OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicolae BREBAN
Spiritul romanesc in fata unei dictaturi
Editia a II-a. Cu o prefata de Ovidiu Pecican, Editura Alfa, Colectia „Biblioteca alfa“, 2000, 405 p., f.p.


„Ei bine, nu m-a manipulat in nici un fel (este vorba despre generalul Plesita – n.m., C.R.), nu am facut, in destul de lunga mea cariera publica, nici un metru de concesie politieneasca sau valorica! Dimpotriva! Iar in ce priveste neutralizarea, de care probabil unii, in sillage-ul lui Goma, sint ispititi sa creada, ea nu a avut loc, deoarece, dupa aparitia Buneivestiri, printr-un efect de… greata, ca sa zic asa, de oboseala psihica si sociala, am inceput sa fac sejururi in dificila si indiferenta strainatate culturala: oriunde, mai bine decit acasa, decit o singuratate murdara, mai bine una curata. Intre straini, intre cei indiferenti si placid aroganti, in oceanul unor idiomuri straine, pe continente vaste si fara radacini, in umbra unor turnuri fara memorie, privind pasari desenate de genii exotice!…“ Acest pasaj extras din volumul de eseuri Riscul in cultura (aparut in 1997 la Editura Polirom) este o mica „bijuterie“ brebaniana. Gasim aici concentrate procedee dintre cele mai diverse, specifice scriitorului amintit, in ipostaza sa de eseist. Mai intii, sare in ochi trecerea, in numai citeva rinduri, de la o problema extrem de concreta (relatia sa cu Plesita) la un peisaj strict literar bintuit de „pasari desenate de genii exotice“. Apoi, la o recitire atenta, observam mici contradictii care domina discret intreaga arie semantica a textului. Un exemplu: care poate fi sensul alaturarii „concesie politieneasca sau valorica“? O lipsa de relevanta semantica ascunde efecte retorice eficiente. O interdeterminare ciudata se stabileste intre „politienesc“ si „valoric“, ambele capatind un plus de concretete sau de abstract, dupa caz. In oricare dintre variante, autorul este cel care „iese bine“. Si nu oricum. Ci insotit de o aura care-i permite sa se scirbeasca la un moment dat de toti si de toate: „oboseala psihica si sociala“. Un determinism facil se insinueaza in fiecare „amintire“ brebaniana – tocmai in asta consta „eseizarea“. Autorul incearca sa-si aminteasca, compensind lipsa de precizie cu efecte literare – narativizarea este privilegiata (chiar si fragmentul citat contine o mica poveste cu inceput si sfirsit).
Riscul in cultura este un efort de autolegitimare postdecembrist in care gasim atacuri violente, reglari de conturi si… literatura din plin. In Spiritul romanesc in fata unei dictaturi toate acestea sint slab reprezentate. Textele sint scrise, dupa spusele autorului, inainte de ’89. Cartea era destinata publicului strain – prezentarea generala a propriei culturi se intrepatrunde cu relatarea situatiei grave in care se gasea Romania comunista.

Si pentru a continua paralela intre cele doua carti amintite mai sus, trebuie precizat ca, desi mai agresiva, Riscul in cultura isi autoindica puternica subiectivitate prin diversi factori stilistici sau retorici. In Spiritul romanesc autorul face toate eforturile de a intretine impresia de obiectivitate. Opiniile sale de dinainte de ‘89 coincid de multe ori cu cele de dupa acest moment – felul in care sint sustinute difera substantial. Un motiv intemeiat al acestei diferente ar fi prezenta acelui destinatar strain in vizorul autorului. De multe ori Breban se lasa luat de val si insiruie cu mult patos istoria culturala a romanilor – este prins de mirajul unui virtual cititor complet necunoscator al acestei parti de Europa. Scrie, incercind sa atraga atentia acelor straini „aroganti si indiferenti“. O situatie oarecum exotica (o problema de teorie literara, mai ales) il ajuta pe autor sa creeze un tip special de autenticitate. Cititorului roman i se aminteste tot timpul ca, de fapt, cartea nu ii este adresata. Asadar, sa fie indulgent si sa ierte didacticismul exagerat din unele pagini, generalitatea unor afirmatii despre spiritul poporului etc. O strategie retorica destul de interesanta care nu ii este specifica lui Nicolae Breban. El este obisnuit cu schimbul precipitat de registre, cu delirul textual. Pentru jocul de-a obiectivitatea si-a ales o tema destul de frecventata de-a lungul vremii: spiritul romanesc. Ii amintesc doar pe Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Constantin Noica. In opinia mea rolul nu-l prinde deloc pe Nicolae Breban.

Printre filozofari si prezentari generale putem distinge un fir principal al eseului: conditia intelectualitatii romane postbelice. Proletcultismul este tratat pe larg cu toate figurile sale importante. De ce? Simplu: 1. noi (adica Breban si generatia sa, pe care o invoca tot timpul) nu am avut un model (i-am vazut compromisi pe Calinescu, pe Sadoveanu etc. etc.); 2. noi am fost mult mai „buni“ decit starurile proletcultiste. Estetismului ca forma de rezistenta ii este dedicat un capitol special. Toate sint prezentate cu un patos mai scazut decit cel obisnuit brebanian. Paradoxal, tocmai de aceea povestea e mai putin credibila. Generatia ’60 pare extrem de omogena; estetismul pare un plan de atac. In spatele acestora se ascunde adevarata problema: incercarea de a face „revolutie din interiorul institutiilor“. Cit de interior, cit de exterior? Autorul isi apara generatia vorbind despre diferite grade de compromis. Este interesant ca nu isi condamna anumite fapte particulare, ci arunca vina pe context, estompind responsabilitatea, punind-o in circa unei intregi generatii. Cind Dumitru Popescu ii propune sa preia conducerea Romaniei literare, Breban „rezista“ cu indirjire: „Bine, am continuat eu sa ma opun cintecelor de sirena ce rasunau in uriasul cabinet capitonat de la etajul al II-lea al cladirii C.C., acolo unde se iau cu adevarat deciziile pentru toata tara, eu nu sint nici macar… marxist! Sint cunoscut ca adept al irationalistilor in filozofie si cultura, al lui Kant si Schopenhauer, al lui Dostoievski si Rilke, al lui Nietzche… nu-nu, nu sint marxist!“ Asemenea naivitati sint tolerabile doar daca apartin unui Grobei, spre exemplu. Altfel, numai despre autenticitate nu poate fi vorba. Si totusi, cartea poate ajuta mult la o reconstituire rapida a epocii. Narativizarea care micsoreaza calitatea informatiei aduce in schimb un plus de coerenta, o versiune inchegata, usor de aprobat sau de combatut. Iata un merit important provenit dintr-o strategie retorica mult mai putin ingenua decit am putea crede. Avertismentele nu intirzie sa apara chiar din partea autorului: „Evident, noi vorbim dinauntrul breslei, noi ne aparam propria cauza, de aceea vom fi totdeauna suspecti, cei din afara vor avea motive sa se indoiasca si… vor avea dreptate“.

Cit despre stilul brebanian, Ovidiu Pecican, prefatatorul cartii, avertizeaza ca „Detractorii romancierului Nicolae Breban ii vor reprosa si de asta data autorului frazele rasfirate, arborescente, o anume lejeritate a expresiei, aproximarile repetate, cu ajutorul sinonimelor, unele frantuzisme sau germanisme“ etc. Ion Negoitescu ii facea astfel de reprosuri marelui romancier (vezi Vatra romaneasca, 2/1969) si era departe de a fi un „detractor“ al acestuia. Cu aceeasi simpatie, voi da un exemplu de „aproximare repetata“: „Nichita (Stanescu – n.m.,C.R.) a avut mii de prieteni, Nichita a fost iubit ca o mie de Seherezade, ca un milion de Cleopatre“.