OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai Fulger si Angelo Mitchievici, membri ai conclavului de 12 critici si jurnalisti de specialitate, au acordat un premiu la a doua editie a Festivalului International al Producatorilor de Film Independenti (premiu ex aequo pentru filmul suedez Voi, cei vii/Du lavende de Ron Andersson si pentru filmul romanesc California Dreamin’ (nesfirsit) de Cristian Nemescu, acesta altminteri absent din Palmaresul cunoscut din presa cotidiana);
1. Care ar fi activul pozitiv si pariurile fertile ale IPIFF 2?
2. Explicatiile presedintelui UPFAR privind cauzele intreruperii sau mutarii locatiei IPIFF vi s-au parut ca epuizeaza subiectul sau ar fi ceva de adaugat, de pilda in privinta consecintelor, a riscurilor sau a solutiilor?
3. Cum ati resimtit reproclamarea la IPIFF 2, dupa TIFF 6, a unei „alternative“ la Noul Val sau Noul Cinema Romanesc, printr-o critica a „minimalismului“, a „mizerabilismului“, intre pledoaria pentru diversitate si, poate, tendinta centrifugarii noii miscari? in numele a ce si cu ce concretizari in filmele „alternativei“? Sau altul e numele ei?

- Mihai FULGER:
„O «alternativa» mult prea firava pentru a fi scoasa dintre ghilimele“
1. Cel mai important pariu al Festivalului International al Producatorilor de Film Independenti (IPIFF) este implicat, cred eu, chiar de denumirea sa: se poate produce film efectiv independent (de CNC) in Romania? Dupa ce anul trecut Corneliu Porumboiu reusea, exclusiv cu fonduri private, sa ne ofere unul dintre reperele de neocolit ale cinematografiei romanesti (A fost sau n-a fost?), editia a doua a festivalului ni l-a propus pe Adrian Sitaru, un cineast total (regizor, scenarist, monteur si – nu in ultimul rind – producator), aparut din neant pentru cei mai multi dintre critici. Lungmetrajul sau de debut, Pescuit sportiv/Angling, filmat (pe digital) cu un buget infim, dar inovator tehnic si stilistic, a reprezentat o surpriza placuta pentru publicul IPIFF, dovedindu-se cu mult peste nivelul unor productii independente anterioare, semnate de Ovidiu Georgescu sau Florin Piersic Jr. Un alt pariu fertil al IPIFF este legat de diversitate si/sau „alternativa“ (vezi raspunsul la a treia intrebare).

2. Desi am participat pentru prima data la acest festival, mi-e clar ca IPIFF, ca festival constructiv si interactiv, trebuie sa-si continue existenta. Ca nu se va mai desfasura pe litoral, ci intr-un mare centru universitar din tara (cum preconizeaza Dinu Tanase), ca nu va mai fi dedicat „producatorilor de film independenti“, ci „tinerilor regizori si producatori“, mai important este ca IPIFF, alaturi de celelalte festivaluri cinematografice care (mai) conteaza (TIFF, Anonimul, NexT, Astra Film Fest), sa aiba o viata cit mai lunga. Revenind, totusi, la explicatiile presedintelui Uniunii Producatorilor, nu inteleg motivul pentru care, dupa o prima editie in septembrie 2006, festivalul a fost mutat in plin sezon, cind tentatiile carora trebuie sa le faca fata publicul potential sint mai multe si mai mari. Cit despre mutarea locatiei IPIFF, nimeni nu poate garanta ca aceasta miscare va duce automat la o crestere a interesului manifestat de breasla producatorilor de film fata de acest festival. Indiferent unde si cind se va desfasura, IPIFF 3 are nevoie de o promovare mult mai buna, in interiorul „industriei“ si in afara ei.
3. O autentica alternativa la Noul Cinema Romanesc este necesara, dar ea trebuie sa se impuna atit cantitativ, cit si calitativ.

Deocamdata, „alternativa“ este mult prea firava pentru a o putea scoate dintre ghilimele. Din 1990 pina foarte recent, doar Nae Caranfil si – dintre cineastii mai virstnici – Lucian Pintilie mai rezistau in fata avalansei de catastrofe produse pe banda rulanta de regizori din toate generatiile. in ultimii ani, in care formula e(ste)tica a Noului Cinema Romanesc (reprezentat de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu &co.) s-a impus treptat, cu eforturi uriase si impotriva sistemului, nu a existat cu adevarat o alternativa. Anul acesta, gratie TIFF 6 si IPIFF 2 (festivaluri care au prezentat productii precum Cocosul decapitat de Radu Gabrea si ingerul necesar de Gheorghe Preda, pe linga cea mai recenta creatie a amintitului Nae Caranfil), am descoperit ca pot exista si la noi mai multe modalitati – justificate si justificabile – de a face cinema (chiar daca de la intentii pina la concretizarea lor este uneori drum lung), in jurul carora sa se inchege dorita „alternativa“. Totusi, o critica a „minimalismului“ si a „mizerabilismului“ care ar caracteriza Noul Cinema Romanesc (in viziunea celor care refuza sa treaca dincolo de aparente), de pe pozitia acestei „alternative“ firave, mi se pare deplasata in acest moment. Faptele ar trebui sa preceada vorbele si nu invers.

- Angelo MITCHIEVICI: „Know-how-ul necesar competitiei pe piata europeana“
1. Un prim pariu cistigat la IPIFF 2 e ceea ce pare a se concretiza nu intr-o scoala de film, ci in ceea ce scoala romaneasca nu ofera: un curs care sa te invete cum sa faci un proiect si cum sa-l prezinti, astfel incit sa gasesti producatori pentru filmul tau, fie el de scurt sau lungmetraj. Compania britanica New Producers’Alliance, prin intermediul Anitei Lewton, la rindul ei producator de film, regizoare si scenarista, la care s-a adaugat prezenta activa a producatorilor David Pope, Laszlo Kantor si Tudor Giurgiu, a acordat asistenta, informatia si know-how-ul necesar formarii unui tinar regizor, in vederea competitiei pe piata europeana. De altfel, acesta este nucleul pe care organizatorul acestui festival, domnul Dinu Tanase, doreste sa-l pastreze si, din cite am inteles, sa-l mute intr-un alt centru universitar, separat de tentatiile estivale. in alta ordine de idei, foarte buna selectie a filmelor a recomandat profesionalismul acestui festival, asa cum filmele de scurtmetraj, proiectate pe un ecran in fata Cazinoului din Mamaia, au atras publicul, desprinzindu-l fie si citeva clipe din atmosfera stralucitoare si vacarmul statiunii.

2. Mutarea IPIFF sau doar a unei parti a lui aduce cu sine schimbari majore. Se doreste un festival de film la Mamaia, dar exista riscul ca el sa devina mai putin un festival profesionist, cit exclusiv un eveniment monden. Cu alte cuvinte, regizori, actori pot fi atrasi cu un sejur in plin sezon estival si o baie de multime, totul glamorous, vezuvian, cu autoritatile locale cu ochelari de soare primind autografe si dive trecind fastuos prin cadru. Domnul Dinu Tanase a reusit, imi imaginez ca eforturile au fost considerabile, sa ofere o alternativa, un festival al producatorilor de film independenti, dar tocmai producatorii au fost cei absenti, cu citeva exceptii. Or, ceea ce individualizeaza festivalul IPIFF si-l situeaza printre cele citeva care conteaza, TIFF, Anonimul etc., consta in chiar aceasta initiativa. Cred ca acest festival merita o sansa. in cadrul discutiilor de final au fost prezentate citeva solutii, nu are sens sa le enumar aici, la care se pot adauga si altele.

3. Cred ca termenii de „minimalism“ sau „mizerabilism“ au inceput sa fie fetisizati si adesea sint folositi abuziv, desemnind nu atit o modalitate de a face film, cit un grup de tineri regizori. Sa le spunem minimalisti? Sau, tinind cont de succesele lor, maximalisti? Sint tentat sa ma apropii de acesti termeni nu in mod estetic, pentru ca nu este nimic minimalist in filmele lui Cristian Mungiu sau Cristi Puiu, lumea pe care o exploreaza ei este mizerabila sau minimalista. Toate aceste filme sint facute cu fonduri minimaliste, mizerabiliste si am putut vedea la IPIFF filmul destul de bun al debutantului Adrian Sitaru, Pescuitul sportiv, facut aproape din nimic, actorii nefiind platiti, jucind doar din pasiunea pentru film, convinsi de un scenariu bun si de un regizor talentat.

Aceasta este fateta minimalismului romanesc, si ma intreb, cu fondurile pe care le ia un film precum Supravietuitorul lui Sergiu Nicolaescu (un „maximalist“ – i-am citit scenariul si este „mizerabilist“), cite filme de nisa, cite „alternative“ n-ar putea fi scoase la lumina. Deocamdata „minimalismul“ se bucura de prestigiul retetei de succes, aceasta directie a deschis posibilitatea ca regizorii romani sa poata face si altceva decit „minimalism“, chiar daca acest curent este acum la moda. Or, stim ca nimic nu este mai fragil, mai efemer ca moda. Asa cum Roland Barthes, intr-un minunat eseu, demonstra ca o anume moda revine, dupa ce un intreg ciclu este parcurs. Esential ramine sa faci filme bune, nu sa fii la moda, iar Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu etc. au reusit pentru ca filmele lor sint bune. Publicul poate isi mai aminteste de esecurile unor filme precum Patul conjugal (1992) sau Senatorul melcilor (1994) ale lui Mircea Danieliuc, primul nominalizat la Ursul de aur de la Berlin in 1993, ultimul un apogeu al „mizerabilismului“. Personal, nu cred ca exista la ora actuala un alt „nou val“ in cinematografia romana, fata cu „minimalismul“, dar cred ca incepe sa se contureze o alternativa, ceea ce inseamna un inceput de normalitate, sansa unei oferte diversificate, care exista intr-un spatiu cultural lipsit de constringeri extraculturale.

Falimentul moral al unei legi antireformiste
Laurentiu Bratan, Andrei Cretulescu, Mihai Fulger, Andrei Gorzo, Magda Mihailescu, ati fost nominalizati pe listele de propuneri ale unor uniuni sau asociatii din bransa, spre a fi desemnati ca membri ai comisiilor de selectie la proximul concurs de scenarii de la CNC, dar nu va propunem a reactiona la ceea ca ar parea un insucces personal, in cadrul votului secret din 5 iulie al celor 17 uniuni, asociatii si alte „entitati listate“. Altele ar fi intrebarile:

in cazul ca, dupa o meditatie de mai mult de zece zile, ministrul Culturii ar inlocui 1-2-3 cistigatori la vot, din cei 8 anuntati de CNC, cu 1-2-3 critici de film, in ce masura „s-ar rezolva problema“? Ar interveni o „perfectionare“ a sistemului – altminteri functional si benefic, cum au estimat unii cineasti in timpul scandalului din ianuarie 2007 – sau...? Cum comentati legiferarea sistemului corporatist, cu 17 „entitati listate“, in frunte cu UCIN si UARF, pentru reprezentarea profesionistilor in organismele de decizie si de lucru ale cinematografiei publice, sistem soldat cu cistigul la vot si pozitia majoritara a unor Andrei Blaier, Ioan Grigorescu, Fanus Neagu in propunerile pentru una dintre comisii, cu reprezentarea regizorimii romane de catre Nicolae Cabel si a criticii de film de catre Eugen Atanasiu, in Consiliul de Administratie al CNC? Vedeti posibile alte cai de desemnare a profesionistilor si de insitutionalizare a unor organisme ale cinematografiei publice?

- Laurentiu BRATAN:
„O stare structurala de incompetenta, diletantism
si prost gust“
Problema s-ar rezolva doar partial si, din nefericire, conjunctural. insusi faptul ca, de fiecare data cind apare la orizont un concurs de scenarii CNC, deja se prefigureaza un scandal cred ca spune foarte multe despre o stare de fapt structurala din cinematografia romaneasca, inca dominata de incompetenta, diletantism si prost gust.
Sa nu ne facem iluzii: cele 2-3 filme romanesti de valoare pe an nu sint decit, asa cum spunea si Cristi Mungiu, „praful aruncat in ochii“ lumii. in stratul foarte gros, pestilential, de sub acest „praf“ nobil se perpetueaza in continuare un sistem format si condus de oameni fara valoare profesionala. Produsele cinematografice de calitate execrabila (fie ele filme, festivaluri, evenimente etc.) pe care ei le sustin si le promoveaza sint oglinda nonvalorii lor.
Marea problema este, deci, ca majoritatea celor cu drept de vot prin UCIN, UARF, (Consiliul de Administratie) CNC... sint oameni fara putere de discernamint in domeniu si, ceea ce e cel mai grav, lipsiti de cel mai elementar bun gust. Atita timp cit ei vor fi votantii majoritari, produsele iesite din voturile lor vor arata ca si ei: de neprivit.

- Andrei CRETULESCU:
„Oameni cu gust, oameni
de cultura, oameni cu coloana vertebrala“
Una la mina, eu unul nu vad nicaieri un insucces personal – de unde si pina unde?
A doua la mina, problema cea mare, elefantul din sufragerie, care a cam ajuns in dormitor, nu este introducerea in extremis (if that) a unor critici pe lista juratilor, ci faptul ca, in anul de gratie 2007, dupa tonele de cerneala scurse (pe merit) post Cannes (unde s-ar cuveni precizarea, o data pentru totdeauna, ca mult rivnitul si comentatul Palme d’Or ii apartine, de drept, numai si numai lui Cristian Mungiu – desi in dreptul numelui sau scrie, ii place, nu-i place, Romania), dupa nesfirsitele comentarii à propos de noul cinema mioritic (care exista!), dupa elogiile deloc retinute din presa straina veritabila..., dupa toate acestea, asadar, juriul initial este cel pe care-l cunoastem. Post Palme d’Or, deci, sint alesi pentru a hotari viitoarea „recolta“ oameni (si cred ca stiti exact la cine ma refer) care ar fi mult mai potriviti sa-si dea cu parerea despre cinema-ul interbelic... if that.
A treia la mina, nu stiu sincer cum ar schimba datele dilemei aparitia pe lista juratilor a 2-3 critici de film, atita vreme cit un asemenea comitet trebuia alcatuit exclusiv si de la inceput din critici de film – oameni cu gust, oameni de cultura, oameni cu coloana vertebrala, care sa-si dea cu parerea cinstit, fara parti-pris-uri, fara fasoane, fara pretentii si, mai ales, fara ipocrizie. in fond, cine dracu’ ar vrea sa voteze productii-ofense, filme cretine, rebuturi din fasa? Oops, intrebarea e incorecta – cine dracu’ ar vrea sa finanteze asa ceva? Raspunsul, ma tem, e vinare de vint. If that.

- Mihai FULGER: „Clientelismul si incompetenta sa nu-si mai gaseasca locul in comisiile CNC“
Potentiala inlocuire a citorva dintre cei opt cistigatori la vot cu critici de film ar ameliora deciziile luate de cele doua comisii, dar aceasta solutie temporara nu se poate repeta la infinit. De exemplu, eu unul cred ca toti cei cinci membri alesi in comisia pentru filmele de fictiune ar trebui sa fie inlocuiti, asa ca includerea printre ei a doi critici nu va schimba prea mult datele problemei. in viitor, nu exista decit doua optiuni posibile: ori renuntam la un sistem in care „uniunile si asociatiile din domeniul industriei cinematografice“ (o industrie admirabila, sublima, am putea zice, dar...) fac legea, ori stabilim niste reguli clare, care sa clarifice ce fel de „organizatii nonprofit“ au dreptul sa propuna candidati si sa voteze.

Acum au existat 17 uniuni si asociatii (altfel spus, grupuri de interese) care au putut influenta componenta celor doua comisii; la urmatorul concurs vor fi probabil si mai multe. Oare cite dintre ele ar putea sa demonstreze ca urmaresc (si) interesele cinematografiei romanesti? Nu este posibil sa infiintezi o asociatie peste noapte si apoi sa ai un cuvint de spus in finantarea viitoarelor productii cinematografice autohtone. in plus, ar trebui sa existe si unele reguli privind categoriile profesionale care pot fi reprezentate in comisiile CNC. Un singur exemplu: este absurd sa pui un actor sa evalueze proiectele de documentar si de animatie; o fi facut el voice-over la vreun pseudodocumentar pasunist sau dublaj la vreo animatie americana, insa nu asa se capata capacitatea de a judeca niste proiecte de gen. Asadar, trebuie adoptata urgent o strategie pe termen lung, astfel incit clientelismul si incompetenta sa nu-si mai gaseasca locul in comisiile CNC, care decid intr-o buna masura viitorul filmului romanesc. Cit despre Consiliul de Administratie al aceluiasi CNC, mi-e greu sa cred ca vreun regizor important se simte bine reprezentat de Nicolae Cabel sau vreun critic onest – de Eugen Atanasiu. E limpede ca trebuie gasita cit mai curind o solutie pentru a reforma acest Consiliu retrograd.

- Andrei GORZO:
„Un ministru al Culturii bine intentionat, bine
informat, bine consiliat“
Fiecare dintre membrii celor doua comisii ar trebui sa intruneasca doua conditii: 1. sa cunoasca bine fenomenul cinematografic actual din tara si din strainatate; 2. sa fie acolo doar in interesul unei cinematografii mai bune, nu in interesul unor persoane sau grupuri. Ei bine, cum pot fi impusi opt astfel de oameni? E limpede ca nu prin votul uniunilor si asociatiilor. E la mintea cocosului ca sistemul acesta va tinde mereu sa scoata in fata nu specialisti dezinteresati, ci soldati credinciosi, impostori, combinatori sau chiar oameni onorabili, dar nu prea siguri pe gusturile lor cinematografice, deci numai buni pentru a fi folositi ca fatade. Singura solutie, in momentul de fata, e un ministru al Culturii bine intentionat, bine informat, bine consiliat, care sa ignore total sistemul si sa-si asume intreaga raspundere a numirii comisiei.

- Magda MIHAILESCU:
„O democratie de tip maoist, in institutii
filmice 2007“
Ipoteza ca unul sau altul dintre criticii numiti de diferite organisme, neacceptati, insa, de o majoritate convenabila, atunci cind s-a trecut la vot, ar trece de pe banca de rezerve in echipa decizionala este una careia i-as spune fantezista, daca termenul nu s-ar indeparta cu eleganta de realitate.
Ma indoiesc ca vreunul dintre colegii mei critici, toti tineri remarcabili, ar accepta translarea, pardon, avansarea, in regim de „forta majora“. Nu am discutat cu nici unul dintre ei, dar cred ca ar refuza din aceleasi motive pentru care as face-o, fara sa stau pe ginduri, si eu. Nu din orgoliu, desi, a tine la demnitatea unei profesii mi se pare onorabil. Problema este ca si cu noi, si fara noi, in conditiile sistemului actual, nu s-ar urni piatra din casa. Democratia de tip maoist, „sa infloreasca toate florile“, altfel spus, sa participe la vot, cu drepturi egale, toate asociatiile si firmele asa zis cinematografice, aparute ca ciupercile dupa ploaie in ultimii ani, si-a dovedit efectele perverse.

O vedeti pe Cornelia Palos, sa zicem, dindu-si votul unui critic, dupa ce am scris ce am scris despre actiunile patronate de respectiva doamna, unele catastrofale? Sau: vedeti multi votanti tinand cu un critic care stie, totusi, sa citeasca, printre randuri, fie ele si mai bolovanoase, un scenariu, sa-si imagineze filmul de dincolo de el, atit timp cit functioneaza, inca, mitul scriitorului, mereu asezat in fata noastra ca un maestru absolut al cuvintelor, ca si cum soarta viitorului film ar hotari-o spunerea „frumoasa“, lesinurile literaturizante? A trecut vremea. A aparut o alta generatie de cineasti. Asa ca, deocamdata, cu noi sau fara – tot un drac. El, dracul, trebuie infruntat altfel. Renuntind la simulacrele de democratie ce sunt, pina la urma, un mod de a evita raspunderea, dar si de a inlesni, egalitarist, accesul la decizii tuturor nechematilor.