OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Seria de autor consacrată Martei Petreu, de la Editura Polirom, inaugurată la începutul acestui an, susținută și printr-un interviu cu autoarea în revista noastră („Resemnarea ciobanului mioritic nu face parte din structura mea“ – Observator cultural, nr. 570, 8 aprilie 2011), a ajuns la al patrulea volum: De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, lansat la Tîrgul de Carte Gaudeamus, sîmbătă, 26 noiembrie. Celelalte trei volume sînt: o antologie poetică (Apocalipsa după Marta), un volum refăcut și adăugit al ediției din 1999 (Cioran sau un trecut deocheat) și un roman, primul al scriitoarei (Acasă, pe Cîmpia armaghedonului), bine primit de critică și de cititori, care i-a adus Premiul „Cartea Anului“ acordat de revista România literară (în paranteză, ne întrebăm de ce s-au grăbit colegii de la România literară să acorde acest titlu înainte de sfîrșitul anului, și chiar înainte de Gaudeamus, cînd, se știe, la tîrg se aduc cele mai importante titluri; nu există nici un reproș în această constatare, pur și simplu, poate că, fără această grabă, chiar această nouă carte scrisă de Marta Petreu putea concura).

Polemicile și sănătatea unei culturi

Înainte de această „serie de autor“, Marta Petreu s-a aflat în atenția criticii literare cu volumul Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Editura Polirom, 2009, cu o a doua ediție apărută în 2010), în care a încercat să arate că Mihail Sebastian, adus de Nae Ionescu în redacția revistei Cuvîntul, n-a fost doar un simplu redactor, ci un însoțitor fidel al mentorului său, căruia, nu o dată, i-a împărtășit opiniile și idiosincraziile antidemocratice. Volumul a avut parte de o receptare defavorabilă, numeroși critici (Ioana Pårvulescu, Vasile Popovici, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Paul Cernat, Mihai Iovănel) exprimîndu-și rezerve importante, autoarei reproșîndu-i-se fie trunchierea unor citate, fie supradimensionarea rolului lui Mihail Sebastian la Cuvîntul, printre ideologii publicației.

Avem în noul volum, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, 12 studii care privesc peste un secol de istorie. Pilonii fundamentali ai acestei cărți sînt, în opinia mea, cele două analize dedicate, întîi, secolului al XIX-lea și atitudinii față de evrei („«Evreofili» și «evreofagi». Șapte autori despre chestiunea evreiasă“)  și, în al doilea rînd, secolului al XX-lea și direcționării unei întregi generații către extremismele de dreapta și de stînga din interbelic („Generația ’27 între Holocaust și Gulag“). Primul studiu, consacrat atitudinii față de evrei în secolul al XIX-lea, arată, fără putință de tăgadă, că a existat, în mediile intelectuale românești, la Junimea cu precădere, o atitudine antiiudaică bine conturată, care, mai apoi, în secolul al XX-lea, a devenit antisemitism. Apelînd la numeroase citate și contextualizări, Marta Petreu arată că, după 1948, după Unirea lui Cuza și după aducerea lui Carol I pe tron (1866), totul era de făcut și nimic nu s-a desăvîrșit în România, iar problemei minorităților nu i s-a găsit o rezolvare democratică în secolul al XIX-lea, evreii fiind respinși de la statutul de „cetățeni“, pe care îl vor primi abia prin Constituția din 1923. Marta Petreu constată și un fenomen istoric: numărul mare de evrei care s-au stabilit în România în secolul al XIX-lea, evrei care plecau din calea prigoanei antisemite din Rusia și Galiția, și reacția întîrziată a Statului român (cu o mare excepție: P.P. Carp) de a-i susține într-un cadru democratic. Rezolvarea democratică a lipsit, iar intelectualii de la Junimea au gîndit situația în termeni de „amenințare“.

Extremismele de stînga și de dreapta

Cu cel de-al doilea studiu pe care l-am menționat, dedicat derivelor extremiste din interbelicul românesc, Marta Petreu aruncă un „cartof fierbinte“ spre contemporanii săi. Avînd informație, petrecînd multă vreme în biblioteci, Marta Petreu scrie ceea ce știe din consultarea arhivelor. Ea spune, de fapt, un lucru foarte simplu, dar greu de acceptat. Extremisme au existat și la stînga, și la dreapta, discutarea traseului României era subsumată ideilor de mesianism politic, de revoluție, care – și de la stînga și de la dreapta – dorea distrugerea ordinii existente, atacînd democrația.

Marta Petreu are puterea (oare să-i spunem curajul?) de a indica faptul că și dinspre dreapta (Cioran, Eliade), și dinspre stînga (Miron Radu Paraschivescu, Belu Zilber, Alexandru Sahia, Lucrețiu Pătrășcanu) existau, la intelectualii vremii, frisoane antidemocratice, existau exaltări, preamăriri ale lui Hitler și ale lui Stalin. Cioran îl elogia pe Hitler, în 1935, pentru crimele politice din „Noaptea cuțitelor lungi“, Miron Radu Paraschivescu tînjea după Stalin: „Adă-l, Istorie, mai repede pe Stalin, cu oștile lui needucate. E singura nădejde“.  Foarte interesante – într-un alt capitol – sînt și citatele din scrierile unui reprezentant al avangardei, Gherasim Luca, care, precizează Marta Petreu, „gîndește lumea prin concepte marxiste sau marxist-leniniste“, existînd destui avangardiști care „s-au afiliat Uniunii Sovietice și au făcut propagandă comunistă și antifascistă în clișee staliniste“.

Încercînd să-și explice derivele antidemocratice, Marta Petreu amintește despre o determinare supraindividuală, ca o „epidemie virotică la scară continentală“. Dincolo de „spiritul epocii“, autoarea mai spune un lucru tulburător. Oricîte scuze le-am găsi acestor intelectuali, există victimele: „Dar lucrul cel mai important pe care nu trebuie să-l uităm nu este că Eliade sau Cioran sau Pătrășcanu sau Miron Radu Paraschivescu erau tineri, inteligenți și că au scris opere mai mult sau mai puțin minunate. Ci, vai, că au existat victimele. Milioanele de victime. Și în timpul totalitarismului de dreapta, și în timpul celui de stînga. Căci au existat oameni care nu au mai avut nu șansa de a scrie opere minunate, ci nici măcar pe aceea de a trăi. La capătul unui studiu despre cum s-a mers în masă spre crimă și moarte, mi-am spus că nu este permis să uit nici o clipă că amîndouă ideologiile au produs victime: oameni vii, în carne și oase, care și-au pierdut viața, unica lor viață; oameni reali, care au fost chinuiți și înfricoșați, care au fost în mii de chipuri victimele unei purificări anume, de rasă sau de clasă. Suferința lor și absența lor din lume, din viață, ar trebui să tragă la cîntar mai greu decît orice“.

Individul și culpa morală

Marta Petreu aduce în discuție și modul în care s-a produs, dacă s-a produs, distanțarea de extremisme (preluînd un termen de la Karl Jaspers, conștiința culpei, întrebarea autoarei este în ce măsură culpa morală a funcționat, dincolo de judecata justiției, adică dacă a fost prezentă o zonă „nereglementată juridic, care rămîne pe seama libertății individuale de decizie morală, și ea este definitorie pentru om în sens generic și pentru fiecare om în parte“; sînt de remarcat capitolul și trimiterile la Mircea Eliade, atît la Jurnalul portughez, cît și la romanul Noaptea de Sînziene, un Eliade angrenat în campania electorală a partidului legionar „Totul pentru Țară!“, în 1937, un Eliade care refuză să se întoarcă la București, în timpul războiului, pentru a nu fi reținut ca legionar, un Eliade care, în Noaptea de Sînziene, din 1955, vrea să-și prezinte alter-ego-ul său, pe Ștefan Viziru, drept un personaj neutru politic).

Sînt, în volum, și cîteva precise analize despre diverse cărți, ocultate sau prost interpretate. Sînt cîteva cărți „recuperate la o nouă lectură“ în volumul Martei Petreu, în primul rînd Lacrimi și Sfînți de Emil Cioran („o narațiune sincopată a unei aventuri spirituale rare“) și, apoi, Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica (o tulburătoare interpretare despre „învingătorii“ din sistemele totalitare, care sînt alienați, „iertarea“, la Noica, fiind mai degrabă compătimire sau, în viziunea victimelor, „unică modalitate de conservare a respectului de sine și atitudine de superioritate față de torționar“).

Nu cred că sînt subiecte tabu, nu cred că mai funcționează, astăzi, acea directivă hidoasă din comunism, care avertiza „acum nu e momentul!“. Cred că avem dreptul (și datoria) să chestionăm istoria noastră recentă, să ne întrebăm de ce a existat fascinația pentru totalitarisme, de ce adeziunile au fost numeroase și părerile de rău puține și fragmentare, să înțelegem salturile bruște, revenirile, enormitățile, tăcerile, explicațiile minimalizatoare și incomplete, să observăm că au trecut doar cinci ani, din anul 1940, cînd Cioran îi făcea la radio un elogiu lui Zelea-Codreanu, pînă în 1945, cînd și-a asumat „în sinea sa“ (sintagmă folosită de Marta Petreu) culpa, după ce Fondane a fost arestat și deportat în lagărele morții. De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească este o carte-avertisment, un foarte nimerit prilej de a înțelege că democrația, în istoria noastră recentă, a fost un fir de iarbă între două stînci.