Un mic killer al straşnicului cotidian

Autor: Cosmin DRAGOSTE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Literatura germană din România îşi croieşte drum încet, tardiv, dar sigur către publicul român. Însăşi denumirea de „Rumäniendeutsche Literatur“ a stîrnit destule controverse, imposibilităţi de situare adecvată, neconcordanţe. Rolf Bossert a fost unul dintre reprezentanţii Aktionsgruppe Banat, acea grupare timişoreană de tineri intelectuali care, la începutul anilor ’70, reuşea să scoată literatura germană din România din provincialism şi s-o racordeze decis la standardele evolutive din arealul cultural german din Europa Centrală şi Occidentală. Cu umorul pe care i-l relevă nu doar scrierile, ci şi amintirile prietenilor, Bossert se autointitula „membru corespondent“ al Grupului de acţiune Banat, întrucît spaţiul unde se afla el era îndepărtat de Timişoara.

Rolf Bossert a fost un poet extrem de interesant, cu o conştiinţă artistică de la care nu făcea rabat, un scriitor de o profunzime deosebită, ale cărui trasee lirice sînt dificil de surprins, din cauza plurivalenţei semantice, a deturnării intenţionate a orizontului de receptare, a inducerii tensiunii tribulaţiilor egotice sub camuflajul ludicului. Scurta sa existenţă şi-a aflat un sfîrşit tragic, subliniind infiltrările de-a dreptul diabolice ale regimului comunist în sfera privată, pe care o fractura iremediabil: după ani de tracasări psihice şi de corecţii fizice în România, Bossert se sinucide la circa două luni după ce reuşise să ajungă în Germania Federală.

Ich steh auf den Treppen des Winds/ Stau pe treptele vîntului, antologia bilingvă apărută în 2008 la Institutul Cultural Român, în traducerea prodigioasei Nora Iuga, încearcă să umple, pe cît posibil, un mare gol. Volumul beneficiază de o „prefaţă“ alcătuită, cu bine-cunoscuta-i profunzime, de către criticul Gerhardt Csejka (ceea ce ne face, încă o dată, să ne exprimăm regretul faţă de lipsa unor lucrări de anvergură în această direcţie, semnate de Csejka) şi de o „postfaţă“ semnată de către Ernest Wichner, el însuşi poet. O ediţie antologică de traduceri din lirica lui Bossert ridică probleme autentice de transpunere oricărui traducător, oricît de experimentat ar fi acesta. Există nuanţe infinitezimale, care, diminuate sau transpuse într-o altă logică poetică, deturnează iremediabil mesajul. Apoi, punctul nevralgic al oricărei antologii este acela al selecţiei, întrucît opiniile fiecărui cititor sau critic diferă (uneori esenţial) faţă de cele ale antologatorului. Însă acestea sînt lucruri inevitabile atunci cînd pe piaţă apare o anumită selecţie. În ceea ce priveşte ediţia de faţă, nu putem să nu amintim însă o impardonabilă eroare, atribuibilă cel mai probabil redactării: nu se specifică volumul după care s-a făcut traducerea. Încercăm să o diminuăm aici, amintind că Ich steh auf den Treppen des Winds, o ediţie monumentală, a apărut la editura germană Schöffling&Co., în 2006, fiind îngrijită impecabil de către neobositul Gerhardt Csejka (unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei bunului său prieten), care a strîns în această ediţie toate creaţiile lirice ale lui Bossert.

Lirica lui Bossert debutează sub semnul experimentalismului şi al lui Brecht, trecînd, ulterior, într-un registru mult mai închis şi grav, al cărui pol orientativ ar putea fi numit Celan. Ca şi colegii săi de generaţie, scriitori germani din România, Rolf Bossert receptează literatura experimentală pe filiera Wiener Gruppe şi face uz de ea într-un mod abil controlat. Realitatea este „de-gramaticalizată“, experimentul fiind „adoptat“ şi pentru că servea unuia dintre scopurile sale, anume ruperea cu tradiţia literaturii germane din România, cantonarea în alte modalităţi creative, spargerea tiparelor cognitive şi lingvistice ale epocii. Aceste poeme au, în marea lor majoritate, cîte un Witz, o poantă, calamburul este la rang de cinste, modelele lirice consacrate sînt destructurate, se încearcă o „reinventare“ a discursului liric. Brecht devenise „modă“ printre tinerii scriitori germani din România, care preluaseră de la acesta atitudinea de „iluminişti“ în faţa realităţii, poziţionarea interogativ-lucidă faţă de aceasta. Literatura trebuia adusă în concret, întoarsă cu faţa la realitate, scoasă din „sferele sale înalte“. Pentru Bossert, ca şi pentru ceilalţi membri ai Aktionsgruppe Banat, literatura era, în acelaşi timp, şi o modalitate de opoziţie politică în sens constructiv. Autorul bănăţean nu rămîne cantonat numai în perimetrul influenţei lui Brecht, ci caută şi alte „piste“ de evaluare, de tatonare. El nu a cultivat nicicînd divinizarea modelelor, prosternarea în faţa lor, ci s-a folosit de ele pentru a putea experimenta cu propriile posibilităţi creatoare. Extrem de lucid, Bossert încearcă, prin apelul la aceste modele, să se elibereze de acele discursuri culturale care îi marcau identitatea.

În faza lirică de început, experimentul literar nu este scop în sine pentru poetul reşiţean, atenţia şi imersiunile sale se îndreaptă către straturile de adîncime ale cuvîntului, pe care le forează descoperind profunzimi neobişnuite. Ca şi Herta Müller ulterior, Bossert a fost un adevărat estet al unităţilor lexicale minimale. Ironia, ludicul nu fac decît să producă un joc al falselor nuanţe, capabil să disperseze atenţia (nu în ultimul rînd a cenzurii) faţă de problematica şi înţelesurile grave. Această primă perioadă a creaţiei îl arată pe scriitor într-o căutare febrilă a propriilor mijloace de organizare discursivă, de legitimare a ipostazelor eului liric. Cînd, spre finalul vieţii, Bossert va reveni la anumite procedee ale poeziei experimentale, efectele vor fi surprinzătoare, de efect şi de substanţă: discursul liric se contrage pregnant, reducţiile antrenează interstiţii majore, clivajele modulaţiilor egotice creează angoasante pauze de gîndire, cuvintele dobîndesc independenţă şi îşi sporesc simţitor aria de cuprindere, devenind deschise virtualităţilor combinatorii.

Treptat, discursul poetic se închide tot mai mult, atenţia se concentrează spre interior, către eul care se recunoaşte prins inextricabil în mecanisme pervertitoare, ameninţătoare, ce-i pun în pericol însăşi fiinţarea. Are loc apropierea de Celan, dar şi de Trakl. Criticul Peter Motzan opinează că îndreptarea către Celan marchează detaşarea de Brecht. Nu este o apropiere epigonală, ci la un nivel subtil, ontic. Bossert intră într-un dialog fenomenal trans- şi subtextual cu Celan, un model adecvat, întrucît „Rolf Bossert a simţit această durere a trezirii la realitate cu toate fibrele limbii lui poetice şi le-a pus cu consecvenţă în viaţă“, după cum afirmă Gerhardt Csejka.

Eul poetic traversează etape succesive, care îi definesc capacitatea de impunere faţă de sine şi faţă de alteritate, îi subliniază sinuozităţile. După cum a relevat în multiple rînduri Peter Motzan, Bossert îşi începe aventura poetică sub semnul „angajamentului polemic prescriptiv“ şi al „subiectivităţii angajate“. Eul liric nu este perfect coagulat, pendulează între conglomerat („noi“) şi tendinţa de individualizare. Treptat, eul urmează un traseu disjunctiv, începe să se replieze spre sine, îşi pierde exuberanţa iniţială, începe să se simtă tot mai singur, mai lipsit de apărare. Implicarea în realitate se face la modul frust, are loc forţarea acesteia, eul, a cărui construcţie devine tot mai pregnantă, foloseşte tactici ale distorsionării tocmai pentru a surprinde o imagine nedistorsionată a societăţii, apelează la paradox, în vreme ce disonanţele care apar în relaţia dintre ego şi lume sînt tot mai grave.

Parcursul discursiv configurează, apoi, un eu poetic ce prezintă semne evidente ale lipsei de congruenţă şi coeziune, începe pulverizarea instanţei lirice, iar contracararea efectelor se face, uneori, prin dedublare, prin apel la un „tu poetic“ sau prin revendicarea realităţii de pe poziţii subiective de forţă: „drumul meu/ îl execut zilnic/ tăcut ca pe o crimă/ în oraş e un unghi/ mare şi drept/ dacă-i tai colţul/ fac cunoştinţă cu/ multe străzi mici/ mai curînd sau mai tîrziu/ iată-mă pe magistrală/ doar un killer mic/ al molohului cotidian“.

Mişcările eului poetic au o rază mult mai redusă. Realitatea începe să traverseze un proces de subiectivizare. Semnalele percepute de către eul liric vin mai degrabă din interior, intercalarea cotidianului se face de la nivel reflexiv. Scurtele efluvii emoţionale, perioadele de speranţă sînt imediat anulate. Mişcările eului sînt constituite după principiul flux-reflux. Ceea ce apare în dinamica egotică este confuzia, imposibilitatea determinării şi a orientării, inversarea cauzalităţii, sustragerea (uneori de-a dreptul hipnotică) din procesualitatea existenţială. Peisajul, ca proiecţie a eului, suferă deformări esenţiale, îşi pierde coerenţa şi consistenţa, devine agresiv, inculcă sentimente angoasante. Proporţiile scapă de sub control, tablourile schimbă coordonatele, fluctuează. Caracteristicile pendulează între grotesc şi eliminare, interferează, au loc mutaţii categoriale, toate acestea, ca expresii ale unui eu din ce în ce mai vulnerabil, tot mai expus, mai tracasat. Comunicarea se realizează dificil, ea nu mai apare ca o certitudine, ci ca o amînare sau ca o promisiune incertă din viitor.

Ultima perioadă de creaţie a lui Rolf Bossert aduce în prim-plan o repoziţionare a eului: acesta îşi îndreaptă întreaga atenţie asupra sa, devine atent la toate nuanţele mişcărilor proprii. Dominate sînt dezamăgirea, singurătatea invadantă, recuzarea oricăror mijloace capabile să asigure recorelarea ontică. Teama este cea care predomină, este sentimentul ce primeşte un rol covîrşitor în noua postură a eului. Poziţionarea laterală, descentrată devine foarte nesigură, „pe treptele vîntului“. Direcţia este incertă, lipsesc vectorii determinanţi. Se face trecerea spre o ultimă etapă a aventurilor acestui eu, cînd moartea este intens presimţită şi configurată într-o diversitate de ipostaze. Consistenţa asiguratoare a dispărut, cadrul se desubstanţializează: „Acum situaţia s-a destins./ Încet se desface cordonul./ Soarele nu-i un fluture galben-citron./ Dar ştiu asta şi pompierii hiperzeloşi?/ Scuturaţi-i praful din aripile mele!/ Prin aer zboară blocuri de aer./ Stau pe treptele vîntului.“ (Necrolog la ultimul chibrit).

Lirica lui Bossert este expresia capacităţii unui poet de a stăpîni magistral formele discursului, pe care le utilizează ca pe o sondă ce suferă schimbări de traiect, dar al cărei punct stabil rămîne eul. În 1982, în „postfaţa“ la faimoasa antologie Vînt potrivit pînă la tare, Peter Motzan scria, cu siguranţa-i caracteristică: „Franz Hodjak, Richard Wagner şi Rolf Bossert sînt reprezentanţii cei mai importanţi, cei mai formaţi ai unei generaţii care a avut un aport decisiv la depăşirea opticii provinciale, a conformismului declarativ, a mimetismului steril“.