OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai ZAMFIR
Jurnal indirect
Editura Fundatiilor Culturale Romane, Colectia „Eseuri“, Bucuresti,
2002, 328 p., f.p.


De o buna bucata de vreme, specia jurnalului (intim, politic etc.) ocupa tot mai mult interesul public. La noi, lucrul s-a petrecut dupa 1990, o data cu voga acelei „literaturi de sertar“ (a fost? n-a fost?), risipita deja in nesfirsita noastra „tranzitie“, dar din care au ramas, totusi, citeva – tulburatoare – marturii concentrationare (N. Steinhardt, I.D. Sarbu s.a.). E drept, pe de alta parte, ca deceniul care a urmat caderii comunismului romanesc – cu exuberanta ametitoare de la inceput, apoi cu deziluziile politice si toate confuziile lui – reprezinta o perioada ce tinde sa devina istorie si care trebuie recuperata. De noi toti, care am uitat, de aceia care erau prea tineri la inceputul anilor ’90 si, mai ales, de viitorii istorici ai epocii postdecembriste.

Mihai Zamfir a avut privilegiul de a trai si consemna pe viu – in tabletele sale saptaminale (sau la doua saptamini) din Romania literara – evenimentele (de la cele cotidiene, la cele socio-politice, literare si culturale) ale anilor 1990-1997. Ele sint adunate acum in recent aparutul Jurnal indirect: „Evident, autorul Jurnalului nu-si aroga nici un merit din faptul ca a parcurs o perioada de istorie romaneasca intensa si ca a notat, aproape saptaminal, sapte ani dramatici din evolutia tarii noastre. Va fi privilegiul savantului care urmeaza sa scrie Istoria Romaniei (la jumatatea secolului XXI, de exemplu), acela de a observa daca prezentul Jurnal a stiut sa descopere viitorul sau daca, cel putin, a privit in directia cea buna“ (p. 263). A fi dintre cei care au suferit in mod direct de cenzura ideologica, dar si dintre cei care s-au sustras compromisului politic sub comunism – cum marturiseste M. Zamfir –, a fi apoi, dupa 1990, printre aceia plini de speranta, in fine, a trai intens cei dintii ani ai libertatii, toate acestea s-au intimplat, mai mult sau mai putin prin forta lucrurilor, insa e interesant cum priveste retrospectiv M. Zamfir ansamblul notatiilor sale jurnalistice (si… jurnaliere, conform volumului in discutie). Anume, ca pe un text coerent, cu sens progresiv si chiar proiectiv!

Intreaga carte, intitulata Jurnal indirect, sta sub incidenta unui efect de constructie, a unei perspective ulterioare asupra faptelor si notatiilor fragmentare, adunate intre copertele ei. Este acesta un efect de scriitura, dar si mai mult decit atit, incercarea patetica de a lumina un sens mai adevarat al evenimentelor politice postdecembriste si al rezonantei lor afective? Am spus „politice“, in acord cu intentia declarata a autorului, care scrie undeva ca „Jurnalul indirect cultivat aici“ este „de factura politica in sens etimologic (adica preocupat exclusiv de problemele polis-ului, de problemele celorlalti)…“ (p. 172).
Profit de ocazia oferita de acest citat (el face parte dintr-un mic text „de escorta“ retrospectiv, care preceda, de fiecare data, sectiunile operate in materialul cartii) pentru a zabovi asupra invocatului gen – in expansiune – al jurnalului. M. Zamfir isi construieste cartea de fata ca pe un soi de jurnal en miettes in maniera „indirecta“. In fata materialului „brut“, nesistematic, autorul imagineaza un scenariu narativ in sapte „trepte“, cu implicita valoare edificatoare: sectiunile volumului poarta, in consecinta, urmatoarele titluri: I. Uimire si entuziasm, II. Primele umbre, III. Iluziile se risipesc, IV. Romania privita de sus, V. Romania privita cu regret, VI. Abia sosit din Brazilia: sfarsit de domnie, VII. Noi sperante. Incheiere.

Un scenariu unificator, de „Bildungsroman“ se suprapune astfel peste colectia de texte jurnalistice. De altfel, M. Zamfir insista, in fiecare text „de escorta“, asupra rolului privirii sale retrospective in organizarea materialului si extragerea sensului sau mai general (e la mijloc, fara indoiala, tentatia romancierului). Si un alt lucru important in calificarea tipului de „jurnal“ propus de autor: in parcursul sau formativ si patetic, „destinul“ individual (sectiunile cartii sint delimitate in functie de evenimente biografice) se amesteca, propulsindu-l in prim-plan, cu destinul istoric si „anonim“ al tarii: „prevaleaza semnificatia publica, nu cea individuala. Personale si ulterioare ramin doar inserturile introductive. Jurnalul indirect aspira sa fie jurnalul romanului anonim, obligat la tacere decenii, dar care incearca sa-si regaseasca respiratia normala, dupa ce a suportat «anii ciumei». E o istorie in filigran a sapte ani decisivi in istoria contemporana a Romaniei“ (Cuvint inainte).
Pe linia acestei intentii de a surprinde spiritul public de dupa 1989, evolutia „in filigran“ a mentalitatilor romanesti si a miscarilor politice, in strinsa legatura cu cele afective, ce au marcat intiiul deceniu postdecembrist, paginile cartii de fata se dovedesc extrem de pretioase si vor folosi probabil – cum sugereaza autorul –, viitorului istoric al Romaniei. Agreabile stilistic (v. dialogurile savuroase, Sedinta, Apolog, Dialog al surzilor s.a., v. in genere alura retorica sau polemica a textelor), ele reprezinta, altfel, o lectura placuta, nu numai edificatoare.

Pe de alta parte, constructia cartii e mult mai insinuoasa decit ar parea, iar autorul ne intinde o capcana. In spiritul ludic si distantat pe care il respiram in postmodernitate, autorul cu ambitii de monograf al deceniului postdecembrist are, in acelasi timp un dublu literar, intruchipat de naratorul ironic: „Sint la moda astazi jurnalele, marturisirile directe, insemnarile intime s…t. Paginile de fata se inscriu distantat si ironic [s.m.] in moda curenta: ele compun un «jurnal indirect» dupa expresia eliadesca, sint o antologie a articolelor publicate timp de sapte ani si jumatate in revista Romania literara sub rubrica Mic dictionar“. (Cuvint inainte). Asadar, formula „jurnalului indirect“ este finalmente, o strategie de captatio benevolentiae – in ceea ce-l priveste pe cititor – dar si, cum spuneam, un efect constient de constructie din partea autorului sedus de ideea de a cocheta cu formulele de gen, de a se ipostazia ca personaj, unul mai degraba jurnalist decit jurnalier. (M. Zamfir subliniaza, de fiecare data, vocatia sa de gazetar, iar in ceea ce priveste notatia biografica, precizeaza ca textul final, Autobiografie, sumara descriere a arborelui sau genealogic, este „unica pagina confesiva publicata de-a lungul acestor ani“ – Epilog). De altfel, sensul termenului „jurnal“ trimite in ocurenta si la acela frantuzesc de „ziar“, „revista“. Iar termenul de „indirect“ codifica, in cazul nostru nu numai tipul unui jurnal opus celui confesiv, intim, dar, mai ales, modalitatea de constructie a cartii, maniera à rebours, romanesca, distantata.

Am remarcat deja calitatea stilistica a articolelor antologate (autorul a facut, in prealabil, o selectie a lor). Retrospectiv, M. Zamfir formuleaza polemic „ambitia instinctiva a autorului“ in materie: „ca formula literara, textele sint inactuale: incearca sa spuna esentialul in cel mult doua pagini, fara divagatii si fara violente, oferind doar aluzia intr-o epoca de vulgaritate verbala, de injurie si de argutie confuza. Optiunea pentru claritate are ea insasi valoare de program. Adevarul poate fi spus simplu, in putine cuvinte, transant, chiar cu eleganta.“ (Cuvint inainte). La drept vorbind, tabletele sint mici „bucati“ literare (fara sa piarda suflul „autentic“ al primilor ani postdecembristi), unele amare, altele anecdotice, dar voindu-se intotdeauna cu „priza la real“.
Propriu autorului ramine stilul retorico-patetic, asezonat dupa caz cu doze de umor, ironie ori sarcasm. De o maniera mai generala, M. Zamfir procedeaza printr-un fel de „arheologie“ lingvistica (v. si titlul rubricii sale din Romania literara, Mic dictionar), detaliind etimologia/semantica unui cuvint (v. cuvintul-titlu al articolelor precum Libertate, Greva, Golf, Prieten, Student, Epoca de aur, Banii, Superpatria, Sictirofilie s.a.m.d.), continuind cu o ilustrare/extrapolare de sens (aplicatie la realul romanesc din anii ’90) si incheind cu o pointe in cheie patetica, sarcastica sau edificatoare. Iata, spre exemplu, debutul tabletei Identitate si un fragment din aplicatia sarcastica a sensului general al termenului la proaspatul oportunism politic dupa 1989: „Identitatea omului e multipla si ea ar trebui sa-l defineasca in absolut: posedam o identitate etnica, una religioasa, una profesionala, una psihica etc. Ba chiar si una politica, antrenand cate-o data consecinte grave [...]

Pe scena reprezentata de Romania dupa decembrie 1989 am asistat la nenumarate si insolite spectacole, dar schimbarea brusca a identitatii, efectuata de milioane de oameni, mi s-a parut de departe cel mai halucinant. Cutare sef comunist a devenit, peste noapte, politician democrat [...], cutare poet specializat in osanale lui Ceausescu se apuca sa explice Europei (usor mirate) vocatia prooccidentala si pluralista a Romaniei [...]. Daca lumea medicala internationala ar fi avut cea mai mica banuiala despre ce urmeaza sa se intimple in Romania, ar fi instalat, fara indoiala, la Bucuresti, Congresul asupra schizofreniei, cu sesiuni permanente si cercetare pe teren“ (Identitate).
Inchei, intorcindu-ma o clipa la personajul biografic al acestui Jurnal indirect, la traiectul sau afectiv reconstituit patetic si ironic in egala masura, un traiect voit, au dessus tout, edificator in ce priveste spiritul public si politic romanesc al primilor ani de libertate, dupa 1989:
„Am scris insemnarile aproape saptaminal, pe firul existentei cotidiene; am retinut insa doar o parte din ele. Detasarea necesara istoricului le-a lipsit, prin forta lucrurilor, dar tinta ideala a evolutiei noastre n-a fost niciodata pierduta din vedere. Se regasesc aici toate sperantele si naivitatile din primii ani de lupta de dupa Revolutia din decembrie. Daca orice jurnal marcheaza starea de maxima libertate interioara [...], «jurnalul indirect» de aici sarbatoreste, zi de zi, starea de libertate publica, pentru prima oara prezenta la noi dupa decenii de dictatura. In orice caz, traita de mine pentru prima oara“ (Cuvint inainte).