OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atuurile si capcanele filmului de gen
Filmul lui Nae Caranfil Restul e tacere merge pe urmele productiei istorice Independenta Romaniei din 1912, nu numai prin subiect, dar si prin anvergura riscanta a proiectului, prin stigmatele pe care conjunctura i le-a aplicat si nu in ultimul rind prin contrarietatea confuza a receptiei, evaluarilor si efectelor, in contextul definirii unei ipotetice scoli de film proprii.

Asupra ultimelor aspecte, istoriografia oficioasa, protocronista si intre timp nostalgic-mistificatoare ne-a ascuns estimarile cronicaresti prompt-lucide ale unui Grigore Tausan („Vreau sa fiu cel dintii critic cinematografic din Romania“, scria el, refuzind scara de valori locala: „Numai romanii vor fi in stare sa se emotioneze prin simplul fapt ca vad figuri legendare. Dar unde este opera emotiva, in acele sarje lenese, fara avint si fara gust?“; „Actorii care au organizat spectacolul, obisnuiti cu efectele individuale si cu mania sa joace, n-au priceput ca sint cazuri, si aici era unul, cind cel mai cumplit efect il dau mutirea, nemiscarea...“), cum aceeasi oficialitate era si este incompatibila cu perspectiva istoriografica veritabila din interbelic, a pionierului Gheorghe Ionescu: „o lucrare searbada si fara coeziune“, care „n-a putut trece peste valoarea unui film ocazional...“.

Producatorul Cristian Comeaga, regizorul-scenarist Nae Caranfil (raminem la aceasta ordine a autoritatii, ca la 1912) si colaboratorii lor, cu care au sustinut conferinta de presa de dupa primele proiectii publice cu Restul e tacere, la TIFF-ul clujean de anul trecut, au avut dreptate sa revendice pentru filmul lor rolul de a fi „alternativa“ la „minimalism-mizerabilismul“ Noului Val/Noului Cinema, afirmat in ultimii sapte ani – adica exact in intervalul de la ultima productie a inaintasului, Filantropica.

Atunci, in 2001-2002, a si inceput veleitatea „alternativei“, care a avut instantaneu dublu cistig de cauza, prin neacordarea Marelui Premiu UCIN lui Cristi Puiu pentru Marfa si banii – cu cel putin doua trepte mai sus decit Filantropica, in plus cistigatorul fiind si antedatat neprofesionist (in locul premierei publice din 15 februarie 2002, o proiectie ocazionala la DaKino 2001). Singura obiectie la autointitularea ca „alternativa“ vizind nu aceasta atributie ca atare, ci sensul si argumentele ei. Respectiv, atuurile certe ale filmului Restul e tacere, farmecul episodic, legitimitatea proiectului de gen, succesul de public si evaluarile extrapolate rezulta nu din intoarcerea inspirata la adevaratul cinema, cum s-a pretins, ci invers, dintr-o temeritate creditabila la rindu-i in plan psiho-socio-cultural, izvorita dintr-o prea omeneasca satietate fata de un cinema mult prea incomod si dificil, cum e cel practicat de alde Cristi Puiu, Mungiu, Radu Muntean, Porumboiu &Comp. („vin din urma tropaind“, ii persifla Nae Caranfil intr-un interviu, disimulindu-si subtil antipatia coroziva, totodata distantare utila pentru istoriografii neofiti, care-l comaseaza inadecvat in Noul Val pe cel ce a debutat cu excelentul E pericoloso sporgersi in 1993-1995 – perpetue complicatii cu datarea, in speta din cauza decalarii premierei din Romania, Caranfil-fiul fiind un performer al coproductiilor).
Avea si nu avea dreptate „primul critic cinematografic din Romania“, cind deplingea nevalorificarea in Independenta Romaniei a efectelor specifice ale „mutirii, nemiscarii“. Avea, fiindca judecata axiologica nu se impiedica belfereste in ce-i doar episodic intr-o lucrare, dar nu avea, omitind asemenea tresariri „ecraniste“ din partea ultima a filmului regizat de Grigore Brezeanu (cortegiul prizonierilor turci, intoarcerea lui Penes Curcanul). Nae Caranfil are meritul ca a inmultit si dilatat asemenea momente, in parodia uneori tandra la care recurge, ceea ce ne face sa speram ca va sti sa se redreseze la timp din capcanele filmului de gen, care le-au fost fatale predecesorilor Dan Pita, Mircea Daneliuc s.a.m.d.