OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Javier Bardem joaca foarte bine, chit ca, poate, nu joaca ce trebuie. Daca e aici o vina, e a regizorului si nu a lui – iar lui Mike Newell i se trage poate de la o tot mai mare apropiere de genul fantasy, el regizind Harry Potter si Pocalul de Foc, pe ecrane in 2005, si lucrind acum la The Elfstones of Shannara, dupa un roman de Terry Brooks, si la Prince of Persia: Sands of Time, inspirat dupa un joc video cu o istorie veche.

Astfel ca Dragostea in vremea holerei are personaje ingrosate, Newell transformind romanul de dragoste al lui Marquez intr-o poveste simpla, prea simpla poate, cu happy end si fara prea multa analiza psihologica. in care Bardem interpreteaza un Florentino Ariza (de la tinerete pina la batrinete – personajul in perioada de adolescenta este interpretat totusi de un alt actor, spaniolul Unax Ugalde) care la inceput pare mai degraba idiot decit timid, care merge usor cocosat si pe care femeile il vor pentru ca e gol pe dinauntru, deci nepericulos. Spaniolul proaspat oscarizat (pentru un rol genial dintr-un film mult prea firav, Nu exista tara pentru batrini) se achita bine de sarcina impusa si joaca, probabil, asa cum ii dicteaza Newell, vadindu-se a fi un actor mare intr-un rol care ar fi putut totusi sa fie unul mare.

E drept, povestea imaginata de scriitorul columbian se preteaza la a fi prezentata intr-o maniera ingrosata. La fel de bine, cind e vorba de ecranizari apare eterna comparatie dintre carte si film, care iese, aproape intotdeauna, in favoarea celei dintii. La fel e cazul si cu Dragostea in vremea holerei, unde cartea e mai ampla, mai bogata si, in ciuda aparentului romantism desuet care inconjoara orice poveste de dragoste neimpartasita vreme de mai bine de jumatate de secol, e mult mai mult decit un simplu love story cu final (ne)asteptat. Marquez scrie despre iubire, despre imbatrinire, despre teama de a gasi raspunsuri, despre seductie si despre obsesie. Newell, in schimb, face un film despre o poveste de amor care se termina aparent fericit.
Pe alocuri, incearca sa faca din filmul lui mai mult de atit: atunci cind Fermina Diaz, casatorita cu doctorul Juvenal Urbino, mult mai ancorat in realitatea modernitatii decit romanticul Florentino Ariza (care isi gaseste totusi un rost serios in societatea pe cale de a se moderniza din orasul latino-american fara nume al lui Marquez, dar pe care realizatorii filmului il plaseaza cu o precizie nenecesara in portul Cartagena), poarta o discutie cu proaspatul ei sot, acesta, indragostit ce-si pastreaza vesnic rationalitatea, ii spune ca intr-o casatorie importanta e in principal stabilitatea. Pentru ca Fermina sa se intrebe, stie ea de ce, cum ramine totusi cu iubirea.

Apoi, dupa ani si ani, cum ar fi spus cei de la Compact, cind perseverentul Florentino reuseste sa obtina ceea ce astepta de jumatate de secol, Fermina se intreaba inca daca ceea ce a legat-o de sotul ei a fost iubire. Noi, cititorii cartii si spectatorii filmului, stim, fie si numai din simpatie pentru Ariza, ca stabilitatea adusa de casnicia dintre fata proprietarului de catiri si medicul de succes Juvenal Urbino nu este tocmai sinonima cu iubirea. E aproape sinonima. Sau, cu alte cuvinte: daca nu poti (nu ai curajul) sa te zbati ca sa fii cu cel pe care il iubesti, atunci trebuie sa te zbati ca sa il iubesti pe cel cu care esti.
Asta face Fermina, asta arata si Giovanna Mezzogiorno, nu mereu convingatoare insa (cea mai buna interpretare feminina din filmul lui Newell nu este cea a lui Mezzogiorno, ci de departe cea a actritei braziliene Fernanda Montenegro, interpreta mamei lui Ariza, Transito). Alegerea mai intii e a grobianului ei tata, apoi insa a ei – Fermina se complace in a se autopersuada ca iubirea dintre ea si Ariza este o iluzie.

Daca Marquez vrea sa exemplifice cum iluziile sint doar ceea ce noi ne spunem, din prea mare teama, ca sint iluzii, filmul nu reuseste sa fie nici iluzie, nici descriere a unor iluzii. Unele imagini sint superbe, coloritul Americii Latine e bine surprins, dar mult prea schematic, iar multe dintre scenele si elementele-cheie din carte sint prezente in film, numai ca senzatia acuta este aceea a bifarii lor, iar nu a integrarii in ansamblul de idei si sentimente generat de ceea ce ar fi trebuit sa fie o ecranizare dupa un roman teribil de bun. Scenariul (Ronald Harwood, pare-se specializat in scenarii scrise dupa carti, vezi Scafandrul si fluturele, Oliver Twist ori Pianistul) selecteaza ceea ce este esential, nu se interpune in text – scurt-circuitul care da nastere unui film mai degraba mediocru se produce probabil in lectura regizorala a textului.
Tragedia, pentru iubitorii romanului lui Marquez, este ca ceea ce fara doar si poate este una dintre capodoperele scriitorului columbian isi pierde din grandoare; orizontul extrem de larg al scrierii si al scriiturii marqueziene se transforma intr-o viziune impotmolita din care principalul perdant este Bardem – sau cum sa fii un actor mare si regizorul sa nu stie ce sa faca totusi cu tine.

Naturaletea personajelor inchipuite de Marquez se pierde pe drum, emotiile iubirii ce tine jumatate de veac devin greu de inteles. Bardem merge sontic si iubeste ciudat. Desigur, si Florentino Ariza din romanul lui Marquez iubeste, sa-i zicem, ciudat, doar ca particularitatea sentimentelor din carte devine pe alocuri rizibila in film. Benjamin Bratt, interpretul doctorului Juvenal Urbino, este, asa cum ii cere rolul, serios si oarecum rigid; dar personajul lui Marquez nu era citusi de putin sters, asa cum se dovedeste a fi in interpretare fostul iubit al Juliei Roberts. in carte, aveam parte de un adevarat triunghi amoros, pe care Marquez reusea in chip exceptional sa il creeze folosindu-se de perspectiva autorului omniprezent si omniscient, prin sugestii si portrete psihologice extrem de reusite. Caci intre cei trei nu este niciodata vorba de un ménage à trois in propriul sens al termenului (asa cum e cazul, spre pilda, in coproductia germano-maghiara din 1999 Gloomy Sunday – Ein Lied von Liebe und Tod), ci de o relatie in trei aproape exclusiv mentala. in film, avem parte de un Bardem pus sa joace ce nu trebuie, de Giovanna Mezzogiorno frumoasa, dar neconvingatoare si de un Benjamin Bratt mult prea sters (ei, stia Julia Roberts ce stia) – nu un ménage à trois, ci trei actori si trei personaje care nu prea reusesc sa relationeze asa cum ar trebui.