Autor: 
Categoria: 
Apărut cu puţin timp în urmă, volumul Omul din gard
reprezintă o exigentă selecţie din proza autorului, care ar avea ambiţia de a
surprinde, după declaraţiile din preambul, „inefabilul – nu lipsit de patina
unui romantism cumva desuet şi vag alienat – oricum inconfundabil“. E vorba,
prin urmare, de o mini-antologie care să cuprindă esenţa unei opere (nu mă feresc
de acest termen), diferenţa sa specifică. Să încercăm să vedem care ar fi
aceasta.
Absurdul îmblînzit
Nu întîmplător, mai mereu Val Gheorghiu se simte bine în
proza de foarte scurtă respiraţie; nu marile evenimente, nici faptele
înregistrate de la o distanţă suficientă încît să permită aranjarea lor în
funcţie de o cauzalitate plauzibilă constituie „ţinta“ acestor incizii în
cotidian; dimpotrivă, este căutat cu insistenţă momentul cel mai anodin, care
se curmă brusc printr-o de nimic aşteptată întîmplare care întoarce totul cu
susul în jos. Dar nimic nu este previzibil, nimic nu se lasă citit în derularea
iniţială a scenelor. De aceea, textele lui Val Gheorghiu mi-au amintit de unele
ale lui Daniil Harms, deşi nu împing atît de departe absurdul sau de
Nuvelele-minut ale lui Örkeny Istvan. Cu precizarea că personajele (care poartă
nume exotic-caraghioase precum Stiv, Sasa, Haidia, Chibici, Şaraga, Zarandi,
Sache, Sarmiza Jacotă, Aspazia, Gala, Tărăbuţă, domnişoara Pepa, madam Hariga,
Bîgu etc.) nu sînt schematizate pînă la a deveni simple funcţii ale unui
pretext absurd, ci îşi trăiesc cu patimă condiţia anodină, derizorie. Ceea ce
le invadează viaţa şi îi acordă o discretă detentă absurdă este banalitatea în
care se complac. Nimic nu le poate smulge din rutină, nici măcar momentele
care, în mod obişnuit, impun o atitudine măcar decentă, de nu chiar gravă. Dar
tocmai aici este clenciul: deşi caraghioase, ridicole, deşi ironizate sau demne
de dispreţ, aceste personaje nu repetă mecanic gesturi lipsite de vitalitate –
proza lui Val Gheorghiu este plină de viaţă, nu e bîntuită de fantoşe gri, de
siluete fără consistenţă.
Ceea ce conferă ritm acestei lumi monotone în esenţa ei este
atitudinea naratorului: mai mereu ironică, jucînd de regulă detaşarea tocmai
atunci cînd nu se cuvine, regizînd amuzat totul cu o discreţie hîtră, dar nu
atît de serioasă încît să nu se lase observat. De multe opri, naratorul este
implicat, fără a ocupa, totuşi, prim-planul. El este un martor care mimează
neutralitatea, care va să zică. Iată, de pildă, o proză de doar o pagină,
intitulată sec Masă cu vînat. O precizare: titlul atrage atenţia asupra
ospăţului propriu-zis, direcţionează lectura către observarea detaliilor
festinului în sine. Textul debutează, cum altfel?, ex abrupto: „Ne întoarcem de
la cimitir, ne spălăm pe mîini şi ne aşezăm. Şi pentru că bătrînei i-a plăcut
să rîdă, convenim să nu fim exagerat de trişti“. Parastasul se transformă
curînd însă, în manieră caragialeană, într-un autentic chef. Lectorul se amuză
sau, după caz, se indignează de această turnură a scenei, fără să ştie că
alunecă, pe nesimţite într-o capcană. Intră în scenă şi Axinte, care, ştiut
fiind ca suflet al petrecerilor, „se îmbujorează şi-şi dă şi el drumul“. Din
acest punct, a rezuma ar însemna, pe de o parte, a lungi inutil povestea, pe de
alta, a-i dilua impactul; prin urmare, să citim: „Ar fi nefiresc să n-o facă, e
fermentul în astfel de cazuri. Cu faţa lui căzută, de o tristeţe hilară,
amestecă cele mai deocheate întîmplări, stîrneşte rîsul, la care el, ca
profesionist desăvîrşit, nu participă, mărind efectele. Îl provocăm, a cîta şi
a cîta oară! cu nenorocitele zile de lagăr, zile pe care ei le mai îmblînzeau
cu şotii. Ştim totul pe de rost, dar cum le spune Axinte...
Acum, iarăşi despre
muierea care-i supraveghea, torţionar perfect, în stare de perfidii, lăsîndu-i
s-o urmărească în timp ce-şi făcea duşul şi înnebunindu-i cu nurii ei
înfricoşători. După cîteva ore, rîsul nostru devine rînjet continuu. Nu mai
putem rîde. Am rîs prea mult. Cînd Axinte ajunge cu fantasările lui la aia cu
afumatul slăninii în chiar hogeacul comandantului de lagăr, de unde, de obicei,
nici nu zîmbeşte, îl apucă un rîs... Începem să rîdem şi noi. Tăcem. El
continuă să rîdă“. După care, perfect natural, cade deznodămîntul acestei scene
familiale încărcate de rutină: „Se congestionează, nu mai ştim dacă rîde sau se
îneacă. Cineva chiar strigă: se îneacă, apă, apă, altcineva spune: nu se
îneacă, nu vezi că nu mai poate de rîs. Apă, apă, iarăşi strigă cineva. Prea
tîrziu. Axinte e mort“. Atît. Sec, cum nu se poate mai sec. Nici o compasiune,
nici o implicare din partea naratorului deşi, vă mai amintiţi?, era martor al
acestei scene. În plus, răposatul Axinte, căzut la datorie, i-o fi fost şi
rudă. Oare cîte posibile romane există în această pagină? Axinte are, în numai
jumătate de pagină, o întreagă istorie, o biografie zbuciumată şi, iată,
deodată, un final derizoriu, care îl acoperă de ridicol. Dar care îl şi extrage
din noianul de banalitate, de mecanicitate în care se complăceau cu toţii.
Virtuozitate la înghesuială
Paradoxul acestei reţete este că, deşi funcţionează pe spaţii minuscule, atenţia acordată detaliilor este esenţială. Nu orice detalii, căci nu poate fi vorba aici de acel efect de real, ci amănuntul picant, condimentat este vînat cu un ochi hulpav. Nu mă abţin chiar să spun, cu riscul de a relua un clişeu, că se observă în unele proze ochiul pictorului. Femeile par ba madone (cu gîtul lung, ce e drept), ba statui care solicită nu doar admiraţie, ci şi respect, astfel încît ele mai că devin, ca şi în pînzele pictorului, obiecte estetice. Figurile se congestionează în anumite momente, ansamblul nu mai interesează, pentru ca amănuntul semnificativ să capete importanţă. Perspectiva este, în pofida lumii anoste contemplate, una precipitată, alertă, ceea ce impune şi frazei un ritm sacadat, sincopat. De aceea, a vorbi despre virtuozitatea prozatorului Val Gheorghiu nu mi se pare o exagerare. El este un veritabil miniaturist. Să decupez, la întîmplare, o mostră: „La zece, Tărăbuţă, domnul profesor de umanioare Tărăbuţă, abreviat Buţă, silitorul din anii ’60 (mă, Buţă, nu te mai speti cu umanioarele tale, îi spunea Sache, fă şi tu o chimie, o electro), la zece, deci, cînd Mitropolia bate trist şi rar, ca-n vremea lui Conta, Buţă sună la uşa lui Sache, uşă de lemn masiv, cu etichetă metalică. Sunete dulci, de carillon vienez, desferecături înfundate, prelungite, Sache, greul Sache, în uşă, jovial, mare, în halat pufos, grena, pulpos şi glabru, saboţi ghintuiţi: hai!“. Totul este abia schiţat, însă în liniile esenţiale, îndeajuns cît întregul episod să capete viaţă.
Parcimonia procedeelor ar putea crea senzaţia de
caricatural. Fals! Val Gheorghiu nu este un mizantrop, deşi unele dintre
prozele sale ni-l amintesc pe Caragiale.
Doar că, spirit eminamente moldav
(nici nu mi-l imaginez bătînd alte trotuare decît pe cele ale Iaşului), ironia
sa nu muşcă cinic, viziunea sa nu este atît de categoric negativistă, relaţia
cu propriile personaje nu este încărcată de tensiuni. Dimpotrivă, un uşor praf
de melancolie pluteşte peste această lume derizorie, dar curată, lipsită de
ascunzişuri dubioase. Unele personaje sînt privite cu maximă înţelegere, deşi,
către final, ele se dovedesc a construi scenarii eroice într-un salon din
balamuc (Incendiul din creier) ori dintr-un ospiciu cu posibilitate de ieşire,
precum stăpînul cockerului Costache, care perorează (stăpînul, nu potaia) doct
şi pătimaş despre cetatea ideală şi nepriceperea edililor şi care, la un moment
dat, o zbugheşte printr-o fantă a gardului. Ce se află dincolo de gard, îl
lămureşte pe naratorul amuzat un ospătar: „Zîmbeşte şi-şi înşurubează degetul
afumat în tîmplă“ (Omul din gard). Dar aceste fiinţe stranii nu sînt clasate,
nu primesc diagnostice abuzive, ci sînt privite cu simpatie. Atunci cînd devin
victimele sclerozei, ale senilităţii, precum bătrîna actriţă Profira şi
servitoarea ei Berta, personajele sînt compătimite discret, nu batjocorite;
asta chiar dacă o altă potaie, pudelul Pucky (numit, cum altfel?, după
spiriduşul shakespearian) ajunge, din greşeală, în frigider în locul tortului
(Match).
Val Gheorghiu scrie o proză alertă, atentă la nuanţe, la detalii, deşi jonglînd cu toate strategiile pe spaţii mici. Dar tocmai în astfel de cazuri rateurile sînt fatale. Nu şi pentru autorul Omului din gard. El este, nu am nici o îndoială, un scriitor care merită o atenţie mult mai insistentă. Măcar egală cu cea de care se bucură pictorul.
Val Gheorghiu
Omul din gard, cu desenele autorului,
Editura Junimea, Iaşi,
2009, 58 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters