OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca ar trebui sa aleg rapid o formula succinta ca sa-l identific pe profesorul Solomon Marcus, as spune ca avem de-a face, inainte de orice, cu un „intelectual nedisciplinat“. Sintagma implica ghilimelele de rigoare si ma grabesc sa explic ce vreau sa spun cu asta.
Stim cu totii ca, de-a lungul itinerariului sau modern, cunoasterea umana a fost in mod progresiv parcelata in discipline si subdiscipline, si astazi istoria intelectuala trebuie sa infrunte consecintele acestui proces.

Acest proces de disciplinare a cunoasterii, pe care il naturalizam in mod spontan, considerindu-l „firesc“, s-a produs in cea mai mare parte in scopuri pedagogice, purtind si astazi la vedere marca didactica a „transmiterii informatiei de la maestru la discipol“ in cadrul unei traditii academice formale (in sensul acesta, conceptul de „disciplina“ are o legatura certa cu verbul „a disciplina“ – exact in sensul in care Michel Foucault folosea termenul in Surveiller et punir, carte tradusa, de altfel, in engleza cu titlul Discipline and Punish). Cimpurile sau domeniile disciplinare de cunoastere au fost initial simple orizonturi formale utile si instrumente ale transmiterii de cunostinte de la maestru la discipol.
S-ar putea obiecta ca mai toate disciplinele, ariile disciplinare sau cimpurile cunoasterii au o lunga istorie si genealogie – ceea ce este perfect adevarat –, dar in forma sa actuala procesul de ordonare si de clasificare disciplinara s-a nascut in paralel cu sau chiar ca o consecinta a aparitiei unor departamente specializate in universitati (deci a unui proces de institutionalizare).
Din unghi retrospectiv, e interesant de observat ca practicantii din diversele branse disciplinare nu s-au comportat deloc altfel decit indivizii exponenti ai altor teritorii omoloage – de pilda, cele nationale sau chiar cele tribale. La urma urmei, in istoria intelectuala a disciplinaritatii sau a teritorialitatii culturale, lucrurile nu stau deloc altfel decit in istoria colectivitatilor umane.

Exista, stim cu totii, triburi academice aflate in conflicte singeroase permanente unele cu altele, exista supra-puteri disciplinare care si-au disputat acest statut pe cimpul de batalie si si-au adjudecat, pe rind, aceasta pozitie (psihologia, lingvistica, istoria sint numai citeva dintre ele). Se poate vorbi de mariri si de decaderi, de splendoarea si de mizeria unor domenii, de colonizari de teritorii – virgine sau, dimpotriva, deja populate –, de post-colonialisme (ca, de pilda, eliberarea unor discipline de sub tutela istoricismului). Exista profeti si pontifi intelectuali, portstindard si militanti ai diverselor discipline (putem cita infruntarile dintre Piaget si Chomsky sau Cassirer si Heidegger pe teme disciplinare si arhi-disciplinare). S-au inregistrat federalizari si destramari de federatii, unele dramatice, si cred ca daca insistam pe acest fir putem vorbi, in anumite arii si in anumite contexte, de o veritabila balkanizare a cunoasterii.
Ca sa intelegem in ce consta contributia cu adevarat originala si exemplara a profesorului Marcus in spatiul intelectual contemporan trebuie sa pornim de aici si sper sa mi se scuze deturul anterior.
Pentru cine i-a citit atent sau doar i-a traversat grabit scrierile, punctul axiomatic de pornire al tuturor lucrarilor sale si numitorul lor comun este exact insurgenta fata de aceasta stare de fapt, nu ca rebeliune si ca singularizare donquijotesca, ci ca avans pe firul unui traseu marcat, care, paralel cu eforturile sale, a capatat vigoare si s-a preschimbat treptat intr-un curent principal.

Nu ma refer la interdisciplinaritate – care a intrat de mult in stereotipiile discursului, daca nu ale jargonului intelectual, iar in anumite contexte s-a trivializat de-a dreptul si se foloseste drept condiment intelectual indispensabil pentru a da un ingredient chic cite unui fel de mincare reincalzit. Asta mai ales in epoca asa-numitelor schimbari de paradigma, intrate si ele in moneda conceptuala curenta si devenite solutii pentru toate anotimpurile si si-tuatiile, in cultura si chiar in societate. Asta in pofida faptului ca asa-numitele „schimbari de paradigma“ s-au petrecut, la rindul lor, in orizontul unei acceptii mai degraba autoritare a structurii cunoasterii, fara a incerca sa dinamiteze cadrele preexistente.
Presupunind mai curind acorduri mutuale sau tratate de cooperare bilaterala intre arii distincte, interdisciplinaritatea nu face decit sa consolideze si sa legitimeze cadrul disciplinar existent. Pentru transgresarea acestuia este nevoie de ceva esential, si aici se plaseaza contributia profesorului Marcus, care a cautat constant alternative pentru interdisciplinaritate.
In numeroasele sale studii, conferinte sau carti, omagiatul prefera termenul de transdisciplinaritate pentru a se referi la miscarea transversala a cunoasterii, care transgreseaza frontierele disciplinare sau le ignora pur si simplu. Nu este momentul sa insist, dar in aceasta privinta Solomon Marcus se plaseaza declarat pe o linie propovaduita si de compatriotul nostru, fizicianul roman stabilit la Paris Basarab Nicolescu, discipol al lui Stéphane Lupasco, director al Centrului International pentru Cercetari si Studii interdisciplinare si organizator al primului congres mondial dedicat transdisciplinaritatii.

Principalul obstacol in calea ductusului transdisciplinar sint conventiile limbajului academic care inca ne leaga de cimpurile disciplinare consacrate. Pentru a depasi acest obstacol e nevoie insa de documente de naturalizare in cel putin citeva dintre aceste domenii disciplinare deodata. In cazul omagiatului putem cita matematicile, filozofia si teoria stiintei, semiotica, teoria limbajului, lingvistica, teoria computationala, informatica sau stiintele cognitive. Ma voi opri foarte rapid la doar citeva dintre intreprinderile sale punctuale, spicuite din foarte numeroasele exemple care ar fi putut fi alese.
Unul ar fi tentativa de traversare a stiintei calculului, logicii, limbajului, artelor comunicarii etc., in cautarea formelor de autoreferinta active in aceste arii. Sau abordarea din unghi matematic a ecosistemelor, care transgreseaza frontierele dintre fiintele vii si mediul lor. Sau aplicarea unor modele dramatice, teatrale, pentru a da seama de dinamica complexa a ecospatiului, confirmind ipoteza lui Jakob von Uexkull, conform careia procesele ecologice au dimensiuni semiotice fundamentale. (Din cite mi-am putut da seama, in repetate ocazii, profesorul Marcus are o slabiciune pentru von Uexkull.) In fine, sau lectura matematicii prin lentile semiotice, avind drept rezultat interactiuni subtile, care depasesc cu mult unghiul
interdisciplinaritatii „clasice“, declasind metabolisme subtile.

- Viziunea holistica a lui Solomon Marcus asupra cunoasterii
Charles Saunders Peirce, semiotician, matematician si filozof, reprezinta una dintre figurile-cheie care il preocupa pe Solomon Marcus, exact in postura sa de intelectual-pre-cursor, mereu cu un pas inaintea timpului sau. Si acest pas in avans este intotdeauna facut in directia interdisciplinaritatii si chiar a transdisciplinaritatii avant la lettre, inca in secolul al XIX-lea. Mai precis, procesele integrative care se vor declansa abia in cultura secolului urmator sint deja prefigurate de el. Lecturile si interpretarile pe texte de Peirce ale lui Solomon Marcus insista pe viziunea sa holistica asupra cunoasterii, asupra dimensiunii performative a reprezentarii in viziunea lui Peirce, asupra efortului sau de a construi punti care sa permita transferul peste orice fel de granite si de inchideri disciplinare.

In fine, un exemplu pe care l-am lasat pour la bonne bouche este studiul masiv despre Claude Lévi-Strauss, revelind o neasteptata (cel putin pentru mine) initiere in antropologia culturala si tratind despre asa-numita „formula canonica“ a narativitatii mitice care, in analiza lui Marcus, se vadeste a fi bazata pe un simbolism matematic elaborat, avind o capacitate explicativa vasta. Formula canonica devine, din aceasta perspectiva inedita, o veritabila masina generativa, dezvaluind modul sistemic si, in acelasi timp, paradoxal-antinomic in care sint generate vaste retele de naratiuni mitice. Mitul se naste astfel gratie unor tensiuni intre violenta ordinii si violenta permanenta a transgresarii acestei ordini, etalind o dinamica permanenta si fluida, care depaseste cu mult rigidele opozitii de care se uzeaza inca in acest domeniu. Un univers despre care se poate da seama numai in imagini si in metafore.
Nu intimplator, metaforele constitutive de teorie (adica diaforice, nu expresive sau epiforice) ii atrag constant atentia lui Solomon Marcus, in masura in care ofera tipare in care intra arta, stiinta, religia, filozofia. De pilda, consideratiile despre metafora cibernetica a Divinitatii (omnipotenta lui Dumnezeu exprimata de o metafora cibernetica), ca si atitea alte metafore diaforice despre Divinitate. Sau cele despre procesul de du-te-vino intre metafora creativa a lui Leibniz despre infinitul mic si conceptele stiintei moderne in aceeasi arie.

In aceeasi directie in care s-a miscat profesorul Marcus s-au inregistrat eforturi omoloage de depasire a disciplinaritatii, intr-un efort totalizant, si as da numai doua exemple care au devenit si ele clasice. Antropologia (pe linia Marcus si Fisher sau Clifford Geerz), erijata in critica culturala apta sa stabileasca relatii cu stiintele, sau asa-numita SSK (Sociology of Scientific Knowledge), foarte la moda o vreme si chiar azi, care plaseaza procesele cognitive ale stintei in contexte determinate. Se vorbeste despre o „SSK revolution“, o revolutie produsa de Sociologia Cunoasterii Stiintifice, care face pasi importanti pe calea istoricizarii si a socializarii adevarului. Totusi, in ambele cazuri se ofera mai curind un cadru conceptual discutiilor despre schimbarile in agendele de cercetare si in scopurile academice ale unor arii largi tot disciplinare. Ca si proiectul interdisciplinar, ambele ramin inca in orizontul cognitivismului ortodox, si cu asta am rostit cuvin-tul-cheie – cognitivismul, fiindca o perspectiva particulara, un unghi particular asupra mecanismelor cognitive este piatra unghiulara a tot ce intreprinde profesorul Marcus.

Inainte de orice altceva, profesorul Marcus este un promotor al globalizarii cognitive, cadrul ordonator pe care il vede ca alternativ pentru cel disciplinar si „disciplinant“ traditional. Precizez si „disciplinant“, fiindca este vorba de o globalizare cognitiva bazata pe un principiu dinamic.
In termeni foarte simpli, din acest unghi, intreaga arie a produselor umane, spirituale sau nu – fiindca tehnologia este de asemenea inclusa –, ca si insasi structura biologica a umanului au la baza un principiu comun pe care l-am putea numi holografic. Termenul, se stie, a migrat dinspre fizica (cu referire la fotografie) spre biologie, cosmologie si asa mai departe. In sistemele holografice pe care le reprezentam si in care sintem prinsi, sau pe care le producem, orice aspect instantaneu sau contiguu poate da seama, in conditii specifice, de globalitatea spatiala sau temporala.

Poezia si artele, dar si matematicile sint intreprinderi in egala masura holografice. De asemenea, din aceeasi perspectiva, de la celula la organismul viu sau la cel simbolic, de aici la grupuri, societati si culturi sau civilizatii, totul se incadreaza intr-o logica a relatiilor parte-intreg. In interiorul acestor ansambluri de tip holografic, cunoasterea nu urmeaza un traseu interdiscipinar, ci poate fi vazuta mai curind ca un – citez – „metabolism mai mult sau mai putin intens“. In interiorul sau elementele nu-si pierd, ci, dimpotriva, isi afirma identitatea: un alt concept-cheie in sistemul de repere al profesorului Marcus.
De fapt, rezumata in mod aproape reduc-tionist, intreaga constructie proiectata de Solomon Marcus se asaza pe o ecuatie cultu-ra-identitate-globalizare. E de prisos sa adaugam ca fiecare dintre termenii acestei triade este redefinit de catre cel aici omagiat.
Notiunea de identitate este scoasa de profesorul Marcus din aria disciplinara a „socio-umanelor“ si este redefinita sau, mai curind, recladita intr-un esafodaj in care se porneste de la material (atomii) si se trece prin computational si semiotic. In aceasta acceptie identitatea, interactiva si dinamica, devine un cimp precum cel gravitational si cel electromagnetic, afiliindu-se intr-o metamorfoza continua si angajind cultura, identitatea si globalizarea intr-un proces circular. O serie de studii de mare insemnatate trateaza, in detaliu acest proces complex pe care l-am simplificat la extrem din ratiuni demonstrative.

Fiecare tip de identitate se manifesta ca field identity (identitate de cimp), ca o identitate computationala (o capacitate de a interactiona) si, in fine, ca o identitate semiotica (o capacitate de a semnifica). Pentru profesorul Marcus, praxisul stiintific si cel tehnologic sint in egala masura semnificative. (De fapt, despre replasarea proceselor semnificative intr-un cadru global ne vorbesc si manuscrisele recent descoperite ale lui Saussure, publicate in 2002, Ecrits de linguistique générale, editate de Bouquet si Engler.)
In conditiile date, stiinta devine in egala masura purtatoare de identitate ca si tehnologia, poezia, religia sau filozofia, intre care se produc, de altfel, schimburi metabolice neintrerupte. Nu este greu de vazut in ce masura avem aici o busola care ne ajuta sa ne orientam si sa clasificam unghiurile de atac ale profesorului Marcus din atit de numeroasele si de variatele sale scrieri.
Asa incit ne putem permite sa incheiem cu concluzia ca, in propriul sistem de referinta pe care l-am prezentat extrem de schematic mai sus, profesorul Marcus este un intelectual cu o identitate distincta: una post-tribala, globala, pan-semiotica, interactiva si cu un vector orientat spre viitor.