OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Admiratia pentru cineva poate induce tot felul de atitudini: admiratorul mimeaza ticuri verbale, activitati, idei, stilul de viata sau incearca sa-si construiasca o cariera asemanatoare – ca elevii in raport cu un profesor – sau chiar sa dezvolte acelasi tip de personalitate – ca ucenicii fata de un guru. Exista insa si cazul in care nu imitam la propriu modelul, ci urmam numai anumite trasaturi ale acestuia construindu-ne viata, in rest, diferit. Mimetismul este considerat negativ in primele doua cazuri, necesar si definitoriu in al treilea si mai curind pozitiv in al patrulea, potrivit, cred, ideii mai generale ca el poate duce, in anumite doze, la crearea mai rapida a unei personalitati proprii sau la stirnirea unor valuri de creativitate culturala, pina departe de locul din care au pornit.

- Modelare
Interesant este ca Mircea si-a capatat numele de Eliade potrivit unei traditii, pentru ca cineva din familie il admira pe Heliade Radulescu si i-a pasat copilului numele pentru ca acesta sa ajunga „la fel de mare“. S-ar zice ca acest mitic inceput, de ursitoare, a fost preluat de adolescentul Mircea si de tinarul Eliade, din Romania pina in Portugalia si Franta, el necontenind sa-si impuna ore de lucru, de somn si de viata personala cu gindul la modele precum Iorga, Kierkegaard, Gandhi sau Goethe. Curios, cind a ajuns el insusi sa aiba elevi si admiratori, la Chicago si in alte parti ale lumii, procesul s-a inversat, Eliade devenind acum, din subiect, obiect de admiratie.

In Romania din timpul comunismului, Mircea Eliade, fie negat, fie curtat de reprezentantii regimului, a ramas un model (adesea secret) pentru intelectualii romani, si mai ales pentru tinerii care nu puteau ajunge sa-l cunoasca direct, acestia privindu-l nu numai ca pe un mare savant si scriitor, ci si ca pe un personaj legendar, a carui viata, din Romania pina in India si America, trecind prin Franta si alte multe tari, parea a fi modelata ca un destin de exceptie, devenind, prin chiar aceasta, un model pentru cei ramasi acasa. Cei care, dimpotriva, au reusit sa-l intilneasca au alimentat legenda, vorbind nu numai de cariera, dar si de generozitatea lui Eliade, acesta nerefuzind sa vada practic pe nimeni, nici macar – spre mirarea multora, ca si a mea – pe Adrian Paunescu. Valul de contestare stirnit de revelarea afinitatilor lui legionare a inceput numai dupa moartea lui Eliade si, indiferent de indreptatirea acestui fapt, unii l-au repudiat, altii si-au pastrat admiratia, cu sau fara regrete, pentru acele afinitati, iar altii, pur si simplu, au refuzat sa se implice in discutia publica, uitind, pe parcurs, adularea, adesea penibila si mai totdeauna interesata – am asistat adesea la ea –, cu care i-au cerut sau i-au acceptat mai inainte generozitatea, profesionala sau chiar pecuniara.
A sosit oare momentul sa ne intrebam, obiectiv si echilibrat, daca Mircea Eliade ar putea fi acum un model, in sensul general de mai sus, singurul sens, dupa parerea mea, cu adevarat important? Dupa ce a fost un model pentru generatia 1927 – sub numele de „sef“ al acesteia –, el si-a recistigat sau pierdut acest „titlu public“ in deceniile urmatoare, dar a ramas mai tot timpul un „model personal“ pentru multi tineri, de la Ioan Petru Culianu la ultima generatie de istorici ai religiei de astazi. intrebarea s-ar referi atunci la un statut public viitor.

- Circumstante
Momentul de a discuta acum acest statut a venit din urmatoarele motive. Opera lui este aproape integral publicata, exceptii fiind doar editia integrala a Jurnalului, care poate intirzia insa foarte mult din motive testamentare, si publicarea in curind a ultimelor volume de publicistica, cunoscuta insa in linii mari. Editia in doua volume a scrierilor din Portugalia, inclusiv a Jurnalului portughez inedit, reveleaza, este adevarat, un „nou Eliade“, dar, fata de acesta, viitoarele publicatii nu cred ca ne mai pot rezerva mari surprize. Apoi, monografia lui Florin Turcanu, la care indraznesc sa o adaug si pe-a mea, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, cred ca au demonstrat – indiferent de valoarea lor, despre care eu nu pot sa ma pronunt – cel putin faptul ca este posibil sa se vorbeasca nuantat si obiectiv despre Eliade.

Mai departe, a aparut o noua generatie de „eliadologi“ care nu l-au cunoscut personal si care, deci, nu pot fi nicicum suspectati de (trecute) atitudini „interesate“: o alta speranta de obiectivitate. in fine, trecerea timpului a schimbat diverse paradigme de interpretare intr-un sens care poate fi considerat incurajator pentru o evaluare globala: pasionalitatea discutarii extremei drepte interbelice devine o mai rece discutie istorica, in Romania, la fel ca, mult mai inainte, in Germania, Italia si Franta; miscarea de balanta a cercetarii in istoria religiei, de la abordarea fenomenologica la cea istorica (critica fata de Eliade), pare a accepta din nou si relevanta filozofica a faptului religios; acest lucru, impreuna cu revival-ul credintei in diverse tari (occidentale), ii face pe multi sa se intrebe daca „nevoia de sacru“ sau chiar prezenta acestuia in cultura moderna – o teza frecventa la Eliade – nu este ceva care a rezistat cu succes oricarei forme de secularizare.
Putem deci evalua acum mai simplu si mai relaxat decit cu citiva ani in urma ce inseamna Mircea Eliade in cultura. Cred ca noi romanii trebuie sa intreprindem primii acest pas, nu pentru ca Eliade nu ar avea valoare si in alte lumi culturale si stiintifice, ci pentru ca Eliade insusi nu a incetat niciodata sa se considere un scriitor roman, si nu (numai) un „profesor american“, cum decreta de curind, cam hilar, un tinar filozof bucurestean.
Ce este atunci Mircea Eliade pentru cultura romana, ignorind deocamdata dilemele capcane cu privire la „adevarata“ sa identitate: nationala sau internationala, stiintifica sau scriitoriceasca, filozof sau istoric al religiilor, adept sau adeversar al metodei in aceasta din urma etc.?

- Opera
As incerca, intr-o schita de raspuns, sa ma rezum numai la cele citeva fapte asupra carora, cred, exista un consens. Mai intii, Mircea Eliade a scris in mai multe genuri, neacoperite la un loc de nimeni altcineva in Romania: povestire, roman, teatru, jurnal, memorii, ziaristica politica, critica literara si eseu cultural, istorie, eseu filozofic, istorie si filozofie a religiei, indianistica, biografie, cursuri academice, corespondenta, conferinte, traduceri.

Desi este limpede ca teatrul lui, de exemplu, este mai slab decit romanul, totusi, capacitatea lui Eliade de innoire a multor genuri a fost, dupa marturia contemporanilor, remarcabila. Nu vreau sa intru in detalii poate discutabile, totusi, putem fi de acord cu faptul ca imensitatea cantitativa a operei s-a insotit de o inalta creativitate la nivelul acestei intregi opere – este si autoevaluarea din Jurnalul portughez –, rar intilnita la alti autori romani. Sa nu uitam, de asemenea, ca Eliade si-a scris opera stiintifica si academica in mai multe limbi, dar ca a ramas la limba romana in toata opera lui literara, memorialistica si cea mai mare parte a ziaristicii si corespondentei. Nici tipul de discurs, nici vehicolul lingvistic si nici diferentele de spatiu sau timp nu au dus insa la denivelari de valoare sau la incompatibilitati tematice: dimpotriva, opera sa dovedeste o rara unitate. Ea degaja, de aceea, un sentiment de implinire si de seninatate putin intilnit la alti autori romani, exceptie facind poate numai Sadoveanu, Blaga si inca doi-trei altii. Din Jurnalul portughez rezulta ca aceasta seninatate nu este nici congenitala, nici exemplu de suficienta de sine, ci victoria operei asupra vietii, a vointei asupra pasiunilor. Din acest punct de vedere, opera lui Mircea Eliade cistiga o valoare exemplara, de efort creator si lupta cu sine, rara intr-o cultura precum cea romana, care nu cunoaste, cu citeva exceptii, nici mari destine tragice, nici mari vieti eroice.

- Romanitate, occidentalism, spiritualitate
Eliade a promovat adesea, mai ales in opera sa de tinerete, marea linie nationala in cultura romana, de la Cantemir la Eminescu si de la Hasdeu la Parvan si Iorga. Nu cred ca aceasta a fost singura linie importanta – personal, as putea identifica si altele –, dar este indiscutabil ca ea, in ciuda unui anume conservatorism, a acordat stabilitate si specificitate culturii romanesti. Or, intr-o cultura moderna, formata in mare masura in epoca romantismului si a crearii statului national, numai o „linie nationala“ putea justifica adjectivul „roman“ din expresia „cultura romana“. Solidaritatea exprimata cu acest discurs cultural, atit in tara, cit si in strainatate, sugereaza ca Eliade s-a vazut el insusi ca descinzind din acesta si continuindu-l, indiferent de faptul ca a abordat alte domenii si teme.
Eu cred ca Mircea Eliade apartine acestui curent national, dar cu citeva nuantari. Mai intii, nu includ in aceasta apartenenta si subscrierea la anume nationalisme politice si culturale, in sensul in care au facut-o, printre altii, Iorga, Nae Ionescu sau legionarii. Las deocamdata in afara discutiei afinitatile, ca si marile diferente dintre Eliade si toti acestia, pentru a nu bruia, nici cu detalii, nici cu explicatii ale unei rataciri (cea legionara) de numai vreun an si ceva, o evaluare pe care incerc sa o construiesc global. Mai departe, subliniez ca identificarea sa cu aceasta cultura nationala s-a aliat cu o maxima deschidere fata de alte culturi europene si asiatice, opusa obisnuitei dependente de libraria franceza a eseistului roman.

In fine, pasiunea lui Eliade pentru aceste diferite tipuri de creativitate s-a situat in cadrul unei spiritualitati ecumenice, de la cea arhaica la curente moderne, in care romanii nu erau nicicum inferiori altora. Cred ca putem, de aceea, vorbi de un anume caracter de reprezentativitate a lui Eliade, nu numai prin coerenta si seninatate a operei, dar si printr-o neobisnuita capacitate de integrare a unor valori culturale foarte diferite, gratie permanentei lor raportari la un acelasi triunghi normativ fundamental: romanitate-occidentalism-spiritualitate. Dar, daca inlocuim primii doi termeni cu oricare altii locali si internationali, nu gasim in aceasta formula tripartita „cheia“ oricarei mari creatii din istoria lumii, rezistenta la eroziunea timpului? Este poate de adaugat si un sens prescriptiv implicit al acestei formule eliadesti: nu pierde relatia cu cultura din care ai pornit, precum multi refugiati in Occident, cu mediocre realizari, dar nici nu te limita la ea, ignorind pierderea pe care o reprezinta absenta cartilor straine, ca la cei ramasi, adesea fara voie, in Romania, caci atunci cazi in emfaze provinciale.

- Succes
Eu cred ca nu numai noi am inteles meritul sintezei lui Eliade, bucurindu-ne ca a dus elemente romanesti in contexte internationale, ci si multi admiratori ai lui din alte tari, in primul rind americani, pentru ca le-a adus valori romanesti, europene si asiatice. Opera si biografia lui Eliade determina ambele atitudini. Trebuie, finalmente, subliniata nu numai valoarea lui Eliade, ci si succesul lui. Nenumaratele traduceri in mai toate limbile mari ale lumii, distinctiile de Doctor Honoris Causa si de membru al mai tuturor universitatilor si academiilor de prestigiu, obiect de cercetare a zeci de carti si teze de doctorat, Eliade demonstreaza o „receptie“ de care nu s-a mai bucurat, cred, nici un alt roman. Iorga a avut si el o prezenta academica internationala prestigioasa, Brancusi a fost in tot Occidentul cel putin egalul lui Eliade, dar numai in arta, Eugen Ionescu – in teatru si in viata publica franceza, Cioran – in anumite cercuri intelectuale. Poate am putea adauga alte citeva nume romanesti, de mai mica anvergura. Ei au, desigur, o indiscutabila valoare exemplara. Mircea Eliade mi se pare a se situa, totusi, deasupra lor prin faptul ca a reunit influenta si admiratie in mai multe lumi culturale simultan si ca a stiut sa reziste schimbarii paradigmelor si conjuncturilor care i-au favorizat succesul initial.

- Ce fel de model?
Ne putem insa intreba daca, vazut dinspre Romania, dar tinind seama si de recunoasterea lui internationala, Mircea Eliade nu are sau nu ar trebui sa aiba valoare de model pentru secolul al XX-lea, in acelasi fel in care acordam acest credit lui Eminescu pentru secolul al XIX-lea – in ciuda recunoasterii lui tirzii, partiale si mai curind istorice in Europa – si lui Dimitrie Cantemir pentru secolul al XVIII-lea. Asa de stingaci exprimata, mi-e teama ca aceasta exemplaritate ne aminteste mai curind concursul TV pentru „cel mai mare roman“. O las in text numai pentru ca nu stiu cum altfel sa o formulez si pentru ca aceasta ignoranta a mea exprima, cred, un adevar mai general. Noi avem ierarhii canonice, desigur, dar nu pentru ultimul secol sau numai pentru artele lui diferite. in fond, Cantemir si Eminescu intrunesc consensul pentru ca apartin unei premodernitati care nu mai poate constitui astazi o valoare de model. Clasicizarea lor ii impinge intr-o evaluare istorica, nu departe de indiferenta. Nu la fel il privim pe Mircea Eliade. Daca ii acordam aceeasi valoare exemplara, el poate inca deveni un model real in actualitate, nu ca idei – desigur, schimbatoare –, ci ca opera globala, tip de biografie, atitudini fundamentale si rasunet international. Ele pot avea acea valoare de model care nu inseamna, cum spuneam la inceput, mimetism marunt, ci indemn la creativitate.
Am putea accepta aceasta evaluare?