Tradiţia europeană a „vieţilor“,
mai ales de „bărbaţi iluştri“, este una pe cît de veche,
pe atît de nobilă. Renaşterea, dar şi alte epoci (secolul al
XIX-lea, secolul al XX-lea) au avut un adevărat cult pentru
autobiografiile, memoriile sau jurnalele personalităţilor din
diverse domenii. În această tradiţie – în spaţiul
românesc, nu foarte pregnantă, poate şi tocmai de aceea –,
Adrian Marino are ambiţia de a scrie o „vita sua“ de proporţii,
monumentală chiar, în care să dea nu doar un „tablou“
exact al propriei existenţe, înţelese la modul strict al
carierei profesionale, dar şi un tablou al lumii în care a
trăit.
Adrian MARINO, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.
Recunoaştem mai mulţi topoi ai
genului autobiografic: motivaţia înţelegerii propriei vieţi,
la finalul acesteia, dintr-o perspectivă globală, cumva
izbăvitoare, premisa obiectivităţii şi a adevărului istoric
(„viaţa“ ca document), dorinţa de a restabili adevărul despre
sine şi despre ceilalţi, din care decurg două nelipsite trăsături
stilistice, şi anume critica contemporanilor, a detractorilor şi
„apărarea“ propriilor fapte. Orice „viaţă“ (destinată
publicării) este susţinută, conştient sau nu, de proiectul unui
„monument“: este un construct ideologic care prezintă o imagine
a vieţii şi a personalităţii publice care să dăinuie şi să
prezinte în ochii posterităţii calităţile excepţionale,
destinul exemplar al unui individ, nesocotit, calomniat de
contemporani. Finalul Vieţii lui Marino este cumva revelator în
acest sens: pentru el „scandalul“ morţii nu înseamnă
nimic, moartea în sine nu îl preocupă, problema e
rezolvată simplu. Marino se desparte cu o detaşare incredibilă de
corpul său biologic; o perspectivă metafizică ori religioasă
asupra morţii iarăşi e profund străină de spiritul său laic şi
raţional. Ce rămîne din „omul“ Marino, ce contează, ce
trebuie să supravieţuiască? Biografia vieţii sale intelectuale,
cărţile sale, ideile sale, judecăţile sale de valoare,
animozităţile şi repulsiile sale. Viaţa sa transformată în
„document“, un document obiectiv, scris însă, se
recunoaşte asta, cu o nonşalantă subiectivitate umorală, peste
care nu poate trece, nici acum, la final – pentru că a suferit
prea mult şi nu îşi poate, nu i se pare drept să îşi
ierte „duşmanii“. Cine sînt aceştia? Cam toţi: începînd
cu sine însuşi, cum mărturiseşte singur, pînă la
diverşi indivizi sau grupuri de influenţă, mentalităţile lumii
literare de la noi, dar şi mentalităţile societăţii româneşti
în ansamblu, criminala istorie comunistă, dar şi tulburea
istorie „post-“. „Duşmanul“ este România de facto
(iubesc o Românie visată, urăsc România de ieri sau de
azi, ar fi poziţia sa „patriotică“), o Românie a tuturor
lipsurilor şi posibilităţilor in malo, dar nici Europa nu pare
întotdeauna la înălţimea standardelor sale, dacă iei
în calcul relaţiile, la fel de dificile, cu mulţi dintre
intelectualii europeni cu care a intrat în contact.
În autobiografia sa, Adrian
Marino apare adesea în postura unui înţelept certat cu
toată lumea, a unui geniu neînţeles. Îmi vine în
minte exemplul medievalului Abélard, cel care dă, în
autobiografia sa, un „tablou al nenorocirilor“ sale, şi el un
intelectual de marcă, singuratic, certat cu toată lumea şi
acuzîndu-şi adversarii intelectuali de mediocritate ori
rea-voinţă. Poate că o interpretare psihanalizantă ar explica
destul de corect şi psihologia lui Marino, care se mărturiseşte un
copil neiubit, neînţeles, chinuit de o mamă extrem de
autoritară. Un exilat în propria familie, respins de propria
mamă, care nu îşi va găsi niciodată casa, oraşul, ţara,
„spaţiul“ în care să se simtă „acasă“ sau „de-al
casei“. Tocmai acest exil, această nepotrivire cu lumea
exterioară, de care e deplin conştient, au generat şi o profundă
sciziune interioară. „Homo sibi dissimilis, intus Herodes, foris
Ioannes: un om dezbinat în sine însuşi, pe dinăuntru
Irod, pe dinafară Ioan“, scria Sfîntul Bernard despre
Abélard, primul intelectual european care şi-a construit
autobiografia într-un mod ideologic, pentru a incarna un ideal
cultural (de sorginte stoică), acela al sfîntului erudit.
Mutatis mutandis, de acest ideal se apropie şi Marino, şi poate că
şi reuşeşte să îl ilustreze, într-o cultură dominată
de modele contrare. În cazul lui Marino contradicţia
interioară principală e dată de conflictul dintre modelul pe care
vrea să îl întruchipeze şi psihologia sa
dezechilibrată. Viaţa şi opera, adunate în autobiografia sa,
nu reuşesc să fie „a filei două feţe“.
Un diagnostic corect, dar în
stil românesc
Dacă la început admiri în
această Viaţă ideile, ideologia, poziţia sa intelectuală,
traiectoria socială, politică şi morală, dacă eşti de acord cu
multe dintre sentinţele sale, acordate unor oameni, instituţii,
moravuri româneşti, subiectivitatea umorală, resentimentară
a autorului covîrşeşte pînă la urmă obiectivitatea
iniţială şi programatică. Apar tot mai dese informaţii
neverificabile, etichete aplicate în grabă şi nemotivat,
argumente prea personale, într-un cuvînt, Marino
procedează la fel de româneşte ca şi cei pe care îi
critică. Nu are acea eleganţă europeană, acea privire detaşată,
obiectivă pe care ai fi aşteptat-o. Nu te aşteptai la micile
bîrfe, şopîrle, de care e plină memorialistica
românească şi care întreţin acel spirit pitoresc, dar
minor, pe care Marino îl respinge ideologic. Ele „vînd“
cu siguranţă această carte, căci o fac pe gustul multor balcanici
sau frustraţi de-ai noştri, dar îi şi răpesc din prestanţa
pe care autorul şi-o impune, cel puţin teoretic. Resentimentul care
orbeşte, care copleşeşte dreapta măsură a intelectului –
acesta ar fi complexul lui Marino, al unui mare intelectual, care,
însă, căzînd din domeniul ideilor în acela al
vieţii concrete, al relaţiilor umane, intră în aceeaşi zonă
a derizoriului românesc. Şi la el, lumea culturală se împarte
în buni şi răi, în favorabili şi nefavorabili, în
cei care scriu despre el şi îl bagă în seamă,
respectiv în cei care îl critică sau nu îi acordă
atenţie. Marino nu omite nici în cazul prietenilor care l-au
ajutat să publice în America, să noteze că aceştia nu au
scris despre cărţile sale! Şi el e megaloman, asemenea altor
scriitori români pe care îi detestă, tocmai pentru acest
defect (un exemplu: cum de nimeni nu a numărat referinţele despre
el din bibliografiile străine, să vadă că este cel mai citat
autor român). De ce nu îl suportă pe Noica? De fapt nu
din cauza complicităţilor cu sistemul ceauşist, ci din cauza
transformării, după 1989, în „mitul Noica“. Pleşu,
Liiceanu, Patapievici sînt, pînă la urmă, „criticaţi“
tot pentru imaginea mediatică foarte bună pe care au reuşit să
şi-o fabrice după 1990, pentru politica de grup ultraelitist pe
care au construit-o, nu pentru ideile sau cărţile lor. Şi alţi
liberali şi independenţi, absolut necooperanţi cu sistemul
comunist, sînt puşi la zid, fără să fie clarificate
motivele (Alexandru George, spre exemplu).
De ce nu-l suportă în genere pe
scriitorul român (numindu-se pe sine, în schimb,
„ideolog“)? Tocmai datorită statutului pe care scriitorul l-a
avut în timpul regimului ceauşist. Declară chiar că nu îl
interesează literatura produsă în timpul regimului şi că o
respinge, în bloc. De ce primea Nichita Stă-nescu bani cu
nemiluita, în baza faptului că el era Poetul? Da, Marino are
dreptate, România e comunizată, ceauşizată, în
structurile sale politice, sociale, morale. În cultura română
funcţionează o mentalitate politicianistă, clientelară, de „noi
şi ai noştri“ sau „noi pentru ai noştri“, cultura română
e o adunătură de secte şi bisericuţe, care dispreţuiesc
dialogul, independenţa, de multe ori valoarea. Da, se încurajează
mediocritatea, copia modelului, a maestrului de şcoală, locală sau
europeană, iar nu gîndirea originală. Ne lipsesc aproape cu
desăvîrşire mentalitatea şi un comportament liberal, marile
idei şi proiecte şi forţa, voinţa de a le duce la capăt. Ne
lipseşte obişnuinţa minimă de a face sau de a nu pierde fişele
de bibliotecă. Dar argumentele concrete, exemplele lui Marino
coboară foarte mult „ştacheta“ teoretică, trădînd
motivaţii extrem de personale sau insuficiente. Diagnosticul aplicat
lumii noastre, şi nu doar culturale, este exact, dar din păcate,
diagnosticianul se dovedeşte atins de aceleaşi boli.
Ce fel de liberalism?
A. Marino e convins: răul provine din
conservarea structurilor rurale, arhaice ale poporului român.
Autorul Vieţii are o declarată oroare faţă de ţăranul român,
specimen venal, lipsit de spiritualitate şi demnitate, interesat
doar de supravieţuirea proprie. Un exemplu revelator: în
timpul domiciliului obligatoriu la Lăteşti, este ironizat de un
ţăran care îl întreabă la ce îi foloseşte să
planteze flori. Foarte lezat, Marino recunoaşte că îi vine să
îi dea cu ceva în cap, la propriu, acestui individ
rudimentar. Ideologul liberal nu agreează nici literatura cu ţărani,
satele româneşti „improvizate“, miturile noastre
„criminale“ etc. – idei care circulă liber în unele
medii culturale citadine, animate de un spirit demitizator în
alb-negru.
Recunosc că aici m-a şocat cel mai
tare Marino, prin neaşteptata superficialitate cu care judecă o
întreagă istorie şi civilizaţie, fără să aducă nici un
argument istoric sau moral valabil, în plus, fără să
cunoască deloc „specia“ incriminată, în spiritul eseistic
veleitar pe care îl detestă la alţii. Pînă la urmă,
atîta timp cît nu poţi răspunde unei ironii cu o altă
ironie (ceea ce se mai întîmplă chiar şi în lumea
înapoiată a lui Moromete), cît timp nu poţi găsi o
limbă a dialogului cu Străinul, oricît de diferit şi de
rudimentar ar fi acesta, nu cred că te poţi numi decît
ideolog, nu şi practicant al liberalismului.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters