OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sanda NITESCU
Café. O microtipologie a cafenelelor pariziene
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2002, 144 p., f.p.


La sfirsitul anului trecut a aparut o carte frumoasa, eleganta, intr-un format mai neobisnuit, adunind intre copertile de carton de culoarea cafelei noisette, pe linga text, crochiuri sau fotografii. Se intituleaza Café (pe pagina de garda adaugindu-se subtitlul: O microtipologie a cafenelelor pariziene) si este semnata de Sanda Nitescu. Am citit-o imediat, din doua motive. Autoarei, pictorita, plecata cu multi ani in urma in Franta, ii aparuse in Romania, in 1997, la aceeasi editura (Cartea Romaneasca), un inclasabil volum (ca si cel din urma) numit Un fir de marar si cerul albastru, care-mi placuse tare mult. Al doilea motiv pentru care ma interesa cartea despre cafenelele pariziene este ca, la un moment dat, incepusem sa scriu ceva despre cafenelele bucurestene si lumea lor; asadar, ma interesa tema.

Nu stiu cum s-a nascut (si cind exact) ideea cafenelei la Bucuresti, dar, se pare ca la Paris ea se leaga de vinzarea... carbunelui. Mai precis, ne spune Sanda Nitescu, intr-un capitol despre istoria magicei licori, vinzatorii de carbune, veniti din provincia Auvergne, ofereau clientilor lor, cu care mai stateau, eventual, la taclale, pe linga carbune, si o ceasca fierbinte de cafea. Asa ar putea sa continue frazele mele, pe firul „microtipologiei cafenelelor pariziene“, daca aceasta carte ar fi doar atit. Or, ea este, imi place sa cred, in continuarea primului volum semnat de Sanda Nitescu, al doilea capitol al unei serii (poate!) autobiografice mai putin obisnuite – o autobiografie a simturilor, a perceptiei.

Asa cum, in Un fir de marar si cerul albastru, autoarea transforma gatitul si bucatele in... viziune (sic!) si forma de anamneza, Café este o carte despre cum se poate face o calatorie in jurul lumii noastre (deteritorializate!) doar… stind pe loc (dar nu in camera ta, precum un minunat scriitor francez)...
Ceea ce e interesant este ca, de la bun inceput, nu Parisul si cafenelele sale te atrag in primul rind, ci personajul care (se) „povesteste“ – de data aceasta pornind de la pretextul cafelei (asa cum, in cartea anterioara o facea pornind de la pretextul „cartii de bucate“), subiectivitatea aceasta care isi intinde ramificatii peste detalii ale lumii exterioare (vazuta ca – rar lucru! – „lume magnifica“, cum zice undeva David Hockey, preluat ca motto in prima carte) si care are ceva din personajul Hortensiei Papadat-Bengescu din Femeia in fata oglinzii: acelasi fel de „volubilism“ al perceptiei intins pina departe, incolacit in jurul unor lucruri care se pierd si carora li se da forma si consistenta.

Pornit in zilnicele trasee (jucind cind rolul de flaneur cind pe acela de badaud), personajul narator este, vrind-nevrind, „spectatoarea“ unui perpetuu teatru in aer liber (strada si protagonistii ei), atunci cind se misca intre librarii si cafenele, atunci cind se asaza la o masa pe o terasa sau a unui teatru „de camera“ – cu fiecare cafenea vizitata se schimba decorul, atmosfera, culoarea, zgomotul de fond, „actorii“, „scenariul“. „Spectatorul“ cu pricina, flaneur static (daca se poate asa ceva) care „hoinareste“ mai mult cu privirea, are ceva dintr-un detectiv ale carui observatii, insa, nu sint puse in slujba nimanui, dintr-un voyeur sau dintr-un fel de... vampir pasiv („pornire de vampir“, se spune undeva). Nu e doar curiozitate aici (care sa te trimite cu gindul la sofisticatul voyeurism dintr-un film ca Sliver, sa zicem, sau din mai vechiul Blow-up), ci voluptatea de a urmari, pur si simplu, miscarea vietii concrete, cu enorma tandrete si cu un fel de puritate poetica dusa pina acolo incit, uneori, perceptia converteste concretul intr-o „intensitate“ (in sensul in care Deleuze foloseste cuvintul).

In fond, crochiurile Sandei Nitescu din interiorul cartii sint o forma de a capta „fiinta imateriala“ a oamenilor si a lucrurilor care-i cad sub privire. Nu personajele sint tinta, nu fizionomiile lor, ci miscarile lor care tin de un balet impersonal, de un sistem de „comunicare“ fara context si, din cauza asta, cu atit mai tulburator. Nu avem de-a face cu povestea unui Paris previzibil, cultural. Citim, de fapt, „naratiunea“ unui spatiu deteritorializat (si paginile care lasa aceasta senzatie sint si cele mai frumoase), a unei stranii disparitii a timpului (si prin efectul de suprapunere datorat inevitabilului, de-acum, „colaj“ cotidian al simbolurilor materiale tinind de epoci diferite). Nu intimplator, in compozitia cartii intra, pe linga desene, fotografii cu cladiri adapostind cafenele sau terase, ca niste carti postale sepia in care timpul si spatiul sint incerte. Cind au fost facute, oare? Recent? Acum jumatate de secol? Nu mai conteaza. (Ele sint, de fapt, semnate de Vladimir Nitescu). Dintotdeauna, ca pe o pelicula veche si eterna, cafeneaua si lumea ei. Lumea (contemporana)!

Asistam la construirea in mers a unei naratiuni din decupaje aleatorii: cuvinte, mesaje prinse din intimplare, detalii, zeci de protagonisti fara nume – naratiunea lumii in trecerea ei zilnica, avansind prin zeci, sute de mostre de substanta vitala, de „fluctuatii“. Realitatea poate fi contemplata nu doar prin exercitiul filozofului care priveste o apa in miscarea ei, stind pe mal, ci stind si pe un scaun de rachita, pe o terasa de cafenea. Cum se vede lumea de pe terasa unei cafenele? Curgere„de imagini, de senzatii“, de „prezente semi-iluzorii“, intr-o devalmasie si o democratie a detaliilor; „personaje cunoscute, doar ca nu ne salutam“, „valuri de muzicanti ai strazii“, small talks, cupluri frumoase alunecind pe rollers, grafitti-uri intortocheate, femei in sorturi, femei elegante, cersetoare decrepite cautind in gunoaie „un fir de liliac mai putin ofilit“, fiinte care poarta cu ele un anume model uman (precum femeia care e numita Anais, „un nume din alte timpuri, putin desuet“, sau femeia numita Bluza-Neagra, sau lordul pe bicicleta), un platou cu fructe de mare odihnind pe un „strat gros de alge marine si de gheata pisata“, pahare cu muscadet, „infinitezimale miscari“, „vibratii subtile“, domnul cu catelul, un cuplu „serios-amorf“, nori intr-o continua reconfigurare, „familii de ceruri“, limbi straine indescifrabile umplind aerul, tineri branchés, un pisoi in lesa, o sanisette, masinuta de curatenie a municipalitatii, rostogolind lumini galbene de-a lungul trotuarului, „ca o jucarie“, un camion de pompieri, o voce strigind interminabil „violete-violete-violete-violete“, drapelul francez fluturind undeva „fara vreun motiv aparent“. Enumerare blecheriana insotita de frumoasa „inutilitate a teatralitatii lumii“ (cum ar spune Jacques Vaché).


Privind perplex ininteligibilul inconjurator, Blecher se intreba: „In ce fel de lume traiam?“. Privind o lume aparent haotica, dar adunindu-se cumva intr-un fel de epic, Sanda Nitescu pare sa creada in singura „inteligibilitate“ a lumii, avind ca temei „acele bucurii neinsemnate fara de care viata nu ar avea nici sare, nici piper“. Viata nu e in alta parte, ci peste tot acolo unde exista „picaturi de viata“ de o „zguduitoare diversitate“, peste tot unde se afla cristalele unei mici fictiuni, semnele entuziasmului sau ale emotiei. Chiar si atunci cind peisajul in miscare pare incremenit, apar „eroii“ strazii, niste tineri, sa zicem, si-atunci se schimba... structura vietii, calitatea ei, „aerul se misca altfel, miroase a flori, a limonada, a bomboane acidulate“ acoperind „unghiul de vedere“. Apare nebunul cartierului si lumea se pliaza o clipa in jurul lui, el devine emblema substantei vitale a unei intregi zile: „…vara se plimba cu pieptul gol, merge demn si cu gratie – ca un fost mare dansator. Uneori e imbracat in chipul cel mai bizar, adeseori duce in mina buchete de flori. Parul des si carunt ii curge in valuri pe umeri. Acum poarta – peste o boneta galbena – un walk-man masiv, de culoare verde kaki, stil militaresc. Ochii si-i ascunde indaratul unor ochelari negri, cu rame groase. In mina duce, bineinteles, un buchet de narcise“.

Cu totul altfel este spectacolul „de interior“. Din cafenele. Avem de-a face cu un „teatru“ static, al miscarilor infinitezimale, populat, adesea, de un fel de figuri misterioase, personaje vazute din spate sau vazute pe jumatate (chiar mai putin, precum misterioasa „metonimie“ a unei miini tatuate in intregime, ca o manusa de desene in cerneala). Uneori, interlocutori invizibili transforma totul intr-un soi de lume virtuala de-o stranie frumusete, o lume a vocilor care se amesteca in povestea, impersonala, a tuturor. Cafeneaua este o a doua casa, o casa buna pentru oamenii singuri (care „gusta din senina desfatare a singuratatii“), pentru cei care se simt astfel feriti „in mijlocul celorlati, in [...] zumzetul colectivitatii izolate“. Alte cafenele, alte glasuri, alte incaperi...

Lumi diferite cu nume diferite (Le Dome, La dolce vita, Lavazza, Costes, Dome, La Rose des Sables, l’Ecrin), oameni diferiti (o doamna in vizon, tinere cu trasaturi ca desenate de Holbein, o figura ca din Klimt, muncitori in salopete albastre, fata cu inel pe degetul mare, „un personaj care mizgaleste ceva pe un servetel de hirtie“ (un poet?), o doamna „foarte, foarte batrina“, zacind intr-o „stare de prostratie specifica senilitatii, pravalita pe o bancheta de moleschina“, cu un suris inconstient pe fata, domnul in stil vieille France, o barmaid, ritmuri diferite (Brel, in surdina, cintind et d’aventure en aventure, sau un slagar demodat de prin anii ’50 venind dinspre un juke-box, un dance care lasa locul unei melopei orientale cu nuante jazzy), luminozitati diferite, note de plata diferite... Detalii care se amesteca, replici, capetele unor ghemuri de existenta („Pai ala a decedat, parol“, „Ce spui, zici ca a murit? Mince alors“), o copie a lui Sydney Bechet, studenti tocind pentru examen, un plafon tapisat cu jurnale vechi, un efluviu de Chanel sau poate L’eau d’Issy, o sacosa prapadita pe o masa, lampi Tiffanny, fete de masa de hirtie, un loc in care „toata lumea se imbratiseaza“, imagini mute dintr-un televizor ca un cinemascop cu Keanu Reeves, interioare psihedelice („ceva intre Vrajitorul din Oz, o nava cosmica dintr-un film stiintifico-fantastic si un decor de teatru de avangarda creat de Bob Wilson“), postmodernism, sobrietate, pastel si aur, zumzet, clinchetit de lingurite si cesti si – simetrica naratoarei – o fata care scrie oprindu-se doar din cind in cind, doar „pentru a fixa pe fata de linga ea care vorbeste, vorbeste...“.

Cafeneaua – o imagine a lumii: virste diferite, epoci diferite, natii diferite. Emblematica, in acest sens, focalizarea pe celebra si istorica, de-acum, cafenea „Les deux Magots“, „schelet pe care se construieste alta memorie, cu prospetimi reinventate“, in care prezenta celebritatilor de odinioara este marcata prin placutele de metal cu numele lor. Acolo unde suprarealistii sau existentialistii puneau lumea la cale, acum, o fetita bea o Orangina, un baietel se lupta cu o prajitura uriasa – „Alberto, guarda la tua maglia“, spune mama lui. Alberto a venit la Paris ca sa manince o prajitura la „Les deux Magots“.

Cartea Sandei Nitescu poate fi privita si ca un fel de „muzeu“ viu, un „catalog“ de comportamente, mode, muzici, remix-uri contemporane. O incercare de reconstituire prin focalizarea pe infinitezimalul umanului, prin mici naratiuni (petits-histoires, cum ar zice postmodernul!), o lume postmoderna, asadar, pestrita, miscatoare, fascinanta ca un carusel – unul intr-o viteza atit de mare incit poate da impresia unei miscari filmate cu incetinitorul (ca miscarile „rapid-incremenite“ ale lui Keanu Reeves in Matrix – ca tot e el pomenit in carte), desfacindu-se in fluctuatii si intensitati diferite, un carusel precum cel din propriul cartier, in care oamenii, „cuprinsi de o voioasa spaima“, „ar dori ca ametitoarea rotire sa nu se sfirseasca niciodata“.

La inceputul cartii exista o scena simetrica, care poate fi citita ca o punere in abis a subtilei filozofii de dincolo de „aburii cafelei“. Naratoarea se vede intr-o imagine care izbucneste de undeva din „memoria tineretii“: se afla in Romania, la un bilci, intr-un oras de provincie, si se hotaraste, impotriva sfatului pe care-l primeste de la prieteni (pe motiv ca ar fi periculos), sa se dea „in lanturi“, acea „masinarie arhaica, amintind vag de-un carusel“. „Ma dau in lanturi si fusta larga, de un rosu violent, pe care o port in ziua aceea, straluceste ca un mac in multimea misunind imprejur ca un furnicar. Asezata pe o bancuta agatata cu un lant, ma invirtesc, ma invirtesc. Imaginea acelei siluete juvenile, aruncata in nemarginirea cerului [...] imi pare ca si cum as fi in acelasi timp actor si spectator [...] exist ca actiune, dar ma privesc pe mine insami din exterior“. O privire care are „detasarea si raceala spectatorului“. Nu este aceasta carte, dincolo de modestia autoprezentarii („microtipologie a cafenelelor“), o orgolioasa, de fapt, privire asupra autospecularitatii? Tema cafenelelor este doar un pretext pentru un autoportret. Asa cum gatitul in bucatarie (in cazul primului volum al Sandei Nitescu) era pretextul unei carti despre pofta de viata. In centrul „naratiunii“ numita Café straluceste floarea cea absenta din buchet (ca sa mallarméeanizam!), precum altadata „fusta larga, de un rosu violent“, stralucind ca un mac in multimea misunind imprejur ca un furnicar“. Alura – juvenila! – pare sa fi ramas aceeasi.

Pentru Sanda Nitescu, lumea exista fara nevoia maniacala si inutila de a-i cauta un raison d’être. Si totusi, in joaca, ceea ce face ea in cartile ei este un soi de „ghicit“ (ca in cafea!) in lumea oprita mereu cite o clipa in diversele ei configuratii. Si o face, precum sublimele ghicitoare in cafea, cu imaginatie, cu imaginatia formelor, a legaturilor. De amorul artei. Artei vietii, mai precis!