OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un cuplu adulter, în criză după doi ani. Sînt încă tineri, intelectuali (ea l-a citit şi pe Spencer!), emancipaţi, au fugit în Caucaz ca să-şi clădească o viaţă nouă, să muncească pămîntul, să-i educe pe ţărani... N-a mers. Căldura înăbuşitoare, lenea, destinul – toate le-au stat împotrivă. El, Laevski – funcţionar de stat indolent, trîntor cu leafă, jucător şi băutor, mare amator de şuete, de „filozofare“ cu singurul lui prieten, doctorul Samoilenko. Ea, Nadia – un pic fanată deja, bolnăvicioasă, neglijată, a mai călcat şi strîmb, în tîrgul acela prăpădit nu poate vorbi decît cu gospodine cu frica lui Dumnezeu, precum Maria. El n-o mai iubeşte, vrea s-o părăsească şi să se întoarcă în Nord, să se salveze. N-are bani să plece. Îi cere doctorului. Care n-are nici el, dar, pîinea lui Dumnezeu cum e, se împrumută de la entomologul Von Koren, un tip eficient, muncitor, darwinist, pozitivist, convins că principiile ştiinţifice ale evoluţiei speciilor trebuie aplicate strict în viaţa socială. Pentru el, Laevski şi Nadia sînt fiinţe inutile – mai rău, nocive. Din vorbă în vorbă, tensiunea se acumulează, apar jignirile pe faţă, vorbele odată spuse nu se mai pot retrage şi se ajunge la duel. Laevski trage în aer (pistolul pe care îl foloseşte nici nu face zgomot), Von Koren ţinteşte, împuşcătura e asurzitoare, dar glonţul nu-şi atinge ţinta (deşi e foarte aproape; în textul lui Cehov, dar nu în spectacol, „pe partea dreaptă a gîtului şLaevskiţ avea o umflătură mică... Era urma glonţului“.) Momentul este unul cathartic. Laevski şi Nadia se transformă: se căsătoresc, muncesc pe brînci ca să-şi plătească datoriile. Tulburat, Von Koren recunoaşte că s-a înşelat în privinţa lor, dar nu-i trece prin cap că teoriile lui ar putea fi greşite.

 

De partea cui e adevărul? E, într-adevăr, iremediabil pierdut Laevski? În interpretarea lui Gavril Pătru, Laevski e un tînăr coptuţ şi cam îngălat, plictisit, cu capul mereu plecat, ca al unui învins, cu o permanentă expresie de derută pe chip, accentuată în scena atacului de isterie şi, mai ales, în cea a duelului. Mi s-a părut un pic monocromă interpretarea – nu se vede iluminarea, schimbarea din final –, dar, aşa cum e construit, personajul respectă ideile lui Cehov (ceea ce eu cred că e important). Are dreptate Von Koren, care crede că Laevski şi Nadia trebuie exterminaţi sau, măcar, trimişi la muncă silnică, alături de toţi cei asemenea lor? Sau au dreptate Samoilenko şi prietenul lui, diaconul, oameni credincioşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi de plăcerile ei simple şi cred că e loc pentru toţi sub soare, că nimeni nu are dreptul moral de a-l judeca şi condamna pe celălalt, că fiecare are dreptul la o a doua şansă? Cu siguranţă, dreptatea nu e de partea lui Von Koren, care însă nici anticipator al nazismului nu e, cum – greşit, mi se pare mie – cred Manuela Cernat şi Iulia Popovici (Caietul-program, excelent de altfel). Cehov nu-şi urăşte personajele, le priveşte cu un fel de îngăduinţă, cu înţelegere – la fel şi Caragiale. Von Koren al lui Cehov (şi al lui Dabija) e doar un prost inteligent – speţa cea mai detestabilă – şi tobă de carte, sigur pe teoriile lui. Nu e chiar odios. Iar Dabija îi accentuează tocmai slăbiciunea, latura lui umană. Personajul lui Răzvan Oprea, actor care confirmă cu fiecare rol, are momente cînd îşi pierde siguranţa de sine. Nu e, desigur, simpatic, dar, după duel, e complet răvăşit. În textul lui Cehov, spune numai: „Dar trebuie să-ţi mărturisesc că, din neobişnuinţă, toată afacerea asta scîrboasă m-a dat gata. Mă simt foarte obosit“. În spectacol, chipul lui Oprea e literalmente transfigurat, omul aproape se prăbuşeşte, diaconul trebuie să-l susţină. În schimb, Samoilenko, aşa incult cum e (n-a mai citit o carte din facultate, iar cînd vine vorba de „lucruri mai înalte“ debitează fraze gata învăţate), le e, evident, simpatic lui Cehov şi lui Dabija. Iar Vlad Ivanov e uluitor în rol. Reuşeşte să-şi lipească de chip o bunătate atotînţelegătoare, e de un ridicol desăvîrşit în pretenţiile lui de nobleţe, ca şi în firescul cu care găteşte (scenele de la masă, cu el pregătind salata sau cu cei trei mîncînd ciorba cu ardei iute, sînt antologice, la fel cum este şi aceea în care îi dă lui Laevski să guste vinul lui acrişor), suferă, plînge, e exaltat – îl crezi în tot ce face. Bun, de asemenea, Marius Rizea (diaconul) – bonom, simplu, credincios fără urmă de fanatism –, în scenele cu Vlad Ivanov şi în cele cu Răzvan Oprea.

 

Rău gîndit însă mi se pare personajul Nadiei. Aşa cum o întruchipează Diana Dumbravă, ca vampă uşor dezabuzată şi mult vulgară, e lipsită de nuanţe şi nu mai păstrează aproape nimic din personajul lui Cehov. Au dispărut complet şi femeia cultă, care, măcar în tinereţe, citise ceva filozofie, şi femeia sfioasă, închisă în sine, care îşi reprimă dorinţele şi visele. Exemplul cel mai frapant este episodul de pe plajă, în care Nadia, în versiunea scenică, dansează obscen şi provocator, le face semne marinarilor francezi de pe vasul ancorat în larg. La Cehov e un pic altfel: „Odată cu limba franceză, îi răsunau în urechi acordurile unui vals şi pieptul îi tresări de o fericire neînţeleasă. Şi dintr-odată îi veni gust să danseze şi să vorbească franţuzeşte.“ Dar n-o face. Mai departe: „O barcă cu pînze [...] lunecă repede pe lîngă ea. Bărbatul care stătea la cîrmă o privi lung şi privirea lui îi făcu plăcere...“. În fine: „O bucurie inexplicabilă îi tresări în piept şi iarăşi îşi aduse aminte, ca prin vis, de o sală uriaşă, unde dansase cîndva sau pe care numai o visase. Şi un glas stins şi nedesluşit îi şoptea din adîncul sufletului că e o femeie de nimic, meschină, vulgară, ticăloasă...“. E drept că episodul poate fi pus în legătură cu cel de la picnic, cînd ea, ameţită şi uşor exaltată, se poartă deşănţat – dar mai degrabă pentru ochii pudibonzi ai celorlalţi; în ceea ce face ea nu e, de fapt, nimic ultragiant. Aşa că nu cred că replica lui Laevski „Te porţi ca o curvă“ justifică această construcţie a rolului. Ceea ce textul sugerează, spectacolul potenţează şi îngroaşă. Or, dacă faci din Nadia o curvuţă bolnăvicioasă şi în călduri, speriată numai de datoriile pe care a apucat să le facă, transformarea ei spirituală din final nu mai e chiar justificată. Peste toate, mi se pare că nici aşa, acceptînd această viziune asupra personajului, Diana Dumbravă nu e convingătoare, e prea schematică.

 

Pe lîngă aceste personaje gravitează alte cîteva, mai degrabă pentru culoare şi pentru alimentarea intrigii: Kirilin (Ioan Andrei Ionescu), vremelnicul amant al Nadiei, în cîteva apariţii macho, Acimianov, tînărul pretendent imberb şi parşivel, unealta dezvăluirii căderii Nadiei – excelent Mihai Calotă, ca de obicei –, Nikodim, soţul Mariei – rol ingrat, fără contur bine definit, de care însă Dragoş Ionescu se achită bine, jucînd foarte exact mărginirea şi încîntarea stupidă faţă de deliciile unei vieţi de familie împlinite. Şi, desigur, Maria, prietena Nadiei, confidenta şi sfătuitoarea ei, gospodina cu idei clare şi cuminţi. A fost o mare bucurie s-o revăd (după cîţi ani oare?) pe Ana Ciontea pe scenă. Maria ei, mamă-cloşcă, e cuceritoare în micimea aspiraţiilor, în exaltarea religioasă, în cuminţenia tîmpă. Iar în a doua scenă a ei cu Nadia, cea în care îi dă lecţii de viaţă, aduce atîta energie, găseşte atît de bine gesturile şi intonaţiile, încît, pe drept cuvînt, primeşte aplauze la scenă deschisă. Apariţii savuroase are şi Dan Tudor, care construieşte o ordonanţă veşnic ameţită (de somn, de băutură?), cu mişcări sacadate şi vorbă poticnită, cu gesturi groase bine ritmate. Personajul e aproape în întregime creaţia regizorului şi a actorului, nu a lui Cehov, e un contrapunct la nesfîrşitele discuţii care fac substanţa nuvelei.

 

Textul lui Cehov abundă în monologuri interioare şi în descrieri ale stărilor personajelor. În dramatizare, Dabija a optat foarte bine pentru apartéuri; era, probabil, singura soluţie viabilă. De altfel, cu rezervele menţionate, dramatizarea e foarte bună şi nu trădează întru nimic originalul cehovian. Ajută mult şi scenografia Lilianei Cenean: costume din in sau din pînză subţire (singurul care poartă pulover de lînă şi pantaloni de doc, ghete – aer sportiv-belicos – e Von Koren). În afara Nadiei, îmbrăcată în culori vii, a diaconului şi a lui Alcimianov (negru, potrivit colportorului diavolesc), ceilalţi poartă, cu toţii, culori deschise, chiar şterse. Fundalul scenei e acoperit de o muşama albastră care aduce cu marea lui Fellini din E la nave va (convenţia e deplină şi funcţionează), străpunsă de partea din spate a unui vapor. În afară de asta, un pat în dezordine, pe care stau, de-a valma, farfurii murdare, ghete, reviste (va fi ordonat numai la final), pe post de locuinţă a cuplului Laevski-Nadia şi, în partea opusă a scenei, o masă cu trei scaune – sufrageria lui Samoilenko. E foarte hazos modul în care Dabija combină convenţia (perdeaua de plastic care reprezintă marea) cu realismul cel mai crud: ciorba e ciorbă, ardeii iuţi sînt adevăraţi, peştii, aşijderea, salata de varză e cît se poate de reală. Tot de mare efect e şi aducerea pe scenă a unui cor de seminarişti care punctează fantasmele religioase ale personajelor.