OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traian UNGUREANU
Manifestul fotbalist
Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

Cristian Tudor POPESCU
Sportul mintii
Editura Humanitas, Bucuresti, 2004


Sport. Glorie, vinclu, dopaj, blat, securitate, mita, coruptie, dribling, foarfeca, un’-doi, fault, mit, natie, isterie, batai, extaz, violenta. Nu sint un microbist inrait, sint unul obisnuit. Una dintre cele mai puternice amintiri din copilarie se leaga, ironie, de Steaua lui Ceausescu (Valentin), victorioasa la Barcelona. La fel de puternice sint si amintirile de la un blat Dinamo-Otelul, care s-a jucat undeva in provincie si la care am asistat uluit – hotia in sport poate traumatiza un copil. Mai sint apoi citeva batai incredibile intre galerii, tramvaie devastate, oameni batuti si taiati la intimplare. Se spune ca sportul ramine prin medalii, victorii etc. (un fel de paradis plictisitor al statisticii). In Manifestul fotbalist am gasit insa exact acel sport al scandalurilor si al maretiei fara lauri, sportul in varianta sa „hard“, pe care, de obicei, o dam la o parte ca sa lustruim diplomele si medaliile.

Ei bine, tot acest tarim ciudat de istorie, mit, compromis, maretie, minciuna, decadere este cartografiat de Traian Ungureanu intr-o carte de eseuri cu tema sportiva. Minunata poveste a lui Ungureanu incepe cu manifestul al carui slogan este „Mitocani din toate tarile, mindriti-va!“. Ideea este simpla: fotbalul este al celor multi, fotbalul este un vehicul incredibil catre extaz si, in acelasi timp, este riposta plebee la tot ce inseamna inalte ordini sociale, politice, culturale. Nu intimplator, multe dintre povestile lui Ungureanu incep prin diverse periferii latino-americane, englezesti sau romanesti. Marii eroi pleaca de la zero, perfectiunea lor consta tocmai in diverse efecte pozitive neasteptate ale foamei, saraciei sau lipsei de educatie (asa aflam, de exemplu, din istoria lui Rivaldo).

Pe Ungureanu am inceput sa-l citesc regulat dupa un articol despre atletii corupti si dopati, mari campioni ai ultimelor Olimpiade (aparut cu citiva ani in urma in 22). Era socanta agresivitatea acelor rinduri, sustinuta de argumente „tari“, adunate cu grija din presa occidentala. Acel Traian Ungureanu &T.R.U. acuza cu nonsalanta mari presedinti ai unor foruri internationale, scotea la iveala acea latura urita, complicata a atletismului care fascineaza si inhiba in acelasi timp.
De obicei, sportul este pentru presa un motiv de „bila alba“, de ode si lacrimi de bucurie. Paradoxal, scandalul de zi cu zi, privind coruptia, dopajul etc., se pierde in istorie. Ramine doar marea victorie – medalia. Orice succes, cit de mic, sterge cu buretele toate problemele grave care macina creierii jurnalistilor de sport. Unul dintre marile merite ale lui Ungureanu este acela ca aduce scandalul, controversa la rang de „informatie esentiala“. Cind evoca figura unui mare fotbalist, nu uita sa vorbeasca despre momentele de cumpana, de decadere (a se vedea uriasul Nike-Ronaldo). Jurnalismul sportiv joaca de obicei numai pe extreme, de la agonie la extaz, o stare anulind-o complet pe cealalta. Traian Ungureanu nu uita niciodata nimic, nu are caderi de memorie, nu cunoaste lesinul fericirii complete. Este un om mult prea informat si cu lectiile prea bine facute pentru astfel de arderi complete in fericiri si tristeti sportive.


Cursuri de sport comparat

Ungureanu demareaza ceea ce s-ar putea numi stiinta sportului comparat. Orice gest fotbalistic este contextualizat, se incarca instantaneu de istorie si de un sens superior. Fiecare accident este scos de sub religia hazardului si introdus in sistem. Apoi, fotbalul sufera o transformare vitala: este discutat politic, literar, sociologic. Este adus la rangul de cultura adevarata. Mai intii, actul fotbalistic este scos de sub tomurile de statistica, de sub cadenta sigura si plictisitoare a imperfectului: „Tomurile statistice asteptau nerabdatoare pe tusa, fluturindu-si filele frumos liniate, gata sa inghita dintr-o imbucatura rezultatul si sa plece apoi, mai departe, spre urmatoarea partida“. Urmeaza, bineinteles, un fenomen de necontabilizat (marcat prin perfectul compus sau prin prezent) si care lasa pina si cel mai fin hermeneut sportiv fara glas. Di Canio, intr-o intilnire Everton-West Ham United, face un gest radical de fair-play, refuzind sa inscrie in ultimul minut de joc dintr-o pozitie ideala, pentru ca un adversar se afla intins pe gazon. Tribunele aplauda uluite, extaziate de ceva mult mai puternic decit un simplu gol, o simpla victorie care ar fi fost inghitita cu usurinta si nesat de statistica.
Comparatistica se manifesta si interdisciplinar... Literatura, filozofia, istoria imperiilor se amesteca surprinzator cu sportul.

Cea mai reusita demonstratie de teorie literara cu suport fotbalistic se petrece pe citeva pagini despre Doua loturi de Caragiale si inegalabilii Hagi, Dobrin, Cruyff sau Beckham. Demonstratia trece lin de la analiza pe text la analiza pe gazon... Ungureanu gaseste similitudini intre traiectorii ciudate ale balonului, intre driblinguri sau centrari si debutul textului lui I.L. Caragiale.
Gasim si o lupta prelungita corp la corp intre gimnastele romance campioane si... Gabriel Liiceanu (acela din jurnalul Usa interzisa). Liiceanu este, in prima parte a biografiei sale, o „gimnasta“ care s-a antrenat la Paltinis. Pina cind are revelatia „uitarii“. Pina cind se rupe de maestrul dogmatic Noica si il descopera pe Cioran, un antrenor mult mai „dezordonat“, dar cu sclipiri de geniu. Asa are loc tranzitia de la un sport insipid – gimnastica – la haoticul Ilie Nastase, pe care lumea nu-l uita tocmai pentru felul in care si-a calcat in picioare propriul talent.

Ingeniozitatea demonstratiei lui Ungureanu se opreste in pragul culturii mari, se loveste de locurile comune culturale (are o anumita idee fixa, de sorginte romantica, despre geniul care este definit prin haos, despre talent ca o emanatie a hazardului): e un tarim in care nu intra decit cu capul plecat. Necrutatorul T.R.U. jongleaza perfect cu locurile comune din gazetaria sportiva sau politica, dar trateaza cliseul cultural cu aceeasi unitate de masura...
E momentul sa incercam o definitie pentru gazetaria sportiva. Este, pe de o parte, unul dintre cele mai laxe si mai avangardiste teritorii jurnalistice. Poti da titluri indraznete, poti face jocuri de cuvinte curajoase, sportul pare domeniul libertatii lingvistice depline. Pe de alta parte, retorica jurnalismului sportiv, cum spuneam la inceput, oscileaza ametitor (de cliseistic) intre agonie si extaz. Nici macar in publicatiile de specialitate nu este loc pentru nuante.

Un jurnalist sportiv este cu atit mai bun cu cit manevreaza mai bine un set destul de sarac de emotii si de reactii ale iubitorilor de fotbal. Meritul lui Ungureanu este acela de a inventa emotii noi. Nu poti decit sa exclami uluit la citirea unui articol in care mari „capi“ precum Blatter sau Samaranch sint facuti praf si pulbere – catharsisul vine din amestecul de indignare pe care o resimti in fata unui articol de investigatie si acele emotii primare pe care sportul le cultiva. Problema „etica“ din fotbalul romanesc este tulburator de asemanatoare cu problema de etica in literatura noastra. Exemple: am avut echipe mari prin rezultate (Steaua si Dinamo), dar construite prin abuzuri securistice, militienesti sau ceausiste de-a dreptul. Conteaza o Cupa a campionilor obtinuta de o astfel de echipa? Ungureanu inclina sa dea raspunsul negativ. Eticul distruge relatia autorului cu „mitocanul“ multiubit si deschide drumul unei frumoase utopii...

Traian Ungureanu tradeaza de fapt acel spirit al „mitocanului“ cu acces la zei – extazul sportiv este grav diminuat de problematizarea actului in sine. Sportul sufera foarte greu comentariul nuantat. Nu sint de inteles scriitorii care detesta critica – au circumstante atenuante insa fotbalistii care se ping de criticile jurnalistice: ei traiesc intr-o lume alb-negru a lui a da sau a nu da gol, a avea sau a nu avea ultimul tip de Mercedes. Nici spectatorii lor obisnuiti nu sufera prea mult nuanta. Nu stiu ce succes are argumentatia lui Ungureanu, cu ura sa pentru gimnastica (perfect intemeiata – slava cerului ca cineva a avut curajul, in Romania, sa priveasca rece valul de copii campioni la birna sau sol...), in fata unui public complet isterizat de „reusita alor nostri“.

Ungureanu scrie pentru un spectator rafinat al sportului – nu pentru spectatorul pe care il idealiza la inceput. Intr-adevar, nu se poate sa nu te copleseasca o meditatie cultural-fotbalistica atunci cind simti vuietul unor cartiere precum Ghencea sau Giulesti in apropierea marilor meciuri. In acelasi timp, nu prea ai avea chef sa dai nas in nas cu galeria... Ungureanu vrea sa transforme energia pura a bucuriei sportului (fotbalului mai ales) in atitudine, in stil de viata. El face politica sau cultura tot la firul ierbii – este un pariu pe care il cistiga, adica reuseste sa dea un contur clar utopiei.
Un ultim motiv (desi as putea s-o duc asa inca mult timp) pentru care cartea lui Ungureanu, intr-o tara cu o piata normala de carte, ar trebuie sa fie un best-seller ar fi „cheltuiala“ enorma pe care o implica acest volum. Manifestul fotbalist este insa o carte „rotunda“: stilul este unitar, dar irepetabil. Ungureanu nu pastreaza nici un atu stilistic sau tematic in mineca. Joaca deschis, se lasa „citit“ din prima. Un mare merit si un risc la fel de mare: acel risc al cartilor accesibile publicului larg, care consuma o enorma materie inaccesibila aceluiasi public.


Vine galeria!

Sportul mintii de Cristian Tudor Popescu este cumva opusa Manifestului fotbalist. Ungureanu nu vorbea in numele celor multi, asa cum sint tentati cei mai multi jurnalisti sportivi sa o faca. Din aceasta cauza merita amintit si un jurnalist precum Catalin Tolontan: are o atitudine asemanatoare cu a lui Ungureanu – evita sa se ascunda in spatele vocii „poporului“. Acestia doi isi asuma opinia, singularinzindu-se. Pentru ei este un grav esec
atunci cind vocea li se pierde in multimea din galerie. Ei raspund personal pentru o opinie. Individualizarea stilului ajunge o obsesie – acesta este atuul scriitorului (jurnalistului, cum doriti!) de tip Ungureanu.
Cristian Tudor Popescu face ce face si se situeaza mereu in galerie. Chiar atunci cind are o opinie diferita de a majoritatii, el face „corectura“ in numele ei. Sa luam un exemplu clasic: vesnicul Gica Hagi. Se pot face studii serioase de hermeneutica pe marginea articolelor pe care le-a generat cariera acestui jucator. Si Ungureanu, si Popescu il critica dur. Fiecare in mod fundamental diferit.

Ungureanu e deranjat de mitul Hagi. Se revolta impotriva supermediatizarii fotbalului: nu e drept, spune el, ca un Dobrin sa fie dat uitarii pentru simplul fapt ca a fost mai putin „vizionat“ decit Hagi. Ungureanu isi trece insa in cont personal fiecare rind, oricit de capricios, despre jucatorul cu pricina.
Popescu nu critica in nume propriu, ci in numele „adevarului“: „Un ziarist adevarat trebuie sa-si asume in astfel de momente singura optiune cu adevarat patriotica: adevarul. Chiar daca in primele momente de fierbinteala risca sa fie luat cu pietre“. Or, cum era de asteptat, adevarul e al celor multi. Cristian Tudor Popescu vorbeste intotdeauna in numele lor, asa e „patriotic“.

Cind il critica pe Hagi (sau cine stie ce alt sportiv), o face in numele unui bine ideal pentru un popor care nu si-a dat inca seama cum stau lucrurile... Desi abuzeaza de persoana intii singular, Popescu vorbeste la persoana intii plural. Lui Ungureanu nu-i pasa de rolul lui Hagi in consolidarea natiei. Popescu se inchina la „adevar“. E simplu de ghicit cine risca mai rau sa „fie luat cu pietre“: cineva care are o opinie individuala formulata ca atare, sau acela care vorbeste pentru o majoritate? In Sportul mintii apare si o oda adusa lui Hagi, in care lozinca „Hagi – presedinte!“ nu i se pare deloc absurda editorialistului. Urmeaza apoi un adevarat razboi intre C.T.P. si fotbalist. Toate par atit de comice acum... Si asta tocmai pentru ca Popescu, desi pare a-si insusi opinii care se bat cap in cap, de fapt merge cu valul, de fapt cauta intotdeauna sprijinul celor multi. Popescu nu e decit un jurnalist intepenit in acel angrenaj infernal agonie-extaz, masina stricata de produs efemeride.
Cele doua carti cu tema sportiva vorbesc uneori despre aceleasi lucruri, impartasesc chiar aceleasi opinii, dar sint scrise din doua perspective complet diferite. Una a jucatorului solitar si cealalta a unui tipat isteric de la peluza.