OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jorge Luis Borges
Poezii
Selectie, traducere si prefata de Andrei Ionescu,
Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“,
Iasi, 2005, 424 p.

Lirica lui Jorge Luis Borges in limba romana este o oferta care poate seduce. Editia realizata de Editura Polirom nu este insa doar o simpla placheta ilustrativa, ci dimpotriva. Ea este o consistenta antologare a celor mai reprezentative poeme create in peste sase decenii (de la Fervoarea Buenos Airesului, 1923, pina la Conjuratii, 1985). Volumul, dens la propriu (prin cele 417 pagini de text) si la figurat (prin selectarea poemelor semnificative din 13 cicluri de versuri) este in sine o bijuterie editoriala. Dincolo de prezentarea exceptionala a celor „1.600 de exemplare, pe hirtie «Arcoprint Edizioni»“, produsa in Italia, dupa cum ne informeaza Colofonul, cartea din Seria de Literatura Universala a Bibliotecii Polirom este o editie bibliofila printr-o – astazi rarisima – relatie de substanta intre conceptia grafica si viziunea poetica.

Sugerind volutele emotiei, care respinge constringerile figurativului clasic(izat), geometria fluida a ideilor, libertatea de miscare a imaginarului, ce infringe inertia real-concretului, relevindu-i misterul originar, grafica volumului pare sa ofere, vizual, repere ale dinamicii in timp a retoricii borgesiene. Prezentarea grafica reliefeaza astfel ideea de baza a antologiei, de a pune la dispozitia cititorului roman o perspectiva de ansamblu asupra secventei lirice din puzzle-ul policrom, care este opera scriitorului argentinian: poet, eseist si prozator.

Talmacind pentru fiecare volum piese din toate secventele lirice (Prolog sau Inscriptie – din volumul Povestea noptii/Cifrul/Conjuratii –, urmate de arte poetice/poeme ale creatiei si ale conditiei creatorului si abordari ale temelor reprezentative din cicluri), antologatorul jaloneaza lectura pe coordonatele structurarii originare. Andrei Ionescu impune astfel, ca principal reper al antologiei, jocul spiritual specific borgesian, intre implicare (confesiva, liric-evocatoare, sugestiva) si distantare (critica, ironic-acida, transant explicativa). Prologul fiecarui ciclu ofera date inestimabile pentru istoria si critica literara, afirmind (re)sursele lirismului, intentiile poemelor din etapele de creatie borgesiana, dominanta de viziune si esenta demersurilor estetice. Pe scurt, fiecare Prolog sintetizeaza intentiile autorului, ca note marginale la desfasurarea in poeme a intentiilor operei. Astfel „obiectivata“, lectura (critica) a fiecarui volum reconstituie imaginea pe care maturul Borges o acrediteaza in timp despre propria evolutie.

Debutantul din Fervoarea Buenos Airesului apare prin aceasta prisma ca „mare admirator al lui Schopenhauer, Stevenson si Withman“, urmas al lui Miguel de Unamuno, „continuator al veacului al XVII-lea si, in acelasi timp, al lui Macedonio Fernández si Lugones“. Tinarul autor al ciclului Luna de pe cer (1925) este puternic marcat de vointa modernitatii, placata in mod ironic pe evidente („Singura datorie, sa fii modern… mi-am impus si eu aceasta obligatie cu totul inutila… Nu exista opera care sa nu fie a timpului sau…“). Semnatarul versurilor din Caietul San Martín (1929) aspira, in mod declarat, pe urmele lui Emerson, „la cea de a doua categorie“, de „poet intelectual“. In Celalalt, acelasi (1964), Borges isi sileste cititorul/criticul sa-si focalizeze atentia asupra acestui ciclu poetic, care este „cartea mea preferata“, directionindu-i lectura asupra creatiilor Alt poem al darurilor, Poemul presupunerilor, O roza si Milton, Junín.

In Prologul ciclului Elogiul umbrei (1969) transpar, in tonalitatile modernitatii mature, ecourile descoperirii propriei clasicitati: „La oglinzi, labirinturi si spade, pe care resemnatii mei cititori le prevad, s-au adaugat doua teme noi: batrinetea si etica… In aceste pagini convietuiesc fara vrajba (s.n.) proza si versul“. Aceeasi secventa introductiva la volumul Aurul tigrilor (1972) afirma ca evidenta aceasta relatie estetica, bazata pe libertatile modernismului si ale imaginatiei creatoare: „…daca as fi silit sa declar de unde provin versurile mele, as spune ca din modernism, aceasta mare libertate care a innoit numeroasele literaturi al caror instrument comun este limba spaniola“.

- Borges, un poet de dialog cu marea poezie europeana a secolului al XX-lea
Reluind ca (supra)tema cu variatiuni respingerea unei estetici a poeziei/de autor, prologurile ultimelor cicluri se concentreaza in jurul ideii de imaginatie, ca element definitoriu al creatiei, ce pare a fi forma suprema a lecturii: „…carte pestrita. Imi pot permite citeva capricii (s.n.) de vreme ce nu ma veti judeca dupa text, ci dupa imaginea nedefinita, dar suficient de precisa, care exista despre mine“ (Moneda de fier, 1976). „Destinul meu este ceea ce se numeste poezia intelectuala. Cuvintul e aproape un oximoron; intelectul (starea de veghe) gindeste prin intermediul abstractiunilor, poezia (visul) prin intermediul imaginilor, miturilor sau nascocirilor. Poezia intelectuala trebuie sa impleteasca in mod agreabil aceste doua procese“ (Cifrul, 1981).

Imaginea acreditata despre sine, indeosebi prin prologuri, este insa si marea capcana pe care o intinde Borges cititorului sau. Daca ar urma-o in lectura poeziei ca pe o grila, cititorul l-ar percepe pe Borges drept un poet de dialog cu marea poezie europeana a secolului al XX-lea, daca nu chiar tributar pe alocuri acesteia. Intentiile declarate ale autorului sint, din fericire, depasite, chiar dezmintite de Opera, si nu intotdeauna in poemele pe care – in aceleasi prologuri – scriitorul le considera a posteriori inca notabile, citabile. Aceasta discrepanta structureaza intertextualitatea specifica discursului liric borgesian, care trimite polemic la cel teoretic, estetic, al eseistului. Explicitindu-si astfel opera, Borges il incita pe cititor la un adevarat „joc cu margele de sticla“. Lectura creatiei sale nu poate fi pasiva. Indicindu-ti-se sursele si intentiile, citesti cu dorinta (marturisita) a confirmarilor si a identificarilor. Dar si cu (draceasca) bucurie tainica a descoperirilor/contrazicerilor proprii labirintului. Dincolo de temele fiecarui poem din fiecare etapa de creatie, Borges se dovedeste un poet singular prin confesarea in formula exigenta a sonetelor a unei unice trairi: bucuria de a citi.

Ciclurile borgesiene ne lasa impresia unei sensibile mutatii de atitudine. Daca poezia – inclusiv cea moderna – ne crease asteptarea unei rescrieri „genetice“ a universului prin avatarurile eului, lirica sa (re)citeste si talmaceste in termeni proprii adincile sensuri ale unei lumi a intelectului, in care poetul se situeaza ca portavoce a ei. Aventurii trairii i se substituie astfel cea a intelegerii si a talmacirii. Borges nu este un cautator de semnificatii intr-un univers de simboluri, ci un cautator de resorturi ale lor, intr-un spatiu care asteapta sa i se afirme/„citeasca“ sensurile. Poemele sale nu sint simple marturii ale poetului care (re) scrie lumea, ci notele de lectura ale unui cititor exigent al ei, care incepe prin a se „citi“ pe sine. Poetul modernist isi decodeaza in poeme nevoia de spatiu si de timp propriu, care nu sint in primul rind argentiniene, inainte de a fi universal moderne: Fervoarea Buenos Airesului, Luna de pe cer, Caietul San Martín.

Mai apoi, el este absorbit de eseist si prozator si, probabil, si de inchiderea intr-un spatiu tematic prea strimt si exterior eului de profunzime, pentru a mai fi suficient lirismului.
Revenirea matura la poezie, prin ciclul Fauritorul, dupa trei decenii de tacere, atesta cautarea tragica de sine, ca suprem cititor, prin „ceilalti“, cu care se simte intelectualmente solidar. Heraclit (Regretul lui Heraclit), apostolul Luca (Luca XXIII), Ariosto si arabii, „gramatica anglo-saxona“ (Cind am inceput sa invat gramatica anglo-saxona) par sa devina coduri convergente spre acelasi mesaj al intelegerii artei ca realitate ce rescrie la nesfirsit fictiunea existentei, in care se complace intelectul („nesfirsita/ Urzeala de efecte si de cauze/ Pe care, inainte de a mi le arata oglinda/ In care nu voi vedea pe nimeni sau voi vedea pe altul/ Mi le ingaduie simpla contemplare/ A limbajului zorilor“).

Acesta se regaseste „acelasi“ in „celalalt“ (Celalalt acelasi). Eterna obsesie a timpului si a trecerii capata aici inedita rezolvare/lectura poetica a (re)prezentarii „identitatii care ramine“: inchisa in neputinta egalizatoare a limitelor.
Ciclul pare sa ilustreze amarul concluziilor privind pierderea maretiei, fie prin atingerea punctului terminus (echilibru interior – Odiseea, cartea XXIII; istovirea trecerii – Matei, XXV, 30; moartea banalizata de „poveste“ – Cutitarii mortii) sau, dimpotriva, prin aceeasi irosire orgolioasa, in cautarea adevarului unic: al istoriei (O cheie in Salonic), al artei (Un poet din veacul al XIII-lea), al propriei existente (Buenos Aires). „Celalalt“ (Baltasar Gracián, Milton – O roza si Milton, Alexander Selkirk, Rafael Cansinos – Asséns) este mereu „acelasi“, eul angajat in necurmatul efort de ridicare a noilor bariere din pietrele vechilor limite depasite…

O inepuizabila multiplicitate a fatetelor, proprie marilor certitudini estetice, Pentru cele sase corzi (1965) refuza orice solutie si pare sa propuna „armistitiul“ spiritual al retragerii din filozofic in estetic. Esecul (partial) pare rascumparat de consistenta urmatoarelor cicluri.
Astfel, Elogiul umbrei invita la o lectura polemica a existentei, eliberata si la propriu (din pacate) de povara vizibilului, a materialitatii instinctualului. Realitatea tangibila a „vazutului“, a aparentelor si orgoliilor tineresti se dizolva in cea a unei maturitati impuse, a esentelor pure. Uzata tema a senectutii este, in „lectura borgesiana“, asociata acceptarii caderii (in orbire) si asumarii senine a mortii, ca suprema revelatie de sine: „Ajung la centrul meu,/ la algebra mea si la cheia mea,/ la oglinda mea. Curind voi sti cine sint“. Profitabila conditie a timpului matur(izat) prin experienta existentiala (a individului), istorica si culturala (a umanitatii), face, in esenta, obiectul ciclurilor borgesiene din anii de batrinete ai secolului al XX-lea (de la Aurul tigrilor, 1972, la Conjuratii, 1985).

Dupa orgoliul ascuns al identificarii maturului Celalalt cu Acelasi tinar, a creatorului cu spiritul demiurgic ipostaziat in bogatia lecturilor din biblioteca din centrul labirintului, aceste cicluri dezvolta variatiunile amare ale temei (auto)definirii, dar ca individualitate. Coplesit de povara intelegerii diferentei („Scapare n-ai in ce-au lasat in scris/ Acei pe care spaima ta-i implora“), eul isi descopera propria singularitate in efemerul trecerii („Tu plamadit ai fost din timp“), dar si evanescenta proprie spiritualitatii („Esti vis“, Nu esti ceilalti). Crutata de contemplarea brutala a mortii („Nu vad nimic – si visul, ast Proteu,/ Si viscerele, ceafa si scheletul/ Sint toate aceste lucruri“), individualitatea creatoare este condamnata in schimb la contemplarea reflexiva a sensurilor, concretizate in insingurarea cuvintului scris („Ciudat e sa fii omul ce gindeste/ Si-n casa inchis cuvinte potriveste“ – Eu).
Eul, ce isi proclama in volumele anterioare identitatea imuabila, se descopera acum ca expresie a constiintei de sine, care isi asuma efemerul esentei in succesiunea metamorfozelor existentiale („Sint cel ce stie ca e doar ecou./ Sint cel ce vrea sa moara-n intregime./ Sint poate cel ce esti si tu in vis./ Sint lucrul care sint…/ Sint ce-a ramas din sirul de netoti/ Si de fricosi ce-am fost cindva pe rind“ – The sing Dam). Incifrindu-se la un alt nivel, pe masura ce-si descifreaza semnificatiile nivelului anterior al „lecturii“ de sine, poezia lui Borges are inepuizabila multiplicitate a fatetelor proprie marilor certitudini estetice.

- Un vers fericit este un dar al norocului sau al spiritului
„Fapt estetic“, care „se poate produce numai cind este scris sau citit“, poezia lui Borges poate fi descifrata si in limba romana folosind drept cheie antologia Polirom. Ea deschide intrarea in labirint(ul poemelor). Totodata „sapa“ culoarele alunecoase si inselatoare ale lecturii lui Borges de catre Borges insusi, lectorul cel mai stimabil si mai suspect(abil). Antologia ofera si cheia „la purtator“. Cu ea poti eventual sa reconstitui/sa argumentezi pe textele cu care intri in rezonanta (dincolo de tematici si tipologii consacrate), marea provocare a labirintului: o estetica nu a poeziei, ci a poeticitatii. Ea refuza rigiditatea unei codificari: de curent, de gen sau de autor.

Dupa ce isi argumenteaza optiunile, afinitatile, (re)sursele si modelele creatiei, labirintul borgesian pare a-si orienta coridoarele reflectiei si ale reflexelor ei creatoare spre o esentializare a substantei lirice insesi. Pastrindu-i sobrietatea expresiei aforistice, fara a-i atenua sugestivitatea de joc spiritual intre divergenta formulelor si convergenta unificatoare a esentei, traducerea lui Andrei Ionescu ne-o ofera cristalizata in timp in poeme si transpusa in citeva formule memorabile in Prologuri (1969): „Poezia nu e mai putin tainica decit celelalte elemente ale universului. Cite un vers fericit nu poate sa ne faca ingimfati, fiindca este darul norocului sau al spiritului“.