a medita asupra obiectului ei epistemologic si de a reveni asupra instrumentarului adesea tocit, deprins, o data cu jargonul, in anii de facultate, si reciclat inertial, cu o sintagma ce se videaza de sens in actualitatea imediata, spirit critic si rigoare metodologica. Simbolic, Adrian Marino este si autorul unei carti a carei cariera indica rezistenta criticii insesi la normarea teoretica. Introducerea in critica literara ar merita, din acest unghi de vedere, o relectura dinspre prezentul confruntat cu academismul ori cu diletantismul prolix, drapat in volute retorice.

A scrie despre Adrian Marino implica si o reflectie in marginea unui destin care e departe de a fi singular in contextul epocii. Exercitiul contrafactual ne ajuta, poate, sa imaginam traiectoria tinarului asistent universitar in absenta cezurii dramatice survenite in anii comunismului. Incetind sa mai fie profesor in acceptiunea academica a termenului, domnia sa a continuat sa ilustreze, cum putini altii au facut-o, demnitatea umil benedictina a profesiunii critice. A fost un critic (ortografiat cu majuscula), nici mai mult, dar nici mai putin, pentru a relua butada lui Lovinescu. Exclus din cercul formatorilor tinerei generatii, destinul sau este apropiat de cel al unui alt semanator de idei, Alexandru Dutu – analogia se sustine si prin intersectarea domeniilor de interes stiintific. Ii uneste, privind retrospectiv, aceeasi pedagogie nespectaculoasa a eruditiei si un ethos al lucrului bine facut, departe de zgomotul monden. In acelasi timp, geneza Biografiei… indica pina la ce punct energia individuala e condamnata sa se confrunte cu o inertie institutionala, reproducatoare de clisee – ceea ce ar fi putut fi, intr-un alt spatiu decit cel romanesc, o opera sustinuta academic sau universitar a sfirsit ca produs al unei temeritati ce le aparea unora ca prelungire donchisotesca. Victoria de acum este o victorie a alergatorului de cursa lunga, mizind pe constructie.

Dupa un deceniu, Epilogul raspunde, simbolic, si nu fara o nuanta de melancolie, Prefetei din primul volum. Se intrevede un autoportret al teoreticianului la senectute, din care nu lipsesc promisiunile viitorului. Tusa polemica se intersecteaza cu o anume seninatate, de nuanta goetheana. Schitindu-si, retrospectiv, premisele metodologice, Adrian Marino inchipuie un posibil raspuns „criticilor sai“. Preopinentilor preocupati de abundenta referintelor sau obsedati de taxonomii ori afilieri, magistrul le ofera cu eleganta aulica o replica pe jumatate ironica. Criticul de idei/constructorul ii da polemistului partea cezarului. Lectia rigorii metodologice implica recursul la o disciplina a echilibrului greu digerabila de contemporani. Ceea ce poate aparea drept parada de titluri citate e, in definitiv, expresia ultima a incercarii de a depasi un minorat intelectual bintuind spatiul autohton. Delimitindu-se, in aceeasi linie goetheana, „clasicizanta“, de incadrari, Adrian Marino contureaza o aparare si o ilustrare a ideii de sinteza in cimpul intelectual romanesc.

Enciclopedismul acestei virste istorice recupereaza, stenic, un spirit foarte junimist al exigentei. Constructia va fi perfecta sau nu va fi deloc: „Precizam, in acelasi timp, ca asemenea solutii nu au nimic in comun cu mentalitatea pretins «postmoderna». Ca si ea se va perima (se observa semne de pe acum) nu avem nici o indoiala. Si apoi, sinteza, generalizarea, esentializarea sint operatii intelectuale specifice, intrinsece spiritului uman. Nu le poate desfiinta nici un postmodernism din lume, nici o filozofie analitica. [...] Enciclopedismul va fi el depasit, «perimat» in cultura occidentala. Nu insa in faza actuala de dezvoltare in cultura romana“.
In aceste pagini care au capacitatea de a proiecta un portret al lui Adrian Marino par lui-même se remarca precizarea purtind asupra unui „stil al ideilor“ pe care autorul il cultiva, asumindu-si, in vuietul mediatic, masca clasicitatii. „Stilul ideilor“ presupune o adecvare la obiectul caruia i se aplica, dublata de un refuz al spectaculosului stilistic facil. In egala masura departata de raceala „stiintifica“ si de explozia impresionista, optiunea lui Adrian Marino se integreaza intr-un efort de constructie a identitatii ca alteritate. Definirea opozitiva implica detasarea de „mode“ si mondenitati, accesul la esentele pe care exercitiul sintezei le vizeaza ca tinta finala a pelerinajului: „Ne-am preocupat, cu destula atentie, de cultivarea sistematica a ceea ce am numit stilul ideilor. Limpede, fara flori de stil, intr-o redactare sobra, in cadrul unei demonstratii pe care am dori-o cit mai riguroasa. A scrie bine, in astfel de domenii, inseamna a scrie rece, cu cea mai mare limpezime posibila, percutant si cit mai convingator posibil in plan ideatic. Evident, se poate vorbi de o anume clasicitate. Dar o astfel de demonstratie nu intra in preocuparile de fata“.

Epilogul marcheaza, apasat programatic, despartirea de un domeniu caruia Adrian Marino i-a consacrat pina acum aproape exclusiv fortele sale intelectuale. Redescoperirea libertatii conduce la redescoperirea/cultivarea unei vocatii reprimate, pe care contextul postbelic a condamnat-o la un plan secund. Ultimele pagini anunta, nu fara o punere in scena atent imaginata regizoral, o dramatica (doar in aparenta) ruptura: ideologul si criticul de idei avanseaza in prim-plan, lasindu-l in umbra pe teoreticianul/hermeneutul/criticul si istoricul literar. Autoportretul se deschide, vizionar, catre o dimensiune pe care prezenta publica din ultima decada o prefigurase. In locul sintezei – articole si pozitionari comandate de un imperativ al angajarii „neopasoptiste“. Si totusi, nimic mai inselator decit aceasta (falsa) despartire. Eruditia, spritul critic, rigoarea metodologica, anatomia severa a imposturii sint componente ale unui proiect ideologic de factura liberala detectabil si in cel mai „neutru“ academic text al lui Adrian Marino. E mai degraba vorba, in spiritul unui duel elegant, de o schimbare a armelor. Adversarul intelectual ramine acelasi: acel nucleu fantasmatic, autarhic si izolationist ale carui ipostaze/avataruri sint, in egala masura, ideologice si literare. Distinctia nu poate fi operanta decit procustian in cazul lui Adrian Marino.

Acest volum cuprinde, de altfel, suficiente argumente pentru conturarea unei imagini a „ideologului“ care se ascunde in spatele mastii academice. Eruditia evidenta, inclinatia spre exhaustivitate nu exclud apetenta pentru cultivarea unei proze de idei ce-i procura cititorului atent delicii secrete. Biografia…, in integralitatea ei, si acest volum o confirma, nu are nimic din incremenirea pedanta a argumentarii doctorale. „Stilul de idei“ lasa sa se intrevada, in filipicele lui Adrian Marino, constiinta marcata de un radicalism al optiunii. Polemizind cu o anume critica „lenesa“, care refuza reflectia asupra propriei metode in numele unei ridicole orori de teoretizare, Adrian Marino schiteaza o figurina lovinesciana demna de retinut in orice antologie. Judecata e mai degraba acida, tonul distant-ironic, obiectul e contemplat de la inaltimea eruditiei. E, in scurt, un tratat de patologie literara, cu personaje desprinse din cimpul intelectual (unele dintre cele mai onorabile). Despartirea (netrucata) de o specie a criticii, aptera si fals impresionista, refuzind dubiul teoretic asupra metodei, e mai limpede ca oricind. Si exemplara. „Trebuie recunoscut deschis: reflectia literara romaneasca, mai ales la acest capitol, este, in mod evident, deficitara, total insuficienta. Nu mai revenim asupra constatarii repetate: o traditie teoretico-literara (de emulatie, in spiritul germanei Literaturwissenschaft, cu exceptiile foarte onorabile, de la M. Dragomirescu la T. Vianu, nici nu mai vorbim) nu exista.

Cauza? Impresionismul literar coplesitor, foiletonistic, patronat de scriitorii care domina, de fapt, viata literara. Ei nu sint interesati decit de cronicile de «intimpinare», de «actualitate», care sa ii puna in valoare, intr-un spirit, dupa ei legitim, de publicitate. Intr-o perioada cind, in intregul occident si chiar in Europa centrala, teoria literaturii cunoaste o enorma dezvoltare si progrese evidente, iar ideea de critica literara (criticism) isi largeste sensul prin includerea tuturor categoriilor de studii literare, la noi se inregistreaza, in continuare, reeditate si la 1997, proteste total anacronice impotriva «teoriei literaturii care prolifereaza sufocant in zilele noastre» (Al. Paleologu) [...]. Acuzatie care ofera un indiciu evident (si trist) de enorm decalaj cultural si de «iesire din Europa».“
Este aceasta vocea „teoreticianului“ sau cea a ideologului Adrian Marino? Distinctia apare ca una irelevanta. In cele din urma, e vocea unui spirit dominat de un anume optimism greu recuperabil in spatiul nostru public. Un optimism intemeiat pe luciditatea vizionara a constructorului si semanatorului de idei.