Editura Humanitas, Colecţia „Memorii. Jurnale“, Bucureşti,
2008, 422 p.
„Inteligent, ponderat, spirit de o mare fineţe şi om de o
delicată distincţie, discretă, necontrafăcută, L[ivius] C[iocârlie] îmi lasă
cea mai puternică impresie“ – notează în jurnalul său Mircea Zaciu, la 13 iunie
1981, recapitulînd impresii de la un colocviu de critică unde universitarul
timişorean „a vorbit cel mai bine“. E, cred, o schiţă de portret obiectivă,
deloc falsificată de temperatura entuziasmului de moment. De altfel, cine a
citit Jurnalul lui Mircea Zaciu, un adevărat eveniment în anii ’90, nu-l poate
bănui pe autor că face concesii confraţilor sau că se iluzionează uşor;
dimpotrivă: e lucid pînă la mizantropie şi mordant ca un cronicar muntean.
Neconcesiv şi un pic mizantrop se dezvăluie şi Livius Ciocârlie în paginile de
jurnal din Cu dinţii de lână, resorturile deziluziei fiind, pe un anumit plan,
cam aceleaşi în cazul celor doi cărturari diarişti: un decor social cenuşiu,
absurd şi un timp pe care Zaciu îl numeşte „diabolic“. Înregistrînd confruntarea
cotidiană cu aberaţia ultimului deceniu de comunism, amîndoi reflectează
(soljeniţian) asupra Răului – reflecţie din care rezultă, pînă la urmă, o
„literatură“ diaristică de excepţie.
O perspectivă „est-etică“ asupra cotidianului
Dar reacţia la tracasările cotidianului comunist capătă
conotaţii specifice în jurnalele celor doi literaţi; finalitatea celor două
jurnale diferă. Mircea Zaciu consemnează constant, sistematic amănunte din
viaţa literară, evenimente politice, conversaţii cotidiene, anecdote subversive,
tot soiul de aspecte din care s-ar putea reconstitui, la o adică, stufoasa
cronică a anilor ’80, lăsînd impresia că notează totul cu voluptate (se simte o
jubilaţie a colectării de întîmplări şi de amănunte, în ciuda tonului adesea
rece, neutru) şi că scopul acestor notaţii e legat de calitatea de martor a
diaristului. Tot un foarte sagace „martor“ este, neîndoielnic, şi Livius
Ciocârlie, numai că mobilul principal al jurnalului său îmi pare a fi altul:
jurnalul nu vizează atît o (potenţială) restituire a imaginii unei lumi, cît
autoanaliza, investigarea „subteranelor“ unei subiectivităţi agresate,
primejduite de intruziunea politicului în spaţiul intim. Scriind în jurnal,
Livius Ciocârlie caută un mijloc de evaziune şi, totodată, un mijloc de a se
regăsi pe sine; prima sa reacţie în faţa aberaţiei comuniste este retragerea,
ascunderea, defensiva, replierea asupra propriei subiectivităţi. Dacă jurnalul
lui Mircea Zaciu dă seama de spectacolul vieţii publice, cel al lui Livius
Ciocârlie dă seama de meandrele unei vieţi lăuntrice, de dilemele unui
intelectual, de proiectele sale literare şi existenţiale şi, deopotrivă, de
obligaţiile „mărunte“ ale traiului de zi cu zi. Cel dintîi oferă cronica unei
epoci, cel de-al doilea, autoscopic, analiza unui caz particular de rezistenţă
la presiunile sistemului politic.
Însemnările din Cu dinţii de lînă, datînd din perioada
1978-1983, configurează un jurnal intim şi totodată un jurnal de creaţie,
conturînd profilul moral al cărturarului şi „istoria“ opţiunilor sale de
scriitor. Şi omul, şi scriitorul se înfăţişează, în aceste pagini, autentici,
surprinşi fără mască şi fără costum de gală – în casa de la numărul 1 de pe
Strada A. Popovici din Timişoara, pe coridoarele Facultăţii de Litere, la
redacţia revistei Orizont, în concediu la Herculane ori la cozile matinale
pentru pîine sau lapte, la tenis, la schi, între prieteni sau la colocvii
critice... Nicăieri, nimic contrafăcut, nimic literaturizat. Complet lipsit de
morgă, mereu autoironic, mereu dispus a se privi cu un ochi exigent, pe cît de
interiorizat, pe atît de preocupat să speculeze, în forul interior, asupra
gîndurilor neexprimate ale celor din jur, pe cît de vulnerabil, pe atît de
intransigent, diaristul captează de îndată simpatia cititorului.
Cum se scurge o zi din viaţa unui intelectual ca Livius
Ciocârlie la începutul anilor ’80 ai secolului trecut? Ziua începe înainte de
răsăritul soarelui, la ora 5, cu scrierea unui articol şi cu inevitabila coadă
la magazinul de lactate, şi continuă turbionar cu tot felul de activităţi:
cursuri la facultate, şedinţe de catedră, ore de practică pedagogică, ore de
serviciu la cantina studenţească (!!!), cercuri studenţeşti, cenaclu, vizite la
Orizont; sau, după caz, ziua se consumă în afara oraşului, la practica agricolă
cu studenţii, la cules de tomate... Timpul liber, atît cît îi mai rămîne unui
profesor care, în comunism, trebuie să fie un factotum, se împarte între
familie, lecturi (sistematice, şi nu numai), lucru pentru articole şi pentru
cărţi, întîlniri cu prietenii (nu doar literari), piese de teatru şi filme
televizate. Variaţiile sînt minime, zilele înlănţuindu-se monoton. Totuşi, se
întîmplă un lucru remarcabil în jurnalul lui Livius Ciocârlie: monotonia
evenimenelor relatate nu se transformă nici măcar pentru o clipă în monotonie a
relatării. Din monotonie, diaristul face un adevărat personaj.
Rarefierea „epică“ a jurnalului e compensată, ca la Radu
Petrescu (model literar, de altfel, al lui Livius Ciocârlie), prin consistenţa
unei atitudini meditative. Între evenimente disparate diaristul ţese o fină
reţea de reflecţii asupra psihologiilor umane, asupra implicaţiilor pe care le
au gesturi abia perceptibile, cuvinte spuse în treacăt. Nu estetizantă la modul
radupetrescian este naraţiunea din Cu dinţii de lână, dar în orice caz subtil
analistă, contemplarea subiectivităţii proprii, prin raportarea permanentă la
subiectivitatea (imaginată) a altora, împrumutînd diferite nuanţe, de la nevoia
concretă de orientare la gratuitatea pură. Livius Ciocârlie „contemplă“ gesturile
celor din jur sau propriile mişcări interioare cum ar contempla Radu Petrescu
un peisaj montan, să zicem, suprapunîndu-i imagini/referinţe livreşti
consonante. De cele mai multe ori, demersul acesta analitic nu se exprimă
larg-discursiv, ci pointilist, prin sugestii sau, mai precis, prin juxtapunere
de sugestii-fulger, în fraze lapidare, telegrafice, afective, fără a face apel
la retorica uşor convenţională a afectivităţii. Diaristul pare un laconic şi în
scris, şi în comunicarea faţă către faţă cu semenii, un afectiv care se
cenzurează. Iată o mostră de subtilitate autoscopică:
„Mă mir cît de în serios îşi iau cei mai mulţi viaţa. În
privinţa asta, şi în privinţa asta, sînt un diletant. Astăzi, multă lumină
afară şi sînt neliniştit. Timpul meu favorabil, timpul mohorît. Nimic mai greu
decît să plec de acasă în plin soare, către prînz. E o nelinişte fizică, din
stomac pînă în gît. O simt şi acum. Nevroza mea nu e destul de gravă ca să mă
rup din front. Din frontul epocii ăsteia însorite, vreau să spun“.
Şi încă o mostră? De astă dată, un exemplu de privire
îndreptată spre ceilalţi: „Pe drum, un bătrîn cu privire definitiv resemnată;
scurtă percepţie a vieţii de dincolo de orice apărări“.
De o rară discreţie, nu va întîrzia niciodată să remarce
discreţia altora, e o calitate pe care nu pregetă să o pună în valoare prin
exemplificări numeroase: orice gest neostentativ, de delicată atenţie, schiţat
de vreuna dintre fiice, de soţia T. ori de un prieten, e contemplat şi
consemnat aproape cu religiozitate. Neîndoielnic, forma de frumuseţe cea mai
plăcută diaristului este aceea a gesturilor generoase, dezinteresate, a vorbei
bune rostite la timpul potrivit şi, desigur, a inteligenţei. O „est-etică“ se
conturează, insidios, în paginile jurnalului.
Neliniştile profesorului, care se străduieşte la fiecare
curs să găsească tonul şi strategia discursivă juste, ocupă un spaţiu important
în Cu dinţii de lână. Profesorul se întreabă tot timpul dacă a fost suficient
de elocvent, e atent la cele mai mici semnale venite dinspre studenţi, notează
obsesiv dacă un curs i-a ieşit bine sau nu, se teme ca nu cumva o replică sau o
discuţie purtată în afara cursului cu un student să dezamăgească; odată, îşi
face procese de conştiinţă pentru că a terminat cursul cu două minute mai devreme...
„La facultate, groaznic curs. Aşa-numitul curs special, despre noua critică.
L-am pregătit prea bine, mi-am consumat toate ideile, n-am lăsat loc pentru
improvizaţie, e şi prea analitic. De interesat, nu mă interesează, pe studenţi
nici atît, unii chiulesc, alţii se uită la mine amărîţi, eu am momente cînd mă
gîndesc, la mijlocul frazei, dacă mai este cazul s-o închei. Ce-o fi prin acele
săli, dacă eu sînt unul dintre universitarii răsăriţi“.
Demonul teoriei
Universitarul up to date, discipol al lui Genette, iniţial
telquelist cu arme şi bagaje, semnează, în aceste pagini, un simbolic act de
despărţire de ceea ce înseamnă „teorie“ şi fetişizarea „metodei“/„metodelor“.
Jurnal de creaţie (între altele), Cu dinţii de lână decupează din biografia intelectuală
a autorului o perioadă hotărîtoare pentru opţiunile ulterioare. E perioada în
care Livius Ciocârlie îşi scrie şi îşi publică volumele de critică (Negru pe
alb, Mari corespondenţe, Eseuri critice – după debutul din 1974 cu Realism şi
devenire poetică), lucrînd cu rîvnă, dar pregătindu-şi totodată – curios,
tocmai într-un interval în care creează admirabil în critică – ieşirea din
scena criticii universitare şi intrarea în literatură. „Zi frumoasă, albastră,
fără arşiţă. Lucrez bine şi termin capitolul despre Florin Mugur. Odată cu el,
i-am pus cruce criticii literare. Cel puţin, aşa sper. Cînd le comunic vestea,
Corina întreabă şi ce ai să faci. Literatură, spun. Literatură, dumneata? Fugi,
domnule, de aici! Alexandra întreabă ce înseamnă asta. Înseamnă că nu mai vrea
să fie respectat, spune T. Un început laborios, ca să zic aşa. Caracterizarea
mi se pare corectă.“ Cînd i se cere, pentru Orizont, un articol despre
antologia Tel Quel, simte „o bruscă lehamite combinată cu un început de
panică“. Cărţile de teorie i se par din ce în ce mai aride şi afirmă (cîţi
dintre literaţi ar avea curajul de a recunoaşte asta?) că îi citeşte pe
teoreticieni fără prea mare plăcere – o excepţie: Jean-Pierre Richard cu teoria
„microlecturilor“, pe care, de altfel, o valorifică mai tîrziu în cărţile
despre Valéry şi Cioran. O frază şocantă, poate: „Hotărăsc să nu mai citesc
teorie decît cu cuţitul la gît, mă plictiseşte îngrozitor“. Spirit liber,
critic nedogmatic şi cu un condei „artist“, Livius Ciocârlie nu a fetişizat, de
fapt, niciodată teoria, nu a considerat-o scop în sine, ci numai un reper,
subordonînd-o firesc actului critic. „Metodele“, inevitabil caduce, le-a
examinat mereu cu un scepticism sănătos. Nu fără patos îşi divulgă, prin 1978,
la un colocviu, anumite rezerve în privinţa rolului metodelor în critică:
„Despre metode, să facem deosebirea între critici şi cercetători. Criticul
n-are metodă, el o elaborează, aşa cum scriitorul elaborează structuri. Metoda
se constată la urmă şi nu se poate împrumuta. De exemplu, tematismul lui
Jean-Pierre Richard“.
Critic şi eseist de fineţe, Livius Ciocârlie este, deja de
multă vreme, şi un prozator remarcabil. Prozatorul e la el acasă în Cu dinţii
de lână – diaristică autentică în aceeaşi măsură în care e şi literatură. Sau,
altfel spus, Livius Ciocârlie şi-a aşternut însemnările diaristice din anii
1978-1983 – interval în care începe să lucreze pentru primul său roman
„atipic“, Un Burgtheater provincial – cu o mînă de prozator. Ceea ce se poate
proba prin calitatea portretelor, prin virtualităţile dramatice ale secvenţelor
„epice“ consemnate, printr-o stăpînire a unei anumite tehnici a montajului
epic, printr-o foarte bună priză la real ori prin calitatea sugestiei
analitice. În Cu dinţii de lână, Livius Ciocârlie reuşeşte să fixeze un cadru,
să sugereze o atmosferă, să surprindă instantanee cu potenţial epic şi/sau
dramatic şi, nu în cele din urmă, să dea viaţă unor personaje, cîteva dintre
ele ataşante. Jurnalul reprezintă, în cazul de faţă, nu numai documentul unei
epoci, dar şi, poate în primul rînd, documentul unei subiectivităţi, oglinda
unui creator – metaromanul său atipic.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters