OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la bun început, expoziţia, care rămîne deschisă pînă pe 21 august, a fost concepută în mod explicit drept una „pentru copii“, chiar dacă şi adulţii sînt „bineveniţi“. Şi totuşi, care adulţi sînt vizaţi aici? – m-am întrebat după ce am vizitat expoziţia: părinţii, pedagogii şi profesorii de şcoală – sau şi ceilalţi? În acest sens, Festival der Tiere are semnificaţia unui pariu în jurul ideii că o expoziţie li se poate adresa tuturor categoriilor de vizitatori – evident, cu condiţia ca aceştia să aibă o oarecare deschidere pentru artă. Şi chiar dacă, după cum se va vedea, pariul, în acest sens, nu pare să fi fost cîştigat, încercarea cu siguranţă a meritat să fie făcută.

Caracterul participativ s-a manifestat şi sub forma experimentării cu metode de receptare interactivă, din dorinţa de a face expoziţia cît mai atrăgătoare. Într-o vreme în care lamentaţiile profesorilor şi ale pedagogilor în legătură cu răspîndirea sindromului hiperkinetic cu deficit de atenţie în rîndul copiilor au devenit obiectul unei preocupări generale, curatorii au depus eforturi lăudabile pentru o punere în scenă cît mai interesantă şi variată a lucrărilor. O primă surpriză a vizitei a constat în absenţa indicaţiilor obişnuite referitoare la numele artiştilor şi la titlurile lucrărilor. O astfel de măsură democratizează spaţiul artistic şi facilitează o privire proaspătă, chiar dacă vizitatorii conştiincioşi nu-şi pot reprima o anume iritare. De asemenea, ar fi fost de aşteptat ca renunţarea la verbalizarea sufocantă a exponatelor prin obişnuitele descrieri să creeze un spaţiu liber de reflecţie; de fapt, comentariile criticilor au fost înlocuite cu descrieri ale lucrărilor de către copii şi pedagogii care i-au însoţit. Şi chiar dacă multe dintre aceste comentarii sînt amuzante, majoritatea construind poveşti în jurul imaginilor, mai puţin utilă ni se pare totuşi reproducerea generoasă a acestor texte (în germană şi engleză) în catalogul expoziţiei. Ce-i drept, adulţii pot recurge şi la resurse electronice pentru a se edifica asupra unui artist sau a unei opere, şi totuşi înlocuirea unor comentarii critice de specialitate cu istorioare ale copiilor rămîne un simplu gag.

Alte forme de expunere sînt, evident, rezultatul unor brainstorminguri şi ateliere de stimulare a creativităţii: vizitatorii pot investiga, cu ajutorul unei lanterne, operele expuse într-o cameră obscură ori pot practica birdwatching, cu ajutorul unor binocluri, de pe o platformă improvizată; o secţiune destinată animalelor de fermă, intitulată „Augenweide“ (în traducere aproximativă: „pajişte pentru desfătarea ochilor“), este acoperită cu un covor verde; în fine, un tunel conduce către o nişă în care sînt expuse excelente mostre de artă aborigenă contemporană (de altfel, un mare succes expoziţional la Muzeul Essl acum cîţiva ani). La sfîrşitul parcursului, în afară de obişnuita sală de informare pe marginea expoziţiei, dotată cu computere şi alte cataloage de artă, copiilor li se pun la dispoziţie hîrtie şi culori pentru a da curs puseelor de creativitate deşteptate de contactul cu arta. Nici profesorii de desen ori părinţii-artişti n-au ratat această ocazie.

În pofida eforturilor vădite de a fi interesantă şi interactivă – sau poate tocmai de aceea –, expoziţia confirmă tendinţa actuală de transformare a muzeului într-un spectacol plurivalent şi un eveniment memorabil (evident, pînă la următorul „event“). Arta punerii în scenă şi a comunicării, altfel spus, împachetarea medial-comercială, a devenit o condiţie indispensabilă, care tinde să fie prioritară faţă de conţinut. Să nu ne pripim totuşi cu critica şi să fim realişti: publicul trebuie luat din punctul unde se află, iar copiii nu sînt nici ei tabula rasa, ci, în majoritate, deja deformaţi de consumul de media şi de jocuri de calculator. „Eventizarea“ – sau complacerea la regulile societăţii spectacolului – este, la urma urmei, mai puţin nocivă decît închiderea muzeelor din lipsă de vizitatori, după cum postere cu opere de artă, precum cel inclus în catalogul expoziţiei, cu top ten-ul lucrărilor expuse, sînt oricum de preferat celor cu modele şi sportivi. Singura frustrare rămîne totuşi legată de „infantilizarea“ temei expoziţiei: chiar dacă nu ne aşteptam la citate din Derrida ori la comentarii fenomenologice despre relaţia om-animal, ca într-o emisiune recentă de pe Arte, ar fi totuşi atîtea de spus şi de arătat şi pentru adulţii din noi. Deocamdată însă, metodele de mediere curatorială pentru copii şi adulţi par incompatibile: altfel spus, în cheie pozitivă, în pofida zebro-leoaicei de pe afişul expoziţiei, Festivalul animalelor are meritul de a nu fi o struţocămilă şi li se adresează în primul rînd şi aproape exclusiv copiilor şi însoţitorilor lor.