OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De vreo citiva ani, mi-am facut un obicei din a merge la TIFF, macar pentru un weekend. Sa vezi filme „langa“, mai bune sau mai putin bune, sa alergi de la un cinema la altul, sa discuti in pauze, sa fii in intunericul unei sali de cinema alaturi de o multime de oameni interesati de filme, toate astea reusesc de fiecare data performanta de a ma scoate de pe „fagasul“ rutinei. Asa ca, dincolo de oboseala drumului si a turului de forta pe care trebuie sa-l faci daca vrei sa ajungi la conferinte de presa si la cit mai multe filme (din care-i „musai“ sa alegi, ceea ce nu-i tocmai usor), care mai de care mai tentante (desi uneori poti avea si deziluzii, asa cum s-a intimplat cu filmul lui Nicolas Roeg, Puffball, difuzat in premiera mondiala si care s-a dovedit a fi o „duda“), TIFF-ul inseamna pentru mine o mare bucurie si un reconfort spiritual.

Ma voi opri insa la un singur film din competitie, care mi-a stirnit reactii pe cit de diferite, pe atit de puternice. intilnirea cu filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, a fost una deloc comoda. Pe cit de confortabil te instalezi in filmele lui Nae Caranfil sau ale lui Porumboiu, pe atit de incomod se dovedeste a fi cel de-al doilea film al lui Cristian Mungiu (care se desprinde de stilul dulce-amar din Occident si schimba macazul, realizind o pelicula simpla, frusta, chiar cruda, cu o miza etica evidenta).

Desi stiam, bineinteles, in linii mari, despre ce este vorba (citisem relatarile elogioase din presa romaneasca si straina dupa Palme d’Or), filmul m-a luat totusi pe nepregatite, pentru ca este mai mult decit un film despre avort in perioada comunista, este un film-soc, care pune probleme legate de solidaritatea umana, de prietenie si, in cele din urma, de constiinta, oricit de tocit si de pretentios ar suna astazi acest cuvint. Trebuie sa recunosc ca este unul dintre filmele care, la o prima privire, te resping (cu care nu exista de la inceput o empatie), dar cu care ajungi, dupa un timp de reflectie, sa ai o relatie cu totul speciala, de convietuire si dezbatere. Este un film care te plaseaza pe tine, ca spectator, intr-o zona-limita, in care atractia si oroarea se regasesc la un loc. Am iesit de la proiectia filmului cu o puternica senzatie de disconfort (este un film care te incarca foarte mult, care cade inauntrul tau si ajunge sa te obsedeze, care te face sa-ti pui tot felul de intrebari nelinistitoare), iar peste noapte m-am trezit, la propriu, „urmarita“ de anumite detalii, intrebindu-ma daca as fi fost in stare de sacrificiul pe care-l face Otilia (Anamaria Marinca) pentru prietena sa Gabita (Laura Vasiliu).

Nu exista nici un tampon intre tine si povestea care se deruleaza pe ecran (de altfel, Cristian Mungiu a marturisit la conferinta de presa ca a stabilit o strategie cu operatorul Oleg Mutu – recurgind, de exemplu, la filmari in planuri lungi – pentru a elibera povestea de mijloacele formale si a o pune in valoare). De aici minimalismul asumat, care functioneaza ca un stil eficient, in care detaliile construiesc atmosfera si chiar ajung sa spuna „povesti“, sa contureze relatii. Filmul incepe cu scena camerei de camin, in care Gabita isi face bagajul (inca nu stim pentru ce anume). Simplul gest al stringerii musamalei si al impaturirii ei, precum si al punerii ei in geamantan intriga si nelinisteste: ce sa caute o musama in geamantan?

Iti spui ca poate pleaca in vacanta, acasa, dar de ce sa ia cu ea musamaua si de ce este atit de importanta? Iata doar un singur exemplu de detaliu semnificativ, cu multiple functii. Si tot din detalii, din gesturi extrem de sumare, spectatorul ajunge sa inchege, sa reconstituie povestea prieteniei dintre cele doua fete, o poveste sotto voce, care pregateste terenul pentru scena sacrificiului sau a prostitutiei sau a violului consimtit (de fapt, este foarte greu de definit, pentru ca nu sintem in zona normalului, a granitelor clare, ci intr-o lume aberanta, cu oameni frustrati si striviti de un sistem abrutizant). Gabita, nume de alint relevant pentru afectiunea pe care i-o poarta Otilia, este cea aeriana, „pierduta in spatiu“, obisnuita nu numai sa se sprijine pe ceilalti, ci si sa-i rezolve altii problemele.

Otilia are grija sa-i cumpere tigari, sapun, sa-i aduca föhnul imprumutat, alearga apoi sa-i inchirieze camera la hotel si se duce in locul ei la intilnirea cu sinistrul domn Bebe. Pina ajung la hotel, nu se pomeneste nimic despre avort, nu se stie despre ce este vorba. Dar din jocul actritelor, din atmosfera apasatoare, deduci ca este vorba de o situatie disperata. in momentul in care afli de avortul clandestin si de pretul care trebuie platit, detaliile te ajung din urma si-ti intaresc imaginea iresponsabilitatii si inconstientei Gabitei. Astfel, intrebarea de mai inainte a fetei, daca sa ia sau nu cu ea cursurile (de parca ar fi plecat intr-o excursie in care ar mai putea, printre altele, sa si invete) iti dezvaluie inconstienta fetei, faptul ca ea habar n-are de ceea ce urmeaza sa i se intimple. Din pacate, Gabita nu va realiza nici in final ce i s-a intimplat. Ea traieste drama avortului si a agresiunii intr-o stare de abulie. Experienta traumatizanta a acelei situatii-limita este doar suportata, indurata, ca un dat, ceva exterior. Gabita este o fiinta slaba, debusolata, incapabila sa-si asume propria drama.

Este o fiinta care se lasa in voia sortii, impinsa incolo si incoace de valurile istoriei, o victima a sistemului (mijloacele contraceptive nu existau la noi in perioada respectiva, iar avortul era ilegal; in plus, sarcina unei femei necasatorite constituia un blam sever), dar o victima incapabila de reactie si intelegere. Acel „l-am dat afara“ inexpresiv si masa din final dovedesc ca Gabita se grabeste sa-si reia, cum se spune, viata, sa reintre in firescul aberant al cotidianului comunist.
Reversul medaliei il constituie Otilia, pentru care drama Gabitei devine propria drama, nu numai prin sacrificiul pe care-l face, ci mai ales prin asumarea acestei situatii-limita. Aceasta translare a dramei este unul dintre demersurile scenaristice cele mai miscatoare si mai inteligente. Vedem cum Otilia incepe sa se schimbe, sa-i puna intrebari prietenei ei (nu lipsite de un oarecare resentiment, lucru firesc, autentic, data fiind situatia prin care a trebuit sa treaca, resentiment care nu ajunge insa sa umbreasca prietenia dintre cele doua fete) sau iubitului ei, la fel de „inocent“, de inconstient ca si Gabita.

Dar transformarea cea mai puternica survine in momentul in care trebuie sa se debaraseze de fatul expulzat. Din pacate, aici intervine si o mica ruptura, o iesire din logica minimalista, lipsita de judecati, a filmului. Cadrul lung ce surprinde trasaturile umane ale fatului se constituie ca un soi de repros implicit, ca un mesaj explicativ, daunator filmului. Ceea ce deranjeaza nu este atit aparitia aproape naturalista a fatului, ci mai ales insistenta asupra lui. La conferinta de presa, Cristian Mungiu incerca sa justifice acel cadru prin necesitatea de a pastra aceeasi linie bruta, onesta, a filmului. Cred insa ca acel cadru contravine esteticii proprii si chiar il „ghideaza“ intr-un fel pe spectator, in loc sa-l lase pe el sa se gindeasca. Si nu intimplator, dupa ce am iesit de la film, oamenii se intrebau daca nu cumva este mai degraba un film impotriva avortului (de altfel, filmul va circula in liceele din Franta, pe DVD, in scop educativ).

Inclinarea balantei in acest sens mi se pare o pierdere a dramatismului, o transparenta, o explicitare a mesajului. Din fericire, ratacirea Otiliei pe strazile intunecoase si noroioase ale Bucurestiului, printre blocurile cenusii si mizere in noaptea de iarna, in cautarea unei ghene in care sa arunce fatul exprima toata durerea, spaima, oroarea si tragismul pe care-l traieste personajul, precum si neputinta de a face o alegere. Anamaria Marinca reuseste prin jocul ei sa umanizeze o situatie aberanta, absurda si traumatizanta.
4 luni, 3 saptamini si 2 zile ramine, in ciuda acestei mici rupturi, un film puternic, inconfortabil, care merita vazut si la care trebuie neaparat sa revii.