OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Considerat astăzi de criticii literari singurul autor de limbă engleză de după 1945 comparabil cu James Joyce, Alasdair Gray spera, în cele mai bune vise ale sale, că va ajunge celebru postum, cînd oamenii vor avea timp să citească şi să digere Lanark şi, mai ales, cînd editurile vor fi dispuse să publice un roman de 718 de pagini. Lui Gray însuşi i-a luat în jur de 30 de ani să îl redacteze, în condiţiile în care scoţianul este unul dintre modelele de disciplină a scrisului. Astăzi, autorul, în vîrstă de 74 de ani, încă se bucură de laurii cîştigaţi de pe urma acestui roman, site-ul său personal, cu un trafic impresionant, construit într-o manieră care aminteşte izbitor de povestea Lanark şi actualizat aproape la zi, fiind o dovadă clară a acestui succes. De altfel, autorul însuşi mărturiseşte, în interviurile pe care le-a acordat de-a lungul timpului, că cel mai reuşit roman al său este, totuşi, Lanark, volum pe care a început să-l scrie încă din anii studenţiei sale.

 

 

Cartea reuneşte o serie de experimente tipic postmoderniste, însăşi structura sa confirmînd acest lucru: volumul nu începe în ordinea firească, ci este deschis de Cartea a Treia, cititorul plonjînd direct într-un univers în care fantasticul are proporţii egale cu cele ale realismului. Compus din patru cărţi, romanul continuă cu un prolog, urmat de Cartea Întîi. Între aceasta şi Cartea a Doua autorul mai strecoară un Interludiu, povestea încheindu-se cu Cartea a Patra, un Epilog şi un Addendum. În pofida acestei structuri postmoderniste, nu de puţine ori romanul aminteşte prin evoluţia caracterelor şi prin anvergura alegorică ce se simte sub aparenţa realistă, de un volum de literatură clasică, justificînd din plin asemănările sesizate de critici între Lanark şi Divina Comedie, Ulise sau cărţile lui Kafka. De altfel, este un lucru inutil să cauţi influenţele literare printre rîndurile volumului, atîta vreme cît autorul însuşi îşi dă întîlnire în roman cu propriul său personaj, pasaj în care naratorul îi arată lui Lanark, într-un index voluminos, cu note de subsol, ce autori a parafrazat, ce carte i-a inspirat cutare idee, personaj sau întorsătură stilistică. Lista plină de referinţe erudite, graţie căreia cititorul aproape poate trage cu ochiul în laboratorul de creaţie al lui Gray, relevă printre sursele de inspiraţie ale scriitorului scoţian cîte ceva din mai toate marile culturi sau nume ale literaturii universale.

 

Aspectele atipice ale cărţii nu se încheie aici: textul este intersectat de cîteva lucrări de grafică realizate chiar de autor, care a absolvit o facultate de arte plastice; în anumite pasaje textul se desparte în cuprinsul aceleiaşi pagini în două coloane, iar uneori naraţiunea se transformă în text dramaturgic; introspecţia unui personaj poate deveni un monolog de dimensiuni generoase, autorul anticipînd la un moment dat opiniile criticilor pe care le combate sau le confirmă. Alteori, în partea superioară a paginilor unui capitol, în mod normal albă, apare cîte o poezie sau cîte o înşiruire de proverbe, metatext care aşază povestea propriu-zisă într-o altă lumină. Cititorul este recompensat pentru truda de a parcurge această structură barocă printr-un stil accesibil, clar şi incitant, fără frazare greoaie sau experimente lingvistice şi prin personajele sale pline de nerv.

 

Protagonistul, taciturnul şi inadaptatul Lanark este prototipul visătorului ratat, aproape în manieră romantică, trăieşte fără să-şi amintească propriul trecut, într-o lume bizară, în care soarele nu străluceşte decît pentru cîteva minute. Locuitorii oraşului Unthank, în care trăieşte Lanark, dispar misterios şi capătă o maladie stranie, numită „dragonită“, care are trimiteri simbolice: cel care se îmbolnăveşte este atît de închis în el însuşi încît nu mai poate empatiza cu semenii. De această boală va suferi însuşi Lanark. Unicul personaj care îi atrage atenţia în mediul îmbîcsit pe care îl frecventează – o cafenea sărăcăcioasă, ticsită de clienţi îndoielnici – este Sludden, fascinant ca orice individ diabolic. De altfel, întregul volum aminteşte de experienţele faustice: protagonistul este sedus de încarnarea unei forţe a răului, forţă care, deşi urmăreşte distrugerea geniului, sfîrşeşte prin a-l inspira şi a-l reabilita. Mirosind în spatele ratării lui Lanark gene de scriitor, Sludden îi sugerează că ar trebui să-şi urmeze vocaţia.

 

Următoarea parte a romanului se constituie într-o distopie, în care Lanark este proiectat conform propriei dorinţe, nemairezistînd mediului sufocant şi inautentic în care trăia. Este pretextul pentru ca romancierul scoţian să facă o probă de imaginaţie suprarealistă şi să expună cunoştinţe amănunţite din sfera ştiinţelor exacte: Gray ţine cu orice preţ să arate, în stilul lui Orwell, cum funcţionează universul conceput de el – cum se hrănesc oamenii care trăiesc acolo, de unde îşi iau energia, ce tipuri de terapie utilizează sistemul medical de acolo, ce forţă face ca lucrurile să se poată deplasa cu diferite viteze etc. Este de remarcat în scenele care compun această parte a cărţii că protagonistul, alter-ego al autorului, este trasat, poate mai puţin obişnuit pentru schema romantică din care pare desprinsă psihologia acestuia, astfel încît aproape cere antipatia cititorului. Arogant, egocentric, rece, dar şi dezinteresat, analitic, personajul pare să trăiască pentru a-şi demonstra la orice pas superioritatea, deşi o face cu grija aproape instinctivă de a nu atinge grotescul.

 

 

Prin ochii acestui personaj, de exemplu, sexul slab este reprezentat constant într-o manieră deloc flatantă: frivole, femeile din roman nu sînt niciodată capabile să vadă mai departe de propriile interese, storc bărbaţii de bani, au o inteligenţă mediocră şi orientată întotdeauna spre aspecte pragmatice, nu manifestă nici cea mai vagă dorinţă de a-şi cîştiga singure traiul, arborează o sensibilitate exagerată şi studiată, deşi au gene de supravieţuitor mult mai bine dezvoltate decît bărbaţii, sînt incapabile de fidelitate, şantajează emoţional etc. Poate mai preţioase decît scenele noir, ale unei lumi sufocate de poluare şi de jocurile politice murdare din partea distopică a volumului, sînt cele în care Lanark îşi aminteşte, ajutat de o „non-entitate“, un oracol imaterial, de viaţa sa anterioară. Alter-egoul protagonistului, Duncan Thaw, este o proiecţie autobiografică a lui Gray însuşi: student la o facultate de arte plastice din Glasgow, dar şi avid de lectură, Duncan Thaw este un personaj mai umanizat şi, de aceea, mai firesc şi mai izbutit.