OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre studentii care-si publicau primele texte critice si eseistice in jumatatea a doua a anilor ’90 in Litere noua, mica noastra revista de la Filologia bucuresteana, Dan Gulea e al doilea care debuteaza in volum, dupa Emilia Drogoreanu. Trecut-au citiva ani si o parte dintre foarte tinerii aspiranti de atunci, inca tineri si acum, au inceput sa-si faca un nume. De la Litere noua au trecut in paginile Observatorului cultural si in alte gazete. Citeva exemple: Paul Cernat, cronicar deja respectat, a participat la scrierea unei serii de carti colective de studii si evocari; Iulian Baicus s-a manifestat impetuos o vreme, dupa care s-a retras intr-o tacere – probabil – temporara (a publicat o placheta de versuri; inca nu
si-a dat la tipar teza de doctorat); Cristina Ionica a atras atentia prin comentariile ei critice curajoase, „demitizante“ (isi aprofundeaza acum studiile in Canada); Luminita Marcu si C. Rogozanu penduleaza intre critica literara si gazetaria culturala, in timp ce Bogdan Ciubuc pare sa fi optat numai pentru a doua ocupatie; s.a.m.d. Altii au abandonat sau, ca Victoria Luta, devenita parizianca, isi tot amina proiectele.

Li se alatura critici si mai tineri: dupa lansarea Observatorului…, la inceputul anului 2000, Literele noua n-au mai aparut, ceea ce n-a impiedicat cu nimic extinderea acestei echipe de comentatori promitatori, porniti tot din facultatea noastra, ultimii veniti fiind Iulia Popovici, Dorica Boltasu, Stefan Firica, Bianca Burta, Marius Chivu, Florina Pirjol, Catalin Sturza sau Simona Vasilache.
Intre ei, Dan Gulea a facut de la inceput figura aparte. Introvertit, un mare timid, compenseaza in textele sale prin indrazneli pe care alti autori nu si le permit. Tin perfect minte primul lui articol, scris pentru un grupaj din ultimul numar al Literelor noua. Comentariul asupra Tabloului de familie, unul dintre volumele colective de versuri cuprinzind poeme ale cenaclistilor pastoriti pe-atunci, tot la Filologia bucuresteana, de Mircea Cartarescu, luase forma unui… tabel desfasurat pe orizontala unei pagini A4!

Contrariant in prima instanta, dar – nu-i asa?! – adecvat, de fapt: cei sase autori din cuprins, care trebuiau „inventariati“, erau aliniati la stinga, unul sub altul, in dreptul fiecaruia fiind trecute insemnari caracterizante, in patratele corespunzatoare unor „rubrici“ marcate sus, deasupra coloanelor. Un tabel (critic) despre un Tablou (de familie)! Productul proba calitati pretioase: viziune de ansamblu, „structurala“, asupra cartii „recenzate“; si ingeniozitate, fantezie, mobilitate. Din pacate, asa ceva n-are cum sa intre in revista: nu era propriu-zis un articol si nici nu se putea pagina in formatul Literelor… – tot A4, insa pe verticala. Motiv pentru care primul text al lui Dan Gulea a ramas inedit…
Cu aceste date, autorul nostru se va fi simtit destul de incorsetat in articolele sale ulterioare (semnate – daca nu ma insel – exclusiv in paginile Observatorului…). Sa descrie cuminte carte dupa carte si sa formuleze aprecieri standard, in cliseele meseriei, nu i se potriveste deloc.

Dar cine-i poate accepta in serie articole-tabel sau mai stiu eu ce alte trasnai?! Incercind sa se adapteze, sa scrie „onorabil“, Dan Gulea si-a pastrat anumite trasaturi atipice: asocieri personale de titluri recenzate, secvente decupate capricios si o scriitura oarecum stranie, parca eliptica – nu gramatical, ci narativ, dind senzatia ca unele verigi din gindirea autorului lipsesc din sirul frazelor. Daca adaug ca nu exceleaza nici ca spirit combativ, doritor sa intervina in facerea si desfacerea ierarhiilor literare, portretul indica – limpede – o structura nu de critic, ci de eseist.
Or, eseistii au nevoie de spatii mai largi pentru a se desfasura. Cartea de acum a lui Dan Gulea e o dovada in plus. Pe doua sute de pagini, fantezia asociativa si libertatea expresiva au cimp liber de manifestare. Ca e vorba despre un autor cu inclinatii fanteziste se vede inca din genericul care etaleaza doua jocuri de cuvinte cumva suspendate, deopotriva sugestive si enigmatice.

Titlul ne prezinta un Castel din carti in locul unuia din carti de joc. Ceva din formularea completa persista, si anume ideea de constructie complicata, fragila si gratuita, desi s-ar presupune ca e vorba – totusi! – despre opuri adevarate, de citit! Inca nu e clar daca vom afla despre castelele propriu-zise din povestile mai vechi si mai noi, in care locuiesc printi, printese ori alti cetateni, sau despre edificiul „secund“, literar, in care de asemenea „locuiesc“ personaje de ieri, de azi, dintotdeauna. Ambiguitatea dintre supraetajarea efectiva, reala, si constructia interioara, simbolica, e sporita de al doilea joc, datorat ghilimelelor din subtitlu: de ce Sensuri ale „arhitecturii“?! Adica ale cuvintului „arhitectura“ (pus – pur si simplu – intre semnele citarii)? Sau poate ca in cauza nu e meseria concreta, care duce la aparitia cladirilor din caramizi, beton, sticla, ci „schelaria“ operelor?
Nici una dintre variante nu-i scapa celui care, „facind cartile“, isi „face“ propria carte.

Jucind inteligent intre planuri si intre sensuri, Dan Gulea va porni in slalom prin istoria literaturii, mai ales a celei romane, fara sa evite referintele universale, identificind peste tot constructii, edificii, „tehnici ale zidirii“. Pe de o parte, inventariaza toposuri sau spatii de locuit (de pilda, romane despre viata la bloc!); pe de alta, cauta metafore, structuri interioare, omologii, distorsiuni de compozitie, reconfigurari, metamorfoze s.a.m.d.. Il intereseaza privirea si perspectiva, care la propriu tin de cimpul vizual, pe cind la figurat sint ipostaze narative („punctul de vedere“ analizat de naratologi). Arata cum imagini de felul fotografiei ori al epurei pot genera proza. Consacra un capitol „edificiului cerebral“ (despre Alexandru Vona: „E foarte usor de comparat creierul misteriosului narator din Ferestrele zidite cu un oras“). Nu va ocoli „metonimia arhitect/ autor“ (vezi ultimul capitol al cartii). Figura insasi a arhitectului e urmarita in transformarea ei in metafora (in Arhitectul din Visul lui Mircea Cartarescu).

Studiu – vasazica – tematic, dar nu sistematic. Si mai exact spus: etapele explorarii nu urmeaza o logica demonstrativa, riguroasa. Selectia textelor comentate, asociatiile, salturile sint capricioase. Cartea are plinuri si goluri. Autorul teoretizeaza insistent fara sa finalizeze, astfel incit pare mai „artist“ decit isi propune. Nimic reprosabil, caci asta e formula: configuratie eseistica laxa, fantezista, imprevizibila. Si risipitoare: se spun in fuga multe lucruri subtile, ca in notatiile consacrate – intre altii – lui Budai-Deleanu, avangardistilor, lui Mircea Nedelciu sau lui Gheorghe Craciun. Ca scriitura, discursul ramine si el bizar, sincopat, eliptic: in destule locuri esti lasat sa ghicesti ce va fi vrut sa spuna autorul, care, putintel autist, nu s-a mai preocupat sa explice pas cu pas ce si cum. I se potriveste si lui metafora labirintului, evocata la un moment dat: construind unul „din carti“, nu e sigur ca-i va gasi usor iesirea. Poate nici nu-i vede utilitatea…
Pe scurt, Castelul din carti al lui Dan Gulea ni-l infatiseaza ca pe un debutant foarte special, atipic nu numai intre criticii tineri, ci si intre eseisti. De urmarit pe mai departe, caci cine stie ce ne pot oferi imprevizibilii?
_______

Prefata la volumul lui Dan Gulea Castelul din carti (Editura Paralela 45, 2004), lansat la Tirgul Gaudeamus.