OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Institutul Francez a avut loc pe 25 mai conferinta tinarului filozof francez Michel Onfray, autor a 15 volume publicate din 1989 incoace (primele doua, Pintecele filozofilor si Ratiunea Gurmanda, au fost traduse in romaneste). Michel Onfray este de profesie hedonist si pledeaza pentru o reintoarcere si o reinterpretare a textelor filozofiei antice, in special cinice, stoice, epicureice. Onfray demonteaza in ultima sa carte, Théorie du corps amoureux, ideea de cuplu, intr-o logica a libertatii de alegere si o conceptie despre placere care ii sint proprii. Discursul sau, nonconformist si contrariant, se bucura la ora actuala in Franta de un mare succes, declansat de tonul proaspat si vioi al primelor sale aparitii.


Desi ati afirmat ca cele doua carti care apar acum in Romania fac parte din preistoria dumneavoastra de autor, o sa va intreb totusi cum ati ajuns sa le scrieti si de ce?

Le-am scris pentru ca am realizat ca nici un filozof nu se ocupase pina atunci de acest capitol extrem de important al existentei umane care este gastronomia. Fusese tratat de sociologi, de istorici, dar niciodata de filozofi. De ce? Pentru ca este considerat un subiect vulgar. E mai nobil sa te ocupi de problema sinelui, de timp, decit de gastronomie.

Am dorit sa tratez acest subiect si pledez in primul rind pentru o reconsiderare a lui Brillat-Savarin. El nu a scris o simpla carte de gastronomie, ci un tratat filozofic in toata puterea cuvintului, in care afirma ca poti sa te ocupi de bucatarie si de retete dintr-o perspectiva materialista. Desi era regalist si catolic practicant, atunci cind scria despre gastronomie se transforma intr-un veritabil filozof materialist. Vazind fondul filozofic al Fiziologiei gustului, am inceput sa scriu un text din care au iesit doua volume, construite in jurul cartii lui Brillat-Savarin.

Va declarati hedonist. Care este, dupa dumneavoastra, definitia placerii?

Placerea este acea stare in care ne gasim atunci cind avem impresia de integrare plenara in lume, in real, cind sintem fericiti in exercitiul bucuriei de a exista. Placerea presupune fericirea de a fi in lume, de a dispune de propriul tau corp, asa cum este el. Iata definitia mea pentru placerea in mod absolut. In plan concret, exista placerea de a fi cu cineva, de a asculta muzica, de a citi un poem, de a admira un peisaj fantastic, de a reintilni persoane pe care le iubesti... Placerile sint multe si reprezinta acea stare de multumire produsa de chiar faptul de a fi in lume.

Cele 15 volume pe care le-ati publicat de la debutul dumneavoastra au fost tot atitea ipostazieri ale placerii?

Nu am gindit niciodata ceva fara sa-l fi si practicat sau macar experimentat. Exista un du-te-vino continuu intre cartile si existenta mea, o comunicare si o miscare perpetue: actiunile mele produc carti, iar cartile genereaza la rindul lor alte actiuni. Filozofiile care nu se bazeaza pe experienta nu prezinta pentru mine nici un interes. Ele permit anumitor persoane sa delireze, sa traiasca o alta viata prin procura, sa fie hedonisti pe hirtie, dar sinistri in viata cotidiana. Pledez pentru hedonism in viata cotidiana. Bineinteles ca nu este intotdeauna usor, nu reusesti de fiecare data, dar trebuie incercat, pe mici bucatele, acolo unde te afli.

In ultima dumneavoastra carte, Théorie du corps amoureux, vorbiti de o reintoarcere la filozofia antica. Cum vedeti in acest context propriul dumneavoastra drum filozofic?

Toata filozofia antica este traversata de aceleasi intrebari care ma framinta si pe mine: cum sa traiesti mai bine, altfel, cum sa-ti gindesti viata si cum sa-ti traiesti gindul. Aceste preocupari apar in egala masura la Platon, la Aristotel, la cirenaici, la stoici, la epicurieni, la toate scolile filozofice ale Antichitatii. Crestinismul rupe cu modul lor de a gindi viata cotidiana. Continua discutia despre cum trebuie sa maninci, sa bei, sa te rogi etc, dar pe alte coordonate. Pe de alta parte, se dezvolta dezbaterile teoretice pure despre Sfinta Treime, Sfintul Duh etc., adica tot ceea ce inseamna teologie. Cu aceasta bransa a filozofiei, anume filozofia teoretica (asa cum a numit-o Aristotel), nu ma simt deloc solidar. Teoria se face de dragul teoriei, se dizerteaza de dragul dizertatiei, se gindeste de dragul gindului. Pentru mine insa, nu are nici cea mai mica relevanta sau importanta ca, de pilda, Tatal purcede de la Fiu sau Fiul de la Tata. Discutiile de acest tip mi se par complet inutile, ca si chestiunea sexului ingerilor.

Din cele doua mari tendinte s-au dezvoltat, in filozofia occidentala, doua traditii. Prima – la care eu ader – este reprezentata de Montaigne, de Nietzsche, de Schopenhauer. Ea presupune ca, inainte de toate, filozofia este arta de a trai bine, sau macar diferit. A doua ramura este cea a filozofiei ca gindire pura, total abstracta, care trateaza probleme extrem de tehnice. Aici se plaseaza Kant, Hegel, Heidegger. Este vorba de un tip de filozofie facuta de tehnicieni, pentru tehnicieni, o filozofie pentru filozofi, conceptualizata excesiv, fara nici o legatura cu altceva decit cu propriile concepte. Nu o agreez deloc si acesta este unul din motivele care m-au determinat sa recurg la filozofia antica. Trebuie sa incercam sa descoperim la antici lucruri pe care sint sigur ca nu le-a vazut nimeni pina acum, pentru ca se vorbeste foarte putin de cinici, de cirenaici, de epicurieni. Au fost, in mare parte, gresit intelesi si interpretati. De aceea pledez pentru o lectura din perspectiva contemporana a acestor texte.

L-ati amintit pe Platon. Totusi dumneavoastra respingeti filozofia platoniciana in mod explicit.

Da, o resping pentru ca filozofia lui Platon este dualista: exista pe de o parte corpul, pe de alta sufletul. Corpul este un incident de care trebuie sa incercam sa ne debarasam. Platon refuza lumea terestra si o celebreaza pe cea celesta, facind critica lumii sensibile. Aceasta ruptura este daunatoare, pentru ca ne desparte de lume, ne desparte de noi insine, oferindu-ne in schimb impacarea cu lucruri care nu exista. Platon induce si introneaza nelinistea individului in raport cu lumea terestra si cu corpul sau, starea aceasta de inconfort fiind incompatibila cu hedonismul in care cred si care ne invita, dimpotriva, sa traim bine, impacati cu corpul nostru, cu viata pe care o ducem. Platon este marele dusman al hedonismului. De aceea spunea Nietzsche ca platonismul trebuie detronat.

Ati declarat ca sinteti individualist, adept al unei mistici de stinga si adversar ireconciliabil al liberalismului. Cum se impaca aceste tendinte, din moment ce liberalismul este marele inventator al individualismului, iar anumite curente de stinga sint, in diverse grade, responsabile pentru intronarea si dezvoltarea spiritului colectivist?

Aveti dreptate intr-o prima instanta. Dar cred ca liberalismul nu face elogiul individualismului, ci al egoismului. Individualistul nu vede in jurul lui decit indivizi. Egoistul nu se vede decit pe sine. Liberalismul face elogiul egoismului pentru ca inscauneaza principiul victoriei celui mai tare asupra celui mai slab, conform legilor naturii. Cit despre stinga, cel mai adesea ne gindim la comunism, care predica dizolvarea individului. Eu cred ca poti fi solitar si solidar, poti fi solidar la stinga, fara sa fii comunist. Sint un anti-comunist de stinga, pentru ca traditia comunista a conceptiei despre individ este o traditie pernicioasa.

Si totusi individualismul este, de la Tocqueville citire, cheia liberalismului.

E adevarat, numai ca epoca lui Tocqueville a apus de mult si consider ca ramine extrem de singulara in evolutia gindirii liberale. Liberalismul lui nu este sinonim cu actualul capitalism planetar. A evalua liberalismul de astazi cu categoriile lui Tocqueville este ca si cum ai mai construi doctrine comuniste folosind categoriile pure ale lui Marx. Ceea ce ar fi un anacronism, pentru ca intregul context s-a schimbat. Intr-adevar, individualismul apartine conceptual, la origine, liberalismului, dar cu timpul a degenerat in egoism: nimeni nu se mai gindeste decit la propria persoana.

Sa ne intoarcem la ultima dumneavoastra carte. Cum va raportati la alti autori contemporani care au tratat problematica evolutiei cuplului, ca Pascal Bruckner?

Pascal Bruckner scrie sociologie, face analiza unei epoci, pratica jurnalismul filozofic. Priveste o epoca si constata care este situatia cuplului in cadrul ei. Eu, in schimb, propun modele, arat cum se poate trai altfel. Nu impun, ci propun modele si ii invit pe ceilalti sa inventeze la rindul lor altele. Important este sa-i determini pe oameni sa reflecteze la felul cum inteleg relatia cu ceilalti.