OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea CARTARESCU
Jurnal II. 1997-2003
Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, 440 p.

2 iulie. Citesc Mircea Cartarescu, Jurnal II. Inaintez greu in paginile stufoase. Nu-mi place. Mi se pare ceva caznit, facut, o constructie cu arhitectura ratata. Dar am citit pina acum mult prea putin ca sa ma pot pronunta. Incerc sa ma curat de tot ce a mai aparut pina acum despre Jurnal. Ca si la primul volum, reactiile sint controversate. Receptare diversa si diferita, extrema chiar. Lecturi inadecvate sau un Jurnal fara miza? Trebuie sa scap de toata critica mult prea contextualizata si exagerat de socio-. Jurnalul e, pe de o parte, prea mult tratat ca exhibare a omului Mircea Cartarescu – desi e limpede ca a fost un risc asumat, prin publicarea unui jurnal antum –, iar la extrema cealalta, ca o carte pentru fani, pentru cei drogati cu poezie si proza marca Mircea Cartarescu, pentru cei care-l iubesc neconditionat pe autor. Sa scap de contaminari. Sa fac abstractie de contextul literar, de parti pris-uri, de experientele mele personale, de celelalte comentarii pe marginea jurnalului. Trebuie: 1. Sa rasfoiesc Jurnal I. 2. Sa revad insemnarile de acolo. 3. Sa recitesc articolul meu despre Jurnal I. 4. Sa am rabdare cu Jurnal II.

- Fizionomii pliante
3 iulie. Am parcurs ceva pagini din Jurnal. Inca nu inteleg: care-i miza lui? Imi da senzatia de puzzle: fragmente ale unei imagini pe care, cu cit incerci sa o recompui, cu atit ea refuza sa se inchege, sa devina un intreg.
Reiau primul Jurnal. Il rasfoiesc si gasesc o gramada de insemnari pe el. L-am citit poate cu mai mult interes: sau se potrivea unui Mircea de atunci sau, pur si simplu, am avut curiozitatea si prospetimea lecturii. Este oricum un jurnal de scriitor, singura miza este a scriitorului care traieste in/pentru scris. Nu poti avea o lectura adecvata la specie. Este un jurnal egolatru, egocentric, paranoic, al scriitorului Mircea Cartarescu si al relatiei sale cu scrisul si scriitura. Cind noteaza, anecdotic, crize, dileme existentiale, fapte de istorie mica, lucruri din exterior, cunoscuti etc., pare inautentic. Jurnal II ridica aceeasi problema. Doar ca de data aceasta da prea mare atentie gestionarii propriei opere. Isi doreste sa fie recunoscut, dar nu stie sigur a cui recunoastere o vrea. Pentru ca dispretuieste Romania, o tara mutant, unde nu mai exista un public iubitor de literatura si, cu atit mai putin, un receptor adecvat, competent, la nivelul scrierilor sale. Acum imi explic, poate, cum de un Cartarescu a ajuns sa faca ceea ce pentru el, in mod normal, s-ar numi compromisuri: povestioare ca Zaraza, CD-uri audio. Banii sint ultimul lucru la care m-as gindi, desi tot timpul se plinge ca e sarac lipit pamintului. Adevarul este ca nu e normal ca un scriitor de dimensiunea lui sa nu aiba o situatie onorabila. Dar a fost optiunea lui.

Ma gindesc cum ar fi fost omul public Mircea Cartarescu pe lista celor 300 de milionari ai Romaniei, si nu scriitorul „amarit“ M.C. In sfirsit, tot felul de notatii in Jurnal, care se bat cap in cap si pe marginea carora oamenii se lupta – avind pareri care mai de care mai diferite si mai divergente – sa rezolve ceea ce de fapt nu trebuie si nu e cazul sa fie rezolvat. M.C. asterne pe hirtie mii de semne ca sa supravietuiasca si sa si cistige niste bani. Sa te apuci sa analizezi Jurnal II, cu problematici, cu ipostaze cartaresciene, cu context etc., mi se pare idiot. Ma intreb oare ce voi scrie eu despre cartea asta. Primul volum a fost plin de vise, de lecturi, amplu laborator de creatie, cu teme diverse, cu surprize despre Cartarescu, cu dezvaluiri, cu controverse. S-a scris despre el si ca volum, si ca eveniment editorial. Si despre Jurnal II s-a scris aproape tot ce se putea spune, si foarte mult ca fenomen. Inaintez cu efort prin text, sisific, mi-e tare teama ca o sa-i ratez intelesul, noima, miza. Nici „auctorele“ nu m-ajuta. Nimic despre jurnal, motivatie etc.
1998, an de succes. Scriitorul M.C. e (re)cunoscut, vin premii, emisiuni TV, pregatire si sustinerea doctoratului, teza despre postmodernism – chiar, la primul jurnal a fost acuzat ca se desprinde de optzecisti –, socializare, placere a vietii, filme, sex, imaginea stelelor si totusi… „cred ca intru-n balamuc daca nu scriu“.

- Flash-back
4 iulie. Episod de criza. In the mood for love. Inspiratie. Fragmente poetice foarte cartaresciene. „Caci eu nu caut imaginea, ci emotia nebuneasca legata tocmai de incompletitudinea, de fantomaticul dulce al imaginilor pe jumatate reconstruite de homunculul straveziu din bobul de perla din holograma imaginarului meu.“
Pe mine ma face sa ma reintorc in timp, mecanism fractalic. Sintem in holulfacultatiidelitere. Ne intilnim ca sa mergem in vizita la Cartarescu. Ioana, Cecilia, Cristi, Paul, Bogdan, eu. In troleu Ioana ne spune ca Mircea vrea sa-i spunem pe nume. In general era prieten cu pustii de la cenaclu. Ioana in bucataria lui Mircea. Intindea pateu pe piinea taiata felii groase, sanatoase. O imagine vitala, stenica, plina de sanatate si lumina.

Mie imi facea impresia de forta frusta, nefiltrata, femeie cu bazinul larg, cum sint reprezentarile zeitelor fecunditatii in culturile arhaice. Apoi, petrecere, la Mihai si Bogdan in camin, Ioana si Mircea tinindu-se de mina. Apoi, pereche, trecind imbratisati pe strada. Textul din Jurnal care acopera perioada asta mi se pare de aceea construit, un fragment modernist, intentionat mizind pe autenticitate si aducerea impreuna a mai multor perspective. Mai bine trec peste episodul asta, desi mi-a trezit amintiri. Cum sa citesc paginile acestea? Din ele ma straduiesc sa modelez un concept pentru ceea ce intelege M.C. prin prietenie, nu reusesc. El se plinge ca nu are priteni, dar, ca sa poata scrie, are nevoie de singuratate. Ma gindesc acum la un roman, evident modernist, despre prietenie, Patul lui Procust, prietenie in toate ipostazele. Inclusiv in amor. Un adevarat manual.

- Foaie foisoara, cine-i cel mai mare scriitor din tara?
5 iulie. Foaia de hirtie alba, care i se refuza uneori, este in continuare obsesia scriitorului Mircea Cartarescu. Autismul social cautat. Celuloza pe care sa se insiruie harti infinite de imagini si simboluri cartaresciene, si cautarea, provocarea senzorialitatii, prin halucinogenele cuminti: lectura si nessul. Pixul asculta uneori, alteori nu. Planuri, liste nesfirsite de carti, proiecte in devenire, posibile premii, traduceri, lupta pentru confirmare. Si implicit un fel de manipulare subtila a publicului receptor. Care e necesara. O trezire la o realitate careia trebuie sa-i faci fata. Si momente de declin, descarcare prin scris. Despre lumea si societatea literara contemporana, care il uraste, nu-i intelege cartile. „Ceea ce m-a dat gata a fost alergarea de citeva zile, pentru corectura, prin Orbitor 2, carte cu totul bizara pentru lumea de aici. E absurd, mi-am dat seama, sa fac asa ceva. Nu se potriveste, nici cu saracia, nici cu cultura indiferentei si urii, nici cu grupusculele culturale, nici cu intelighentia noastra eseistica. Sint cu adevarat, ca orice se face aici serios, margaritare inaintea porcilor.“ Pe vremurile cind intelighentia era de o onorabila dimensiune culturala, unui scriitor nu-i trebuia recunoasterea tuturor. Nici nu e o carte pentru orice om. Ce pot sa spun, daca lui Calinescu nu i-a placut Hortensia sau Blecher?

Si, nu peste multe rinduri, despre O 2: „Carte ilizibila […]. Din cauza dificultatii ei – nu conceptuale neaparat, ci senzoriale – ea va stirni reactii violente de respingere, asemenea gretei celor care s-au ghiftuit cu prajituri, zeci de prajituri. E o carte care cade greu la stomac, pe care creierul n-o poate digera ca pe glucoza. Dar indigestia cerebrala e singura garantie ca o carte ramine acolo, infipta in creier (grefa pe creier) si nu purgata a doua zi in favoarea alteia. Mi-a placut sa scriu O 2 si voi da si izotopul O 3 fara nici o concesie“. In care se spune ca Mircea nu scrie neaparat pentru public, recunoastere and so on.
Urmeaza liste de carti din nou, o imagine „paranoica“ in care presimte cronici distrugatoare, apoi planul cu noul val de diseminare a cartilor in afara granitelor, prin traduceri. Perioada Berlin, in care termina O 2, si tristetea ca e uitat in tara, apoi furia ca i se construieste o imagine falsa. Despre Jurnal I: „Citeva sclipiri intr-un noroi de lamentatii. Dar nu, in nici un caz izmeneli si bullshit. E OK ca m-am hotarit sa-l public, desi… Nu vreau sa intru acum in ghemul complicat al cazuisticii morale; as fi facut-o in acel jurnal, dar simt ca mi-a mai venit nitica glagorie la cap de-atunci, asa incit sa pot raspunde lui «De ce?» nu cu pentru ca fiindca, ci cu «de ce nu?»...“. De altfel, e la mare moda publicarea jurnalelor.

- Pagina trium-falica
6 iulie. „Nu-mi va lipsi nimic, in afara de M.C., care deja nu (mai) e aici, in caietu-asta, in rindurile astea. Dar pe pagina asta trium-falica nu e loc de lamentatii. Noroc ca se termina repede, inca doua rinduri si gata. In care ma grabesc sa scriu ca am in fata o muscata fara flori, cu frunzele-ntinse cu disperare spre cerul cenusiu ce se vede prin geam. Doar cuvintul geam nu a mai incaput si a trecut aici, pe pagina urmatoare.“ Autoironie, deconstructie? Tu, cititorule, vei alege. Toate apelativele care tot apar, cu tu, cititorule, care esti undeva si cu care mi-as dori sa beau o bere s.a.m.d., nu m-au stinjenit mai mult decit muscata-artificiu salvator.
Dar exista un fragment care face diferenta intre cultura pe suport de hirtie si cultura pixelata a oamenilor recenti, care ar trebui afisat prin scoli, pe panouri, cum erau lozincile odata, si pe la metrou, in continuarea reclamelor frumos colorate, fragment-apologie pentru citit: „Lectura provoaca visele si construieste imaginarul, pentru ca ea, prin excelenta, e un exercitiu de viziune: citind, ceea ce vezi cu adevarat, sint niste semne albe pe o foaie alba, dar sprijinindu-te pe ele ca pe cofrajele unei fundatii, construiesti in fictiv, translucid si iluzoriu. Dimpotriva, mediile electronice, care-ti dau imaginile de-a gata, inhiba viziunea si afabulatia. Ele sterilizeaza creierul. Citesc, deci imaginez. Imaginez, deci exist“. Cred ca este sufletul paginii „trium-falice“.

- Noi, Mircea Cartarescu
7 iulie. Plecari, reveniri in tara, carti publicate. Aceleasi teme ale vietii si ale cartii: scrisul, supravietuirea, in Romania saraca, in mediu ostil, despre jurnal, despre rostul lui, lupta de zi cu zi, apoi cu demonul interior, despre vise (simte nevoia sa faca diferenta intre el si scriitorii onirici, visele lui nu sint onirice, o greseala de interpretare corijata in Jurnal II), apoi alte crize, schimbarea casei, venirea pe lume a lui Gabriel s.a.m.d. Sfirsitul jurnalului, in care sute de ore M.C. a „desenat bucle pe hirtie“, sfirsitul „scrijeliturii pe un perete de celula, pe un monument istoric, pe lemnul unei banci din parc sau pe coaja unui copac, o inscriptie strimba pe zidul zgrunturos al existentei care spune s…t am fost aici. Eu, Mircea Cartarescu, am fost aici“. Eu as spune: noi, Mircea Cartarescu, am fost aici.

Un Jurnal bogat, dar fara miza. N-am cautat marci ale autenticitatii, pentru ca ele nu au cum sa existe. Problema mea e ca va trebui sa scriu un articol despre Jurnal si, mai ales, despre „M.C.-itate“. Mai bine citesc niste poeme din Dragostea si o sa ma gindesc la articol miine.