OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Donald M. NICOL
Imparatul fara de moarte.
Viata si legenda lui Constantin Paleologul, ultimul imparat al romanilor
Traducere, note si comentarii de Maria Magdalena Székely si Stefan S. Gorovei. Editura Polirom, Colectia „Historia“, Iasi, 2003, 158 p., f.p.


Data de 29 mai 1453 este, probabil, una dintre cele mai cunoscute si vehiculate date din istoria medievala europeana. Si pe buna dreptate, caci ea marcheaza sfirsitul unei entitati istorice cu o vechime de 1000 de ani, care se socotea a fi continuatoarea Imperiului Roman si, totodata, aparatoarea „dreptei credinte“. Cartea reputatului bizantinolog Donald M. Nicol se numara printre numeroasele lucrari consacrate evenimentului indeobste numit „caderea Constantinopolului“, dar se distinge printr-o abordare inedita, fiind construita in jurul figurii lui Constantin al XI-lea Paleologul.
Cel din urma imparat crestin al Bizantului, ale carui zile s-au sfirsit o data cu cele ale imperiului sau, este un personaj care intereseaza nu numai prin viata lui „paminteasca“, ci si prin dimensiunea legendara pe care a dobindit-o dupa moarte. Imprejurarile mortii sale, in legatura cu care exista nu putine nelamuriri, sint controversate.

Prin urmare, viata, moartea si posteritatea lui Constantin Paleologul fac deopotriva obiectul lucrarii lui Donald M. Nicol. Daca prima parte a acesteia infatiseaza „viata si faptele“ lui Constantin pe fundalul contextului istoric (y compris schitarea situatiei Imperiului bizantin in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si inceputul secolului al XV-lea), cea de-a doua parte, trecind de la istorie la mit, consemneaza moartea imparatului si legenda care s-a tesut in jurul acestuia, incheindu-se cu prezentarea presupusilor sai descendenti, care au revendicat de-a lungul timpului titlul imperial. Atunci cind se naste Constantin, la inceputul secolului al XV-lea, expansiunea otomana in sud-estul Europei redusese teritoriul Imperiului bizantin la cetatea si imprejurimile Constantinopolului, la parti din Peloponez (despotatul de Morea) si la citeva insule grecesti, imparatul fiind vasal al sultanului, caruia era obligat sa-i plateasca tribut. In fata pericolului iminent pe care il reprezentau turcii, Bizantul fusese nevoit sa ceara ajutorul crestinatatii apusene, arareori concretizat si eficient. Acesta este si motivul pentru care imparatul Ioan al VIII-lea, fratele lui Constantin, participa la Conciliul de la Florenta, socotind ca unirea Bisericilor Greaca si Latina, proclamata aici in 1439, este o garantie a acestui ajutor.

Numai ca Apusul nu se arata dispus sa ofere un sprijin sustinut cit inca nu e prea tirziu, printre altele si pentru ca latinii (venetienii si genovezii) sint interesati in primul rind de mentinerea pozitiilor lor in Mediterana orientala si de siguranta propriilor interese comerciale. Pe de alta parte, unirea cu Roma este socotita de factiunea antiunionista de la Constantinopol drept o tradare a ortodoxiei. De altfel, chiar unul dintre fratii lui Constantin, despotul Dimitrie, este un antiunionist gata sa-si sprijine tentativa de preluare a succesiunii la tron pe ajutorul dat de turci. Asadar, o lume divizata, a carei coalizare in fata primejdiei otomane e zadarnicita de ciocnirea a numeroase interese antagonice. Acesta este fundalul pe care se construieste treptat imaginea complexa a lui Constantin Paleologul (sau Dragas, caci a adoptat numele mamei sale, Elena Dragas, de origine sirba). Este refacuta traiectoria sa: regent la Constantinopol, despot la Mistra (capitala Moreii), imparat al Bizantului. Sint povestite unele dintre faptele sale, ii este creionata personalitatea, i se schiteaza (atit cit o permit putinele detalii oferite de marturiile contemporane) trasaturile fizice, este infatisata moartea sa, o data cu prabusirea Constantinopolului, toate acestea pe baza a numeroase izvoare – apusene, grecesti, slave, turcesti.

Sint puse in discutie aspectele neclare din pricina lipsei unor informatii certe sau a neconcordantei dintre surse, care sint contradictorii chiar si in ce priveste incoronarea lui Constantin – el a fost proclamat imparat al romanilor la Mistra, in ianuarie 1449, inainte de a pleca spre Constantinopol, printr-o ceremonie civila, dar se pare ca ritualul bisericesc al incoronarii nu a fost celebrat niciodata. Aceeasi incertitudine a diferitelor relatari contemporane pluteste si asupra imprejurarilor in care a murit, ceea ce trebuie ca a favorizat nasterea numeroaselor mituri si legende despre ultimul imparat crestin al Imperiului bizantin. Caci, citindu-l pe autor, „Constantin Paleologul a fost cinstit dupa moartea sa mai mult decit fusese vreodata in timpul scurtei si nefericitei sale domnii“. Daca putine marturii vorbesc despre lasitatea si despre moartea nedemna a imparatului in timpul asedierii Constantinopolului, iar citeva sustin varianta salvarii lui pe o corabie (de pilda, un episcop grec refugiat in Transilvania ii scrie bürgermeister-ului din Hermannstadt ca imparatul ar fi reusit sa fuga cu o corabie – aceasta este numai una dintre numeroasele referiri la spatiul romanesc din cuprinsul lucrarii), cele mai multe surse sint de acord ca imparatul a murit in lupta ca un erou sau martir, dar nu sint la fel de unanime in indicarea locului in care a fost ucis si ingropat.

Fapt este ca mormintul nu a putut fi gasit, asa incit Constantin a fost identificat cu imparatul preschimbat in marmura si devenit astfel nemuritor care, potrivit profetiilor, avea sa-i alunge cindva pe turci: „Un inger al Domnului il salvase cind era pe punctul de a fi ucis de turci. Ingerul il atinsese, il prefacuse in marmura si-l ascunsese intr-o pestera subterana aproape de Poarta de Aur a cetatii. Acolo, imparatul de marmura doarme si asteapta chemarea ingerului ca sa se trezeasca. Turcii, continua legenda, stiu totul despre aceasta minune, dar nu pot gasi pestera. Asa incit au zidit Poarta de Aur prin care imparatul avea sa vina intr-o buna zi pentru a elibera cetatea. Iar cind Dumnezeu va voi astfel, ingerul se va pogori si il va reinsufleti pe imparatul de marmura, ii va da inapoi sabia pe care o purtase in lupta, iar el se va intoarce la viaia, va intra in cetate si-i va goni pe turci pina la Marul Rosu“. Este numai una dintre numeroasele variante ale acestui mit al imparatului adormit, care avea sa fie preluat, in diverse forme, de folclorul grec si, indeosebi in cursul secolului al XIX-lea, o data cu afirmarea independentei Greciei, din el s-a nutrit credinta ca natiunea elena este destinata sa refaca Imperiul bizantin, speranta spulberata insa de infringerea suferita de fortele grecesti in 1922, in razboiul dus in Asia Mica impotriva turcilor („catastrofa micrasiatica“).

Devenit simbol dupa moarte, Constantin a fost in timpul vietii urmarit de nenoroc. „A fost norocos – spune Donald M. Nicol – numai prin aceea ca ultima rugaciune i-a fost ascultata“, si anume dorinta de a fi ucis pentru a nu vedea urmarile caderii Constantinopolului. O dovada a acestui nenoroc este si faptul ca cele doua sotii ale sale au murit fara a-i lasa urmasi. Ultimul capitol al cartii, Jaraticul care se stinge, se ocupa de posteritatea casei Paleologilor, a carei linie masculina – urmasii colaterali ai lui Constantin – s-a stins in secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, in diferite parti ale Europei, nu putini au fost cei care si-au revendicat descendenta din ultimul imparat al Constantinopolului si dreptul la tronul bizantin. Unul dintre cei care pretindeau ca descind din linia imperiala a Paleologilor este diplomatul francez Maurice Paléologue (1859-1944), ai carui stramosi sint de fapt romani. Toti cei care au sustinut ca sint urmasi ai lui Constantin Paleologul, prin descendenta colaterala, au fost insa niste impostori, ei neputind face dovada acestei descendente, ci doar a unei ingeniozitati si a unei fantezii fara margini.

Cartea lui Donald M. Nicol relateaza povestea ultimului imparat al romanilor, personaj istoric si mitic deopotriva. Faptul ca ea este construita cu grija pentru continut, dar si pentru forma in care este redat acesta, autorul preferind stilului stiintific arid unul mai degraba literar, accesibil publicului larg, nu impieteaza cu nimic asupra eruditiei si valorii lucrarii.