OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Parca impins de finalul cronicii lui Paul Cernat din Observator cultural Nr. 198, dedicata opului Armata mea de cavalerie, volumul doi al Supravietuirilor nemuritorului Radu Cosasu, m-am dus la raft si-am reluat Fictionarii. Sa vad azi cum scria atunci Radu Cosasu. Volumasul de 208 pagini a aparut – merita subliniat – in 1983, la Editura Cartea Romaneasca, in plina paranoia national-comunista, dar si in crescatoare emulatie noicist-eliadesca (Jurnalul de la Paltinis din octombrie, tot 1983, declansind nebunia stiuta, din care unii nu s-au trezit inca).

Am facut aceste precizari pentru ca trebuie sa o spun de la bun inceput: literatura lui Radu Cosasu (ma gindesc acum doar la Fictionarii, dar afirmatia cuprinde mai multe carti ale sale) este un mo(nu)ment de ironie la adresa comunismului! Pe deasupra, este scrisa si publicata chiar in timpul si in interiorul lagarului comunist! Paul Cernat a fost retinut in elogii: Radu Cosasu merita mult mai mult decit o simpla cronica obiectiva, echilibrata, neutra. Pentru ca genul de literatura practicat de Cosasu nu te poate lasa indiferent. Ori iubesti asa ceva, ori ignori. Daca ar fi sa caut o formula prin care se poate defini (sau caracteriza, ca sa pastrez un anume limbaj datat) acest tip de (auto?)fictiune, probabil ca „intre lozinca si Don Quijote“ atinge razant esenta „marcii“ Radu Cosasu.

Evident, ceea ce sare in ochi este ironia, in toate nuantele ei. De la ironia necrutatoare cu poncifele epocii staliniste, la autoironia impusa „originilor mic-burgheze“, trecind prin finetea matasoasa a cearceafului de vorbe sprintare cu care isi f(r)ictioneaza amorurile toata literatura lui Radu Cosasu este un tratat de ironie aplicata, ce poate sluji de subiect unor teze de doctorat. N-am sa ma opresc la exemple. Important mi se pare faptul ca toata aceasta etalare, aproape nestavilita, de inteligenta, umor si corosivitate se face in plina epoca de (zis azi) inghet ceausist. Toti publicistii culturali care afirma, acum, ca atunci a fost o nenorocire spirituala, ca n-au aparut carti bune, valoroase, „rezistente“ etc. ar face bine sa (re)citeasca textele. Spre rusinea lor, Radu Cosasu dovedeste – fara sa vrea asta – ca s-a facut literatura si buna, si curajoasa, si anti-comunista chiar in mijlocul comunismului!

Nu e singurul care poate demonstra, cu cartile (publicate atunci, nu rescrise recent!) pe masa, ca s-a facut cultura de calitate in Romania comunista. El sta alaturi de-un Marin Preda, Paul Goma sau C. Toiu, prozatori care au demontat, fiecare cu mijloace literare proprii, „era ticalosilor“, vorba lui Preda, chiar in rastimp ce unii asudau la edificarea ei! Ca nu vorbesc aiurea, fac trimiterea de rigoare. In volumul Fictionarii (repet, publicat in 1983, la Cartea Romaneasca, nu la Gallimard sau in sertarul propriu!), la paginile 128-129, scena de pe holul Casei Scinteii, unde functiona cenzura, reintilnind un fost tovaras de tinerete revolutionara, acum ajuns cenzor, are loc un dialog foarte interesant care culmineaza astfel:
„- Don Quijote e imnul debililor mintali“ (spune cenzorul);
„- E exact parerea cenzurii naziste...“ (replica naratorul).
Mai limpede nu se poate! Radu Cosasu pune semnul egalitatii intre nazism si comunism. Daca acesta nu e un act de curaj, mai mult decit literar, inseamna ca ori nu se stie ce este curajul, ori cei care au trecut prin epoca respectiva chiar nu inteleg ce au trait!

De ce, atunci, Radu Cosasu n-a ajuns la notorietatea unui Octavian Paler, bunaoara, iar literatura sa n-a capatat macar aura vigurosului dizident Arpagic? As raspunde, glumind in stilul lui Goma, ca nu devine dizident oricine pofteste, ci doar cine aproba „organul“! Radu Cosasu a avut parte de toate ingredientele unei cariere ce nu le-ar da de rusine pe-ale dizidentilor autentici. Daca ar fi ales calea opozitiei directe, ca Paul Goma, atunci avea demult asigurat locul in galeria exilatilor celebri (poate si-un Nobel). Radu Cosasu a optat insa pentru ironie, o arma fina si necrutatoare, pe care comunistii n-o contracarau, nici n-o utilizau. Cel mult o ignorau. Altfel vorbind, Cosasu poate fi integrat Scolii de la Tirgoviste. Tehnica sa literara aduce cu a lui Mircea Horia Simionescu. Ironia bonoma seamana cu a lui Costache Olareanu. Devotamentul pentru literatura, pentru pagina scrisa-tiparita il egaleaza pe-al lui Radu Petrescu. Iubirea pentru orasul Bucuresti nu e mai prejos decit a lui Al. George.

Strategia de supravietuire (literara si nu numai) aleasa de Radu Cosasu se potriveste unui climat liberal, democratic, civilizat, unor oameni educati si inteligenti (cei sapte ani de-acasa, radacinile mic-burgheze au contat mai mult decit fictiona tinarul razvratit...). Dar comunismul n-a fost tocmai asa ceva. Nu stiu daca Radu Cosasu a vrut sa combata sistemul altcumva decit prin ironii cu dublu tais. Insa fortei brute i se poate opune doar o forta asemanatoare. Goma si Soljenitin sint exemple de forte capabile sa lupte contra comunismului. Si ei chiar asta au facut. Cosasu, Babel si atitia altii au preferat sa lucreze la corodarea colosului prin intepaturi aparent benigne, prin aluzii de oameni ai cartii, ce pot fi pricepute tot de catre oameni ai cartii. Care dintre cele doua modalitati a fost vizibila si necesara in vremea nenorocirii, nu are rost sa mai precizez. Dar ca una va fi mai rezistenta in timp decit alta, literar si estetic vorbind, eu, unul, nu-mi iau libertatea sa ghicesc, necum sa hotarasc.

Anexa 1. Radu Cosasu a publicat seria de proze fictionate „din vieata unui extremist de centru“ sub titulatura Supravietuirile. Inteleg ca a optat definitiv pentru acest cuvint („vine o vreme cind ne pregatim de editii definitive...“). Pacat, zic eu, pentru vocabula „fictionarii“, daca e, intr-adevar, „o balena“ prinsa in WC-ul redactorilor de la Gazeta literara a lui Zaharia Stancu, in 1956, cum scrie in volumul citat, la pag. 117. Nu stiu de ce, necuratul ma impinge sa cred ca Radu Cosasu a facut o alegere paguboasa! De aceea mi-am luat libertatea sa folosesc, eu, cuvintul de referinta in titlul acestui modest dar direct elogiu, scris cu creionul pe coala si apoi transcris la PC. (Nu mi-am propus deloc sa discut partea stalinista a publicisticii lui Cosasu, nici colaborarea la Flacara paunesciana, in anii ’70. Acele texte exista, iar un mai aprig judecator al lor decit insusi autorul nu este. Si Cosasu nu se teme sa se „auto-revizuiasca“, ba chiar sa-si faca o auto-critica demna de cea mai aspra lectie de invatamint politic!)

Anexa 2. Paul Cernat scrie: „initiativei sexuale a tinarului vadit stingherit tovarasa Daria ii raspunde agresindu-l in vederea unei partide de sex oral, inhibindu-i astfel virilitatea si expunindu-l unei delatiuni“. N-am parcurs editia recenta a textului in cauza (O baie de umanitate), nu stiu daca este explicit formulata astfel relatia in chestie. In editia din 1983 nu este. Sa nu fi inteles eu aluzia? Parca n-as crede ca eleganta lui Cosasu a scapat o scena „nouazecista“, sa zic asa!