OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O operă dominată de teme precum călătoria, exilul sau nostalgia lumilor primitive. Autorul ei – scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clézio, care a primit Nobelul pentru Literatură. Academia Suedeză şi-a motivat alegerea: Le Clézio este „scriitorul rupturii, al aventurii poetice şi al extazului senzual, exploratorul unei umanităţi de dincolo de civilizaţia care domină“. Autorul a răspuns într-o conferinţă de presă improvizată la Paris, la cîteva ore de la anunţul oficial: „Este o descriere foarte elogioasă, nu sînt sigur că o merit“. Discret, reticent faţă de societatea de consum şi rezervat faţă de media, Le Clézio a dorit să transmită, în esenţă, următorul mesaj: „continuaţi să citiţi romane şi să vă puneţi întrebări“. Prin intermediul lecturii ajungi „să te întrebi asupra lumii actuale, fără a avea răspunsuri prefabricate, care pot fi prea schematice“ – crede scriitorul. Pentru acesta, „romancierul nu este filozof, nici tehnician al limbajului, este un individ care scrie, care îşi pune întrebări“. „Dacă există un mesaj de transmis, acesta trebuie să suscite întrebări“ – insistă autorul. JMG Le Clézio afirmă că „nu aparţine nici unui curent“ literar: „scriu pentru că îmi place să scriu“.

 

Horace Engdahl, secretarul permanent al Academiei, a apreciat că „opera sa are un caracter cosmopolit. Da, este francez, dar mult mai mult un călător, un cetăţean al lumii, un nomad“. În acelaşi timp, Engdahl a agitat spiritele în rîndul autorilor şi criticilor americani, şi aşa destul de tulburate în urma anunţului de anul acesta, spunînd că scriitorii americani sînt prea insulari şi nu s-au implicat în „marele dialog“ al literaturii. Ce-i drept, ultimul american care a cîştigat Nobelul pentru Literatură a fost romancierul Toni Morrison, în 1993. Cînd i s-a cerut opinia, Le Clézio a replicat: „nu cred că poate cineva să spună că literatura americană este aşa sau altfel, pentru că îmbracă nenumărate forme“. El a adăugat că Philip Roth, eternul favorit al editorilor în cursa pentru Nobel, ar fi un cîştigător de valoare – „cu siguranţă i se va acorda acest premiu, dar, şi în caz contrar, el va rămîne un foarte mare scriitor“.

 

 

În vîrstă de 68 de ani, Le Clézio era de mulţi ani considerat un potenţial laureat al Nobelului, numele lui circulînd insistent prin cercurile literare suedeze. Încă

din iunie, a primit Premiul literar suedez „Stig Dagerman“, care îi va fi înmînat în 25 octombrie, la Stockholm. Romancierul a confirmat că va face încă un voiaj, pe 10 decembrie, să primescă Nobelul. E posibil să pară curioasă întrebarea lui Kerstin M Lundberg, care l-a intervievat pe Le Clézio pentru radioul public suedez P11: „Nu vă plac deloc banchetele şi ceremoniile oficiale. Vă gîndiţi să veniţi la Stockholm în decembrie, să vă ridicaţi premiul?“ „Da, bineînţeles că voi fi acolo...“. Pentru a înţelege de ce nu e nimic bizar în această întrebare, trebuie să ne amintim povestea debutului în literatură a lui JMG Le Clézio – romanul Proces-verbal, recompensat în anul apariţiei sale, 1963, cu Premiul „Théophraste Renaudot“. Iată cum rememorează scriitorul acel moment: „Tatăl meu avea obiceiul să asculte radioul în timpul prînzului, el este cel care m-a anunţat că mi se decernase Premiul Renaudot. «Ce mai stai? Trebuie să mergi la Paris!» îmi spuse el. Eu nu vedeam de ce. În cele din urmă m-am dus“.

 

Traducătoarea sa în limba română, Anca-Antoaneta Popescu, scrie, în postfaţa romanului Steaua rătăcitoare (Editura Univers, 1998), că acest Premiu „venea, într-un fel, ca o consolare pentru tînărul scriitor care, fiind aproape sigur că avea să obţină consacrarea prin premiul Fromentor şi, odată cu acesta, o călătorie în insula cu acelaşi nume, fusese înşelat în aşteptările sale. [...] Parisul a însemnat nu doar punctul de întîlnire cu uriaşii timpului, «nişte oameni impresionanţi precum Queneau sau Paulhan», dar şi spaţiul care îl va constrînge pe Le Clézio să se supună, în ciuda firii sale, unor ritualuri absurde: dineuri mondene, interviuri, poze. Va fugi însă repede de toate acestea, căutîndu-şi punctul de sprijin în linia unui orizont tot timpul deschis spre alte lumi“. Influenţat la început de Noul Roman Francez, Le Clézio va evolua către o literatură impregnată de spirit, avînd ca temă predilectă paradisul pierdut. În ultimii ani, romanele sale au avut în centru figura tatălui, medic englez – L’Africain (2004), şi pe cea a mamei – Ritournelle de la faim (2008). Nu întîmplător, JMG Le Clézio a adus un omagiu „patriei mici“, Insulele Mauritius, de unde provine familia sa şi care domină o parte din opera sa. Avînd dublă cetăţenie – franceză şi mauritiană –, Le Clézio este, astfel, primul scriitor al Insulelor Mauritius distins de Academia Suedeză: „Sînt pe jumătate mauritian, am două cetăţenii. Acest premiu mă bucură şi cînd mă gîndesc la Mauritius. [...] Franţa este patria pe care o aleg pentru cultură, pentru limbă, însă mica mea patrie este Mauritius, locul cel mai aproape de mine. Cînd ajung acolo, ajung acasă“.

 

În evocarea istoriei sale familiale, locul acesta este unul privilegiat – primul său roman şi, totodată, primul mare succes, Procesul-verbal, are în fundal povestea străbunicului său, înalt magistrat în Insulele Mauritius. În acelaşi decor plasează, în 1985, acţiunea romanului Chercheur d’or – o insulă de vis, unde copii se joacă în splendoarea naturii. Însă brutalitatea raporturilor sociale, abisul dintre bogaţi şi săraci vor spulbera această armonie. JMG Le Clézio a scris despre „mauritienii albi – proprietari, comercianţi, antreprenori“, care trăiau într-un mediu închis, animaţi de o oarecare iluzie aristocratică, uneori contradictorie: oameni convinşi că erau datori să lupte, să muncească din greu şi care „suferiseră, la rîndul lor, din cauza morgii claselor superioare“. Adolescent fiind, după cel de-al Doilea Război Mondial, mărturiseşte că a fost „şocat“ de conformismul anilor ce au urmat conflagraţiei. Însă revoltei primilor ani i-a urmat o anume seninătate, iar rădăcinile sale mauritiene, ca şi povestirile pe care le-a dedicat Africii sau Americii Latine, au conferit operei sale caracter universal. În Insule, atribuirea Nobelului lui Le Clézio a fost salutată drept „consacrarea unui mare umanist“, iar scriitorul, la rîndul său, nu a uitat să evoce, la Paris, lupta celor din Mauritius, unde engleza este limba oficială, „pentru păstrarea limbii franceze“.

 

 

Unul dintre maeştrii literaturii francofone contemporane, acest mare călător, romancier al singurătăţii şi al rătăcirii, admirator al lui Stevenson şi al lui Conrad, al lui Hemingway şi al lui Faulkner, este de multă vreme, în Franţa, un autor-cult. „Marele blond cu ochi albaştri şi alură fotogenică de cowboy elegant, JMG Le Clézio este un bărbat luminos şi pudic, mai puţin sălbatic decît se spune despre el, care vorbeşte cu seninătate“ – apreciază jurnalistul cultural Claude Casteran, pentru Le Nouvel Observateur2. De altfel, întrebat fiind despre temele sale predilecte, Le Clézio răspunde că ele „ar trebui să dea seama de o anume generozitate, pentru că e vorba despre ceea ce este cel mai important în viaţă, şi anume să ai o relaţie generoasă cu oamenii şi cu natura, astfel încît să institui un echilibru“. I se spune „scriitorul nomad“, „un indian în oraş“, „panteistul magnific“ – supranume justificate, pentru că este un îndrăgostit de natură, pentru că a creat un univers imaginar în care mayaşii intră în dialog cu indienii din Panama, iar nomazii din sudul Marocului cu scalvii fugari de pe plantaţiile mauritiene.

 

JMG Le Clézio s-a născut la 13 aprilie 1940 la Nisa, în sudul Franţei, într-o familie care emigrase din Insulele Mauritius în secolul al XVIII-lea. Tatăl său era englez, medic în Africa, iar mama, franţuzoaică. După ce îşi ia licenţa în Litere, lucrează la Universitatea din Bristol şi la cea din Londra. În anii ’70, călătoreşte în Mexic şi în Panama, unde trăieşte luni de zile alături de indieni. „Această experienţă mi-a schimbat total viaţa, ideile despre lumea artei, felul de a mă comporta cu alţii, de a merge, de a mînca, de a dormi, de a iubi şi chiar de a visa“ – spune acest revoltat calm. „Am sentimentul că sînt un lucru mic pe această planetă şi că literatura îmi serveşte să exprim acest sentiment. Dacă m-aş hazarda să filozofez, aş spune că sînt un biet rousseauist care n-a priceput nimic.“ Aşa răspunde Le Clézio, a cărui operă e catalogată cel mai adesea drept „ficţiune metafizică“. Dorinţa scriitorului este de „a răscoli zonele cele mai tragice, mai adevărate, pentru a găsi acel limbaj sfîşietor care să aducă la suprafaţă emoţiile şi să transforme, poate, noaptea în umbră“. Şi „vreau să scriu pentru un alt fel de cuvînt, care să nu blesteme, care să nu deteste, care să nu vicieze, care să nu răspîndească boală“3.