OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea DANELIUC
Ora lanti
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 376 p.

in ultimii zece ani, regizorul Mircea Daneliuc – filolog la baza… – a atacat cu succes redutele prozei si ale dramaturgiei, publicind aproape an de an cite un titlu bine sau relativ bine primit in lumea literara. Romane ca Pisica rupta, Marilene, Apa din cizme, Strigoi fara tara sau Petru si Pavel alterneaza, semnificativ, cu volume de teatru precum Schiopul binemirositor, Doi pinguri, Carlo Carlini, iluzionism, Femei in ghips, probind un potential creativ multiplu. Nu-mi dau prea bine seama daca literatura lui Daneliuc (pe care am urmarit-o sporadic) a lasat urme la fel de adinci in zona prozei ca si filmele postdecembriste ale regizorului – sarcastice si „iesite din titini“ – in cinematografia romaneasca de tranzitie. Incomod, de o inteligenta cinica si acida, prozatorul este mai aproape de, sa zicem, neorealismul alienant al unor Razvan Petrescu sau Petre Barbu decit de universul lumpen, mizerabilist al unui Radu Aldulescu (daca stau sa ma gindesc bine, autorul are ceva si din temperamentul unui poet precum O. Nimigean…). Regizorul de film isi valorifica experienta artistica si observatiile „de viata“ in constructii epice inchegate, relansindu-si obsesiile prin valorificarea dezinvolta a noilor formule narative. Ultimul sau roman, Ora lanti, contine mai toate calitatile – dar si anumite neajunsuri – made by Mircea Daneliuc. Pastrind anumite trucuri mai vechi, el aduce insa o serie de „surprize“ tematice si de viziune.

Un prozator cu „surprize“ tematice si de viziune
Cartea incepe „in forta“ cu o scena de sex descrisa au ralenti, cu umor histrionic. Tonul este unul de badinaj (auto)ironic, colocvial si complice, de confesiune dramatizata. Protagonisti – naratorul, un inginer de sunet pe nume George Stratulat, 50 de ani, apelat cu varii diminutive de catre partenere, si psihoterapeuta Gilda, care incearca sa-l vindece prin metode neconventionale de o nevroza rebela, folosind observatiile pentru o teza de doctorat in psihologie. Ne-am putea astepta (daca ne-am lua dupa amintitul captatio) la un roman erotic. Ei bine nu, desi naratorul-cobai este angrenat in relatii mai noi sau mai vechi cu trei femei: una – Violeta, „fosta“ iubita a vietii, ajunsa deputata, l-a parasit cu ani in urma pentru un afacerist arabo-suedez de 150 kg, provocindu-i o depresie de durata.

Alta – actuala sotie, pe nume Aurora – l-a readus pe linia de plutire, dar relatia cu ea balteste sub semnul rutinei. in fine, psihoterapeuta Gilda il trateaza prin sedinte de sex intre Zoloft si Viagra. Cele trei romane sentimentale aluneca pe nesimtite in dezastru, au ralenti: cel cu Violeta, sau mai bine zis amintirea lui, esueaza in mascarada sub-politica, cel cu Aurora – in psihodrama domestica (marcata, printre altele, de gestionarea defectuoasa a unor locuinte din Bucuresti si a unei vile de la Snagov), iar flatantul experiment clandestin, „sex-terapeutic“ al Gildei – in mistificare. Departe de a fi sotia „frigida“ a doctorului psihiatru Traian Gal, ultima se dovedeste a fi doar o piesa de colectie a acestuia, ajungind finalmente in posesia celui mai bun prieten al lui Stratulat: colegul si omul de presa Dorel Mogosan. Asociata cu depresia postsentimentala, criza virstei critice declanseaza insa si resorturi mai adinci. incercind sa-si puna ordine in memoria afectiva, practicind tot felul de „regresii“ fals terapeutice, supus haotic al experimentelor psihologice, eroul ajunge, treptat, pe nisipurile miscatoare ale unei meditatii obsedante despre caracterul reversibil, multiplu al cauzalitatilor (inclusiv al Big Bang-ului), despre existenta ca iluzie a materiei si antimateriei, despre Creatie ca flux termodinamic arbitrar...

Derularea au ralenti a memoriei propriei vieti (dar nu numai – vezi derularea pe fast forward si rewind a casetelor video cu existenta paralela a Violetei alaturi de Bassam…) conduce la revelatia existentei ca stare psihica fluida, incontrolabila, avind drept „efect“ pierderea contactului cu o „realitate“ ce tinde sa se destrame la propriu, sa-si dizolve contururile pina la ameteala. Un exemplu: printr-un exercitiu psihic de tip cvasimistic, prezent si in teatrul ionescian al absurdului, Stratulat reuseste sa neutralizeze incarcatura cuvintelor (unele mai mult, altele mai putin incarcate de memorie afectiva), repetindu-le pina la vidarea de sens. Bunaoara cuvintul „Violeta“, neutralizat la a 304-a repetare… Departe de a bruia sau de a parazita emfatic story-ul, cum se intimpla de regula cu asemenea ingrediente, toate aceste infuzii meditative – expuse de narator pe acelasi ton colocvial si cinic, de maxima naturalete – ii dau consistenta si dinamism.

„Ralantiul“ este un laitmotiv al cartii, prezent in contexte dintre cele mai diferite: de la situatii banal-cotidiene sau psiho-erotice („Ma innebuneste vietuirea asta au ralenti. Curgerea asta promiscua. Respir si astept ceva, un macaz care sa ma comute cu sila pe-o sina mai norocoasa.“) pina la reflectiile metaexistentiale despre (in)consistenta realitatii. Pronuntia care da, printr-un bizar calambur, titlul romanului de fata ii apartine unui anume Paulin Rapisca – coleg de salon psihiatric al lui Stratulat: „Ora lanti! in capul lui – un fel de ora inchiderii. Si l-am corectat de o mie de ori./ – Au ralenti, ii repet, incetinitorul, un termen ce reda o miscare. Vizualizezi cu incetinitorul un lant de evenimente deja consumate./ – Nu stiu. Ce diferenta e-ntre mine si bolovanul ala din cer care da intr-o zi peste noi? Ai vazut la televizor. Macar dac-ai sti ca asta nu-i tot, ca nu tragi heblul si gata. Ca dai si dincolo de cineva.“ in urma unui transplant de cord de la o fata, acest personaj bizar ajunge sa creada ca s-a feminizat; un alt bolnav, Marian, confunda perceptia spatiului cu cea a timpului, vazind totul aplatizat, lungit aberant pe orizontala…

Intre Ora lanti si Glissando
De la un punct incolo, meditatia care strabate naratiunea – destabilizind-o nevrotic – trece „pe alta sina“ viata lui Ghighi Stratulat. Umilit de Violeta, parasit de Gilda, aflat in deriva, sub un tratament fara rezultat, inginerul de sunet incepe sa dezvolte un comportament bizar: isi inchide sotia in baie unde o lasa citeva zile (printre borcane de castraveti cu aracet), il „viziteaza“ pe Rapisca – intre timp externat – intr-un cartier marginas fara a realiza prea clar ca acesta de fapt murise, isi elibereaza intr-un tirziu sotia, apoi e gata sa o ucida pretextind c-o salveaza (ii taie esofagul cu cutitul pentru a extrage un bol alimentar), e pe punctul sa divorteze, insa paragina vilei de la Snagov ii reapropie pe cei doi…

Excedat de absurdul traiectoriilor pe care apuca fostele iubite si vechile cunostinte, le impartaseste strainilor propriile concluzii aiuritoare – date drept realitate – si trece pe nesimtite in psihoza. Finalul, cu relatarea „din interior“ a nebuniei personajului, este remarcabil. inceput printr-o scena torida de sex, romanul se incheie contrastiv, frisonant, printr-un delir ambulatoriu pe marginea abisului… innebunirea, „iesirea din titini“ a lumii – care vine, desigur, din perceptia naratorului – ne aduce in memorie alte naratiuni/scenarii ale cineastului-romancier, iar „ora lanti“/au ralenti nu poate sa nu ne trimita cu gindul la Glissando… Pe linga stop-cadrele grotesti din spital, pe linga derularea alienanta a casetelor cu viata de cuplu a lui Bassam si a Violetei (care il paraseste, pina la urma, si pe arab…), impresioneaza cu deosebire un episod de maxima cruzime, in care un ciine vagabond este ucis cu salbaticie de un stol de cotofene. Imagine puternica, plina de semnificatii. Oarecum in contrapartida, Daneliuc ne serveste, si de aceasta data, o portie spumoasa de satira „politico-actualista“.

Rapirea ziaristilor romani din Irak este doar unul dintre ingredientele „rupte din viata“ cu care autorul isi agrementeaza romanul. Activitatea publica a deputatei Violeta Marinache seamana izbitor cu cea a Monei Musca (si, de la un punct incolo, cu a Simonei Marinescu) iar Bassam, cetateanul suedez de nationalitate araba, are multe din datele lui Omar Hayssam. Opresc aici analogiile, cu precizarea, absolut necesara, ca nu avem de-a face nici cu un „roman cu cheie“, nici cu un roman „de moravuri“: trasaturile modelelor recognoscibile sint combinate cu date pur fictive, intr-o proza tragicomica despre un personaj a carui existenta ii scapa printre degete.
Drojdia de insatisfactie cu care ramii la sfirsitul acestui roman, altminteri foarte bine strunit – cu precizie regizorala! – vine, pe de o parte, din motivarea insuficienta a unor situatii (depresia lui Stratulat intra in contradictie cu discursul sau plin de verva) si din rezolvarile narative prea abrupte (cum ar fi relatia „cu nabadai“ dintre Gilda si amicul Dorel, ulterioara ruperii legaturilor cu Stratulat si doctorul Gal). in plus, probabil din teama de a nu cadea in patetism, autorul apasa uneori prea mult – prin vocea eroului-narator – pedala jemanfisismului si a deriziunii. Fara a fi ceea ce se cheama o aparitie de virf, Ora lanti ramine totusi o compozitie inteligenta si acuta, demna de cartea de vizita a unui scriitor autentic.