OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un eveniment construit, poate, ca sa mai stearga din vaditele conotatii negationiste ale mesajelor despre Holocaust pe care cele doua palate ale Executivului le-au transmis in aceasta vara, s-a transformat in contrariul sau. Pe 17 septembrie, la Casa NATO, Ministerul Culturii si Cultelor, impreuna cu Fundatia „W. Filderman“ a lansat lucrarea istoricului francez Jean-Michel Lecomte Predarea Holocaustului in secolul al XXI-lea. Cartea, care se vrea un modern manual de istorie, a fost elaborata in cadrul proiectului „Invatarea si predarea istoriei europene din secolul al XX-lea“, finantat de Consiliul de cooperare culturala al Consiliului Europei.
Consiliul Europei, precaut, se delimiteaza de ideile si de mesajele acestui manual, subliniind ca „opiniile exprimate in prezenta publicatie ii apartin autorului si nu reprezinta in mod necesar opiniile Consiliului de cooperare culturala al Consiliului Europei, nici pe cele ale Secretariatului“. Desigur ca un spor de precautie l-ar fi facut probabil sa fie mai circumspect in ceea ce priveste utilitatea si necesitatea editarii acestei lucrari.

Ministerul Culturii si Cultelor, in parteneriat cu Fundatia „Dr. W. Filderman“, preia manualul, il traduce si il transforma in „lucrare ce se distribuie gratuit in invatamintul preuniversitar“, ca instrument de informare si de formare a tinerilor privind o pagina neagra din istoria omenirii. O istorie care in Romania este astazi controversata si viu disputata de mediile politice, culturale si stiintifice. O istorie pe care este mai la indemina sa o evaluezi folosind prejudecati decit rezultate recente ale cercetarii istorice si arhivistice. Cu alte cuvinte, aceasta lucrare are girul autoritatii statului pentru ca profesorii de istorie sa dobindeasca cunostinte despre Holocaust, pe care apoi sa le transmita elevilor.
Aceasta situatie a creat insa cel putin doua categorii de probleme: una institutionala, cealalta privind continutul. A doua, asa cum voi incerca sa argumentez, pare de nesolutionat.
1. In Romania, manualele scolare se editeaza cu girul Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, pe baza avizului favorabil acordat de catre comisiile specializate. Intrucit acest manual este lipsit de asemenea avize, poate fi el difuzat in reteaua institutiilor scolare?

2. Dincolo de acest „amanunt“, ce poate fi considerat o eroare administrativa si deci reparabila, manualul promoveaza mai multe idei care sint cel putin discutabile, daca nu eronate. Ele nu fac decit sa conduca la cunoasterea trunchiata a Holocaustului, iar in unele segmente, la consolidarea unor prejudecati care alimenteaza diversele manifestari ale negationismului.
De pilda, definitia Holocaustului intretine aceeasi stare de confuzie, ce poate fi expresia unui antisemitism moderat, ca in cazul nefericitei comparatii dintre suferinta evreilor si a comunistilor, enuntata de presedintele Ion Iliescu in interviul acordat ziarului israelian Ha’aretz. „Holocaust, cuvint ebraic de origine greaca insemnind «sacrificiu», este folosit in special in mediul anglo-saxon ca echivalent pentru Shoah. In volumul de fata, termenul este utilizat ca denumire conventionala, desemnind ansamblul genocidurilor si crimelor comise de nazisti si de aliatii acestora impotriva mai multor categorii de victime: evrei, tigani, homosexuali, alienati mintal, handicapati, opozanti politici si religiosi (printre care s-au numarat Martorii lui Iehova), dar si impotriva elitei poloneze, a populatiei civile ruse si sirbe, precum si impotriva locuitorilor unor sate din mai multe tari europene. Din rindul acestora, tratamentul aplicat sovieticilor poate fi calificat drept crima impotriva umanitatii, cu caracter de genocid“ (Jean-Michel Lecomte, Predarea Holocaustului in secolul al XXI-lea, Fundatia „W. Filderman“, Bucuresti, 2003, p. 17).

Ceea ce nu a evidentiat istoricul francez prin aceasta definitie, fapt omis si de Teodor Wexler – ingrijitorul si editorul lucrarii in limba romana –, este faptul ca la ora actuala istoriografia asupra Holocaustului este nuantata. Ea nu mai accepta amalgamarea victimelor nazismului si ale aliatilor lui. Dimpotriva, criteriile rasiale, etnice, politice, religioase dupa care au fost alese victimele si destinul acestora au fost foarte diferite. Prin aceasta, ele particularizeaza insasi istoria acestor grupuri sociale, individualizindu-le drama. Le apropie prin suferinta, dar le departajeaza prin exemplaritatea destinului. In acest context, populatia evreiasca a fost singurul grup etnic, social si cultural din categoria victimelor pentru care s-a elaborat si s-a aplicat strategia „solutiei finale“. In ianuarie 1942, la Wansee, Hitler a hotarit exterminarea in masa – prin mijloace industriale – a populatiei evreiesti din Europa, vinovata de a se fi nascut. Practic, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, evreul aflat sub ocupatia nazismului sau a regimurilor aliate a fost azvirlit in afara societatii, a tuturor formelor ei de manifestare, iar in cele din urma a fost gazat. Supravietuirea a fost exceptia.

Un alt element care socheaza este faptul ca Jean-Michel Lecomte subliniaza ca situatie aparte regimul aplicat sovieticilor, pe care il caracterizeaza, corect, drept genocid. Trebuie avut in vedere ca URSS a fost dusmanul doctrinar, politic, statal si militar direct al lui Hitler. Inexplicabil este cum de autorul a omis in aceasta definitie sa faca macar o referire la genocidul populatiei evreiesti, genocid cu atit mai grav cu cit evreii au fost o comunitate eminamente civila, lipsita de orice mijloace de a se apara.
Practic, cu acest mesaj autorul neaga – prin minimalizare si prin amalgamare – Holocaustul impotriva evreilor ca pe o realitate istorica unica a celui de al doilea razboi mondial. Tentatia de a oferi fise, sinteze tematice, cursuri scurte la o istorie complexa, ce se cere descifrata rational, acceptata emotional, dar si inteleasa cu detasarea pe care ti-o confera asumarea valorilor rationalismului umanist, a dus la un pseudo-manual care nu atinge obiectivele propuse. Tot atit de paguboasa este, de exemplu, si definirea evreului ca fiind „persoana care practica religia iudaica“ (pag. 15).

Criteriul rasei, al singelui, ridicat la rang de criteriu politic si legiferat de nazisti, apare in subsidiar, ca element secundar, fara sa i se precizeze implicatiile deosebit de grave pe care le-a avut in istoria statelor fasciste, unde a devenit prioritar in stigmatizarea, discriminarea si anihilarea fizica a evreului. Nu mai amintesc ca, la inceputul secolului XXI, definirea unei comunitati etnice predominant prin apartenenta la o anumita religie este expresia unei viziuni nestiintifice si chiar nepedagogice.
Despre Holocaustul evreilor din Romania sau a acelora din teritoriile aflate sub administratie romaneasca in al doilea razboi mondial, informatia este total insuficienta, confuza si eronata. Istoricul francez expediaza in jumatate de pagina neadevaruri, cifre controversate si un discurs greu inteligibil chiar si pentru un cunoscator al perioadei. Aceasta fisa numarul 31 este completata cu nota editorului, care se intinde pe o pagina de carte. Numai ca, asa cum mentiona si acad. Razvan Theodorescu, ignoranta duce la dezastru. Nota editorului provoaca haosul generalizat.

Fara a insista asupra absentei prezentarii elementelor care au definit drama evreilor din Romania si care, cred, sint necesare intr-un manual destinat elevilor, mentionez numai erorile autorului dintr-un text extrem de vulgar. Astfel, el mentioneaza ca „ulterior, un numar de evrei din Vechiul Regat au fost expulzati catre aceste provincii“ (p. 112), respectiv Basarabia si Bucovina. In fapt, evreii au fost deportati in lagarele din Transnistria, aflate sub administratia armatei romane. De asemenea, pe aceeasi pagina, in loc sa se mentioneze faptul ca, dupa infringerea de la Stalingrad, Antonescu isi reconsidera politica antisemita in componenta sa exterminatorie, Jean-Michel Lecomte scrie: „conducerea ungara le lua acum apararea“...

Domnul T. Wexler, din dorinta de a clarifica sau de a completa mesajul, recurge la o nota a editorului. Tehnic, aceasta nota este alcatuita din 3 note, fara insa ca trimiterile respective sa se regaseasca in textul original. De asemenea, in aceste note exista citeva date istorice incorecte. De exemplu, Radu Lecca nu a fost directorul Centrului National de Romanizare (p. 112), ci comisar pentru probleme evreiesti. Pogromul de la Iasi a fost intre 29 iunie – cind a inceput masacrarea evreilor in curtea Prefecturii Iasi – si 6 iulie 1941, zi in care cel de-al doilea tren al mortii ajungea la Calarasi, si nu 28-30 iunie 1941 – perioada redata in note. Din nota 2 aflam ca „incepind cu 8 august 1940, legislatia antisemita este introdusa in Romania“. De fapt, primele legi antisemite le-a promulgat guvernul Goga-Cuza (29 decembrie 1937-10 februarie 1938), o data cu Legea revizuirii cetateniei.

Dar apogeul acestor note este dat de faptul ca Radu Lecca, unul dintre responsabilii de frunte ai regimului antonescian pentru soarta evreilor din Romania, este citat pentru a se demonstra responsabilitatea si vinovatia lui Antonescu in politica fata de evrei. Or, asa cum prea bine se stie, recursul la citate in literatura stiintifica de specialitate presupune invocarea autoritatii in materie. In acest caz, editorul a preferat, in totala contradictie cu rigoarea textului stiintific, sa apeleze la memoriile lui Radu Lecca, in care, firesc, pentru a-si crea o imagine confortabila, acesta arunca intreaga vina pentru Holocaust pe seama lui Ion Antonescu. Din toata aceasta brambureala, nu este de mirare daca atit profesorul, cit si elevii ramin cu impresia ca Radu Lecca este un salvator al evreilor.

Asa cum se prezinta, manualul finantat de Consiliul Europei nu face decit deservicii in invatarea unor teme de istorie recenta asupra carora, in societatea romaneasca, persista inca destule prejudecati. El nu trebuie distribuit nici macar gratuit in invatamintul preuniversitar.
Sa nu fi gasit Ministerul Invatamintului, Cercetarii si Tineretului in Romania istorici specializati in problema Holocaustului?