În vîltoarea disputelor
aprige stîrnite de codurile şi legile-cadru adoptate de
Parlament în ultima vreme, era cumva de aşteptat ca
iniţiativele mai mărunte ale asaltatului partid de guvernămînt
să nu se vadă foarte bine în dezbaterea publică. Cu atît
mai mult cu cît agendele politice care se ascund în
spatele actelor legislative „mari“ şi al opoziţiei întîmpinate
de acestea au transformat mass-media într-un cîmp de
bătălie care, fără să aibă darul de a limpezi lucrurile, îl
are pe acela de a monopoliza ochii şi urechile audi-toriului. Aşa
se face că, fără să fi scăpat complet atenţiei presei, Legea
privind parteneriatul dintre Stat şi culte în domeniul
serviciilor sociale, adoptată de Camera Deputaţilor în
şedinţa din 8 martie, nu s-a bucurat de recepţia pe care, cred, ar
fi meritat-o. Şi anume, de o întîmpinare scandalizată,
căci legea prin care Statul finanţează în proporţie de 80%
anumite servicii sociale administrate de culte este nu doar prost
croită, ci şi periculoasă şi perfidă, aproape paragraf cu
paragraf.
Desigur, însăşi ideea unei
asemenea legi e contestabilă. Aceia mai sensibili la chestiunile
înrudite ale libertăţii de conştiinţă şi de religie –
cum este şi autorul acestor rînduri – sînt sceptici de
la bun început în privinţa parteneriatelor dintre
Biserică şi Stat. Nu o să reiau aici raţiunile acestui
scepticism, ci o să mă mărginesc la a sublinia concluziile sale,
anume că asemenea parteneriate tind să privilegieze anumite grupuri
religioase (aproape întotdeauna pe cele dominante) în
raport cu altele; că ele conduc adesea la situaţii în care
comunităţile religioase privilegiate abuzează de „grupuri
captive“ pentru a-şi face adepţi; că, pe termen lung, astfel de
alianţe subminează autonomia grupurilor religioase „asistate“,
dar şi pe a Statului şi a cetăţenilor săi.
Încurajarea şi propăşirea cultelor
Însă nu e nevoie de o poziţie
aşa de fermă pentru a găsi motive de opoziţie faţă de o lege
precum cea discutată aici. Căci nu e deloc evident de ce, pentru a
subcontracta servicii sociale, Statul are nevoie să creeze o lege
specială pentru culte (cum este legea de faţă) sau „programe
multianuale de interes naţional“ individualizate pentru culte
(cum, din nou, face legea noastră la Art. 10(1)). De ce ar juca
cultele după alte reguli decît fundaţiile caritabile sau
organizaţiile nonguvernamentale care activează în domeniul
asistenţei sociale? De ce nu ar candida ele, în condiţii de
competiţie deschisă, pentru fonduri disponibile celor mai
eficienţi actori de profil? La urma urmelor, cultele ar trebui să
se supună unor condiţii speciale suplimentare, care să asigure
accesul egal la serviciile oferite şi libertatea religioasă,
nicidecum să beneficieze de scutiri. Or, legea oferă cultelor din
România exact un astfel de tratament privilegiat.
Tocmai asemenea îngrijorări
privind caracterul neconcurenţial şi părtinitor al dispoziţiilor
legale au exprimat public organizaţiile care s-au opus pînă
acum actului normativ invocat. Institutul pentru Politici Publice a
semnalat deja, alături de o listă destul de lungă de organizaţii
din domeniul asistenţei sociale, faptul că legea „este în
contradicţie flagrantă cu principiul competiţiei libere în
furnizarea de servicii sociale, instituind practic un al doilea
monopol, după cel al Statului, al unităţilor de cult, asupra
furnizării de servicii de asistenţă socială…“. Din
nefericire, analize mai sensibile la chestiunea alianţei
Biserică-Stat nu au fost preluate suficient de presa de mare
circulaţie.
Dincolo de asemenea temeri, însă,
care nu sînt doar întemeiate, ci descriu caracterul în
esenţă problematic al iniţiativei, proiectul adoptat de Cameră
este şi unul foarte, foarte prost confecţionat. Nu doar că el
îndreptăţeşte, ca orice proiect de o asemenea factură,
îngrijorarea celor care văd o apropiere necurată între
Stat şi Biserică şi un tratament discriminatoriu în raport
cu restul furnizorilor de servicii sociale, ci adînceşte şi
confirmă totodată motivele de suspiciune. Aş spune că legea nu se
arată doar fundamental eronată la nivel de principiu, ci şi
perfidă în construcţia sa.
O să o apuc de la cap – căci acesta
este punctul în care, deja, legea începe să miroasă.
Astfel, la Art. 2, scopul legii este definit ca acela de a „contribui
la: (a) valorificarea potenţialului cultelor de a sprijini
dezvoltarea capitalului uman şi social în comunităţile în
care activează; (b) încurajarea şi dezvoltarea rolului
cultelor în prevenirea şi combaterea marginalizării sociale…;
(c) implicarea cultelor în dezvoltarea mişcării de
voluntariat în rîndurile copiilor, tinerilor şi
persoanelor vîrstnice…“. Altfel spus, avem de-a face cu o
normă al cărei scop nu este rezolvarea unor probleme sociale
presante într-un mod mai eficient, ci încurajarea şi
propăşirea cultelor. Care încetează să mai fie un mijloc,
devenind un scop în sine. O asemenea motivaţie, care nu e
deloc lipsită de importanţă juridică (la o adică, în
raport cu ea se decide cînd Statul care alimentează financiar
cultele din bani publici depăşeşte constrîngerile legii),
spune multe despre inocenţa administrativă a celor care au patronat
această lege. Spune şi mai multe, însă, despre viziunea lor
strîmbă privind democraţiile liberale şi rolul grupărilor
religioase în sînul acestora.
Legea nu este mărinimoasă doar în
privinţa scopurilor, ci şi în cea a obiectivelor. Astfel, la
Art. 5, privind obiectivele programelor finanţate, actul normativ
enumeră „(a) înfiinţarea, organizarea şi acordarea de
servicii sociale destinate unor categorii de persoane vulnerabile, în
risc şsic!ţ de excluziune socială“ (adică finanţează şi
„înfiinţarea“, şi „organizarea“ de servicii, nu doar
acordarea lor!?); „(b) organizarea şi derularea de acţiuni
caritabile…“; „(c) asistenţă şi suport acordate victimelor
calamităţilor naturale“; şi „(d) crearea unor corpuri de
voluntari instruiţi pentru a participa la identificarea…, la
acordarea… unor servicii... “. Ceea ce înseamnă că, pe
lîngă acordarea propriu-zisă de servicii sociale, legea
finanţează şi programe de educaţie sau training pentru formarea
de voluntari în domeniul asistenţei sociale. Prevederi
similare apar şi la Art. 1 şi 6 („programe de sprijin a (sic!)
mişcării de voluntariat în domeniul asistenţei sociale“).
Nu este greu de văzut cum o asemenea prevedere poate degenera
dincolo de ceea ce par să fie obiectivele declarate ale proiectului
aprobat de Cameră.
Lucrurile devin şi mai interesante la
Art. 4, care expune principiile ce guvernează finanţarea. Mai
întîi, acesta prevede gestiunea separată a serviciilor
religioase de cele sociale şi „neincluderea în programul
serviciilor sociale a serviciilor religioase“. Or, „neincluderea“
în „program“ reprezintă o condiţie prea slabă pentru a
proteja libertatea de conştiinţă a unor audienţe captive, cum
sînt beneficiarii acţiunilor caritabile organizate de culte.
În realitate, cum o spune şi experienţa internaţională în
materie, cultelor ar trebui să li se ceară separarea strictă între
serviciile religioase şi cele sociale.
Mai apoi, legea interpretează
principiul „protecţiei împotriva discriminării“ în
sensul următor: „criteriile de acces ale beneficiarilor la
programele iniţiate de culte nu ţin cont de origine (sic!)
etnică, limbă, religie, categorie socială, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, dizabilitate sau dependenţă…“. Aici
formularea se vădeşte defectuoasă, căci nu (doar) criteriile de
acces trebuie să nu ţină cont de asemenea date, ci accesul în
sine: discriminarea poate avea loc în ciuda unor criterii
formal non-discriminatorii. În plus, nu este clar cum se
potriveşte această prevedere cu cea a Art. 3(c), care defineşte
cultul, în contextul legii, drept „cult religios, legal
constituit şi recunoscut… care participă… la organizarea
programelor de asistenţă socială, răspunzînd astfel unor
nevoi ale comunităţii din respectivele unităţi de cult, în
spiritul misiunilor caritabile faţă de beneficiari“. Topica este
oricum confuză, ca şi substanţa definiţiei, dar ea sugerează că
activităţile sociale se adresează „nevoi(lor)… comunităţii
din respectivele unităţi de cult“. Ceea ce admite automat
criteriul discriminării religioase ca pe unul valid.
„Transparenţă“ şi „tratamentul egal“ –
principii ciuntite
Nici alte principii declamate de lege
nu sună mai bine. „Libera concurenţă“ are în vedere
exclusiv „asigurarea condiţiilor pentru ca toate cultele să aibă
dreptul de a participa la accesarea fondurilor“. Că numai
grupările religioase au acces la finanţare este, deşi un lucru
nefericit, inerent în natura – nefericită – a legii, care
se adresează doar acestora. Însă de ce nu pune legea
fondurile şi la dispoziţia asociaţiilor şi a grupurilor
religioase definite în spiritul Legii 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor? Ori măcar la
dispoziţia asociaţiilor (dacă nu a grupurilor), cărora li se
impun şi-aşa condiţii oneroase la înfiinţare? (O ipoteză
este că acestea, ca şi majoritatea cultelor, nu pot aduce voturi
substanţiale la alegeri, dar că cele dintîi, spre deosebire
de cele din urmă, pot fi excluse fără a discrimina în mod
scandalos.)
„Transparenţa“ e un alt principiu
ciuntit, ca şi „tratamentul egal“, căci ele se referă doar la
criteriile şi procedurile de selecţie şi de finanţare şi au în
vedere cultele şi nu, de pildă, beneficiarii serviciilor sau
contribuabilii care scot din buzunar banii publici pentru scopurile
prevăzute de Lege. Ceea ce n-ar fi dramatic dacă monitorizarea şi
evaluarea proiectelor finanţate (Art. 12) nu s-ar opri decît
la „modul de acordare/decontare a sumelor aprobate“, „evaluarea
periodică a stadiului derulării proiectelor“, „întocmirea
şi publicarea la finalul exerciţiului bugetar a raportului privind
contractele de finanţare“ şi … atît. Cel puţin conform
legii, aşadar, nimeni nu va judeca dacă proiectul şi-a atins
obiectivele în măsură satisfăcătoare ori dacă a fost
eficient, eventual pentru a determina pe viitor dacă organizaţia cu
pricina mai merită finanţată.
Cvasimonopol religios
Unele prevederi consacră practici
suspecte. De pildă, autorităţile publice pot pune la dispoziţia
cultelor „terenuri, clădiri etc.“ (Art. 8(2)), o practică
curentă – şi în marea majoritate a cazurilor ilegală –
în România postdecembristă. Alte prevederi sînt
doar vorbărie goală, menită să ascundă natura documentului. Art.
9(1) prevede că programele filantropic-sociale finanţate au la bază
evaluarea nevoilor sociale „din comunitate“, fără să clarifice
despre ce comunitate este vorba – cea religioasă (a cultului, a
„unităţii“ de cult), cea vizată de proiect, alta? Apoi,
evaluarea s-ar face şi „cu privire la … profilul categoriilor de
persoane vulnerabile şi ponderea acestora în totalul
populaţiei“. În totalul populaţiei ţării? Cum este
relevant un asemenea indicator? Şi, desigur, la evaluare participă
„după caz“ reprezentanţii cultului care avansează propunerea –
aşadar, o evaluare „independentă“ de evaluat.
Şi tot aşa… Uneori, legea este prea
restrictivă, ca atunci cînd defineşte printre categoriile de
asistabili „persoane şi familii sărace care au avut de suferit
de pe urma calamităţilor naturale şi nu au beneficiat de măsuri
de suport şi ajutoare acordate de Stat“. De ce nu şi persoane
care au beneficiat de ajutor şi de „suport“ insuficient, ce nu
au rezolvat probleme grave? Alteori, legea este prea darnică cu
asemenea definiţii, uzînd categorii juridice confuze: „copii
aflaţi în dificultate“ (acelaşi Art. 6). Copii cu
dificultăţi la şcoală? Poate cu note mici la religie? Ne putem
imagina orice…
În concluzie, Legea privind
parteneriatul dintre Stat şi culte în domeniul serviciilor
sociale se arată a fi un eşec pe toate fronturile. Începînd
de la fronturile mari (pecetluieşte o nouă alianţă între
Stat şi Biserică, într-un domeniu sensibil şi greu de
controlat, instituind un cvasimonopol religios în domeniu) şi
mergînd pînă la fronturile mici (o lege debil redactată,
care se încurcă în principii şi concepte şi lasă
neacoperite zone esenţiale). De fapt, singurul front pe care legea
are şanse de succes este – cum s-a tot repetat şi singurul ţintit
cu adevărat – cel electoral.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters