OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marta PETREU
Scara lui Iacob
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2006, 96 p.


In acest volum, lirismul Martei Petreu e in mare masura de esenta biblica, si anume aproape exclusiv vetero-testamentara. Marele intertext e Geneza – cu trimitere evidenta la 28:10-12, in care Iacob la Bethel isi pune o piatra sub cap si adoarme, avind viziunea acelei scari spre cer pe care urca si coboara ingeri. Dialogul mereu reluat intre Eu – un Eu feminin – si Tu e cel mai adesea un monolog, de tip psalmic, in care Tu-ul e mut, e o vointa transcendenta, existenta in absolut, dar poate inexistenta si doar imaginata, o entitate infinit exigenta, dar incerta, construita dupa modelul terestru si fundamental masculin al Tatalui (dar numele Tatalui, Augustin, e si cel al Fratelui). Alte intertexte biblice importante sint Cartea lui Iov si Eclesiastul lui Solomon, intr-o lectura intens personala. Eclesiastul neaga – si prin negatie interzice – sensul lumii noastre umane: nimic din viata noastra nu are nici o semnificatie si nici nu trebuie sa aiba. A introduce sens in zadarnicie, in vanitas vanitatum, e, in realitate, dupa cum gindeste Marta Petreu, un fel de pacat sau o triserie, un joc nepermis cu „firele sortii“ din teatrul de papusi al lumii, pe care doar marele Papusar incert are dreptul sa le traga. Intr-o pozitie centrala in volum se gaseste laconicul poem Zeul, in care eul poetic se spovedeste, dar nu cu umilinta, ci cu un fel de trufie implicita:

Eu am masluit realitatea dindu-i sens/ Deci stau acum aicea sa-ntimpin/ Un zeu feroce
Si acum, doua vorbe despre arhitectura volumului, inainte de a trece la caracterizarea vocii poetei, a tonului ei, a dictiunii ei – caci poezia e facuta nu din idei, cum ii spunea Mallarmé prietenului sau Claude Monet, plin de idei, dar incapabil sa le articuleze poetic, ci din cuvinte, doar din cuvinte, care singure pot sugera absenta si, as adauga eu, prezenta, nu mai putin iluzorie. Cartea Martei Petreu nu e, cum se intimpla adesea, o simpla grupare de poeme diverse, ci un edificiu care trebuie contemplat din mai multe unghiuri, citit de la inceput la sfirsit ca un singur poem, recitit de la sfirsit la inceput, si abia apoi vizitat cu atentie pentru detalii, pentru poemele luate individual. Scari, porti, ferestre, tainite subterane, gradini in anotimpuri schimbatoare, cu vegetatia lor, cu zapezile lor, cu noptile lor peste care pluteste cind o luna metalica, cind un „soare de bezna“. Constructia, care i-a luat poetei mai multi ani, e rotunda, cum indica, intre altele, simetria dintre primul poem, Intilnirea, si ultimul, Mutul. Iata versurile inaugurale din primul poem, cele care rup tacerea, fie si spunind-o:
Inalt/ Sta rezemat de poarta inalta/ Apoi dinspre soare-rasare s-a facut tacere…

Si apoi versurile finale, care reinstituie tacerea alba a hirtiei, intrerupta – efemer si totodata permanent – de text:
El sta tacut/ Inalt rezemat de poarta inalta/ sta in aceasta lume batrina si ma priveste/ Are ochii albastri ca Augustin./ El este al meu. Mutul. El a venit aici pentru mine
Cine este acest El misterios? Tatal? Dumnezeu-Tatal? Zeul feroce? Ingerul vietii sau al mortii? Sint intrebari la care ar fi gresit sa incercam sa raspundem, intrebari deschise care trebuie lasate deschise. Fiind vorba de Scara lui Iacob, e firesc sa constatam prezenta – o forma particulara a absentei –, prezenta ingerilor asteptati-neasteptati, mesageri „ca niste pasari dintr-o specie necunoscuta“, purtatori ai unei stranii, dureroase, crude Bunevestiri (ca acel „inger care vorbeste pasareste din gusa/ si scrisneste cu glas de catel“, in „fosnet de pene, scrisnet de gheare“) sau aducatori de moarte, ca in Cosasul, cu acel „inger al mortii“ care, sub pamint, „coseste ca o cirtita/ radacinile ierbii“. Un alt inger, cel din Aleasa, o iubeste pe asfaltul murdar pe femeia care a fost aleasa sa fie lapidata, lasindu-i in gura un „gust de sare marina“. Mai e evocat apoi un inger al spaimei – reprezentant al „Sfintei Treimi a mortii“, si anume „timpul, spaima, viata“:
…este vremea/ sa vina el/ cu aripile lui cit pinza de corabie/ el vechea mea cunostinta la vreme de spaima

In Mesagerul apare un inger intunecat (care poate aminti de ingerii coplesitori din Elegiile duineze ale lui Rilke), in a carui fiinta misterioasa se combina contrariile:
El a venit de departe. El este strain/ si-aduce cu el imbibate in carne/ departarile necunoscutul nelinistea raul/ Da. Moartea si viata iubirea si ura/ Imprumutindu-si una alteia fata
In poezia dura (dura in primul rind cu sine insasi), sfidatoare, minioasa a Martei Petreu viata si moartea se imbina intr-atit incit cele doua cuvinte pot fi scrise impreuna, viatamoartea, ca bunaoara in Tara singuratatii:
…Ea infrunta viatamoartea/ umblind singura singura cuc/ si desculta/ pe plita incinsa a vietii/ s…t/ Dar ea sta sfidatoare imbracata in infringerea ei ca-ntr-o armura/ stiind ca armura e propria-i piele/ si ca pielea ei a fost de sapte ori jupuita/ si trasa la sorti/ cum a fost trasa atuncea la sorti camasa aceea…

Ceea ce surprinde in vocea cristalina a Martei Petreu e asprimea verbului, metafora taioasa, lipsa oricarei urme de mila de sine, o verticalitate in chin si singuratate, o neinduplecare si-o incrincenare care dau versului o vitalitate poetica extraordinara, o intensitate dureroasa, o autenticitate prin contrast cu puritatea si simplitatea rece a stilizarii. E ceva matasos, pur liric, in strigatul retinut si trufas al poetei. As incheia cu aceste versuri care reiau tema Scarii lui Iacob intr-o tonalitate reculeasa, luminoasa, in contradictie doar aparenta cu restul volumului. Simbolica Scara e si ceata care:
iesea fuioare albe din fluviu/ si se urca deasupra apei laptoase ca norii/ ploua luminos/ cum ar curge din cer boabe coapte de struguri/ Mie mi-a fost frica sa urc:/ cunosc strafundul stiu calea de jos – am raspuns
Marta Petreu regaseste, urmindu-si originala ei „cale de jos“, acel „nadir latent“ al „jocului secund“ al lui Ion Barbu, dar un nadir de data asta dramatic, pulsind cind luminos ca o ploaie cu soare, cind intunecos ca noaptea obscura a unui San Juan de la Cruz, o noapte de culoarea pamintului si a singelui.