Poliţist, adjectiv nu este nici pe
departe un film simplu, deşi plot-ul său – suficient de cunoscut
pentru a nu mai necesita o rezumare – poate părea foarte banal. Al
doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu se îmbogăţeşte
cu noi sensuri la fiecare vizionare (ştiu ce spun, l-am văzut deja
de trei ori), impunîndu-se ca una dintre cele mai profunde
cercetări asupra umanităţii întreprinse vreodată cu
mijloacele cinema-ului în România.
Dacă A fost sau n-a fost? ne vorbea
despre modul în care percepem istoria (principala opoziţie
fiind între Istoria mare, cu sensul ei unitar, guvernat de
legile raţiunii în perpetuă emancipare, şi micile istorii/
poveşti personale, cu perspective parţiale şi interese meschine),
regizorul merge şi mai departe cu Poliţist, adjectiv, abordînd
(in)congruenţa dintre realitate şi cuvintele pe care ne folosim
pentru a defini şi a ne apropria această realitate. Pentru a
acoperi cît mai bine vastul subiect, Corneliu Porumboiu trece
în revistă toate stilurile funcţionale ale limbii române:
beletristic (versurile şlagărului cîntat de Mirabela Dauer),
tehnico-ştiinţific (definiţiile din DEX şi noile reguli
ortografice dictate de Academie), juridic-administrativ (trimiterile
la litera legii – cuvîntul-cheie, folosit obsesiv în
film) şi publicistic (articolul de tabloid citat de poliţistul tip
Garcea), dovedind eşecul tuturor de a descrie convingător lumea în
care trăim. În ambele filme, adevărul se dovedeşte o
chestiune de retorică, un rod al interpretării şi al negocierii
între personaje.
La fel ca în sclipitorul său
debut, Corneliu Porumboiu nu lasă nici cel mai mic detaliu la voia
întîmplării. De pildă, oricît de îndepărtate
ar părea de miza filmului, dialogurile protagonistului sînt
fără excepţie relevante pentru profilul său psihologic şi pentru
modul în care el şi noi ne raportăm la mediul înconjurător.
În prima sa conversaţie cu un coleg de secţie, Cristi (Dragoş
Bucur, metamorfozat după rolul din Boogie, se dovedeşte din nou un
actor excepţional) afirmă că un jucător de fotbal slab este slab
şi la fotbal cu piciorul şi, ca atare, îi încurcă pe
cei mai buni decît el, folosindu-se de argumente precum „e
lege“ sau „e logic“. Această demonstraţie ni-l arată pe erou
drept un individ inteligent şi raţional, dornic să găsească
resorturile ascunse, dar logice, ale oamenilor şi acţiunilor lor.
De altfel, Cristi amînă rezolvarea simplă şi eficientă a
cazului său nu doar pentru că nu vrea să aibă pe conştiinţă un
puşti inconştient, ci şi pentru că nu izbuteşte să înţeleagă
motivaţia sursei sale de a-şi denunţa prietenul care-i furnizează
droguri. Şi discuţia cu procurorul despre Paris, Praga, Bucureşti
sau Braşov, aparent din alt film, reliefează tendinţa umană de
găsi etichete („oraşul iubirii“, „oraşul de aur“, „micul
Paris“, „mica Pragă“) pentru locuri şi fenomene, izvorîtă
mai ales din vanitatea de a părea atotştiutor şi atotînţelegător.
Iar parada de cunoştinţe a comandantului Anghelache (Vlad Ivanov,
şi el excelent) pare a-şi avea originea într-un complex de
inferioritate legat de percepţia cvasigenerală asupra poliţiştilor.
Din acest punct de vedere, Anghelache (comicul onomastic al
regizorului se manifestă aici prin sufixarea care trimite în
zona ridicolului un nume cu rezonanţe hieratice – posibilă
trimitere la ultimul medic, absent de pe ecran, din Moartea domnului
Lăzărescu) este înrudit cu Jderescu (din A fost sau n-a
fost?) care, pentru a-şi justifica transformarea din inginer
textilist în „cunoscut jurnalist“, simte nevoia să citeze
din filozofi antici în timpul unor dezbateri televizate.
Extrăgînd semnificaţii adînci
despre natura umană din cele mai banale fapte cotidiene, Corneliu
Porumboiu ne oferă, prin Poliţist, adjectiv, un film mare şi se
plasează, alături de Cristi Puiu (fiecare cu două lungmetraje
remarcabile), în avangarda cinemaului european.
Pagini realizate de Valerian SAVA
- Articole in legatura
- Poliţist, adjectiv – vîrful Noului Cinema
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters