OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai ZAMFIR
Cealalta fata a prozei
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Critica &Istorie literara“,
Bucuresti, 2006, 312 p.

Nu e nevoie sa ne intrebam (cu sau fara artag, dupa caz) ce mari carti de critica literara au aparut pe teren autohton, dupa 1989 – si au aparut citeva, sa nu fim meschini! –, ca sa putem saluta reeditarea unui excelent volum de critica de dinainte de revolutie. E cazul studiului semnat de Mihai Zamfir, Cealalta fata a prozei, carte aparuta in 1988 si reeditata anul acesta la Cartea Romaneasca. Republicarea ei cu minime ajustari stilistice – dupa cum marturiseste autorul in prefata acestei a doua editii – spune ceva despre climatul ideologic din preajma caderii comunismului si mai ales despre „rotitele si suruburile“ cenzurii, care – implicare divina sau pur hazard – mai puteau fi din cind in cind pacalite.

in „exasperarea“ acelor vremuri, uneori, rar, mecanismul imbatabil se fisura, colosul crapa si se mai strecurau pe piata si exceptii, carti care, altfel, ar fi trecut cu siguranta drept „indoielnice“. E curios cum putea sa apara in anii ’80 o carte in care, de pilda, marele Preda e trecut prin sita deasa a eticului, proces din care prozatorul iese destul de sifonat. De altfel, intreaga conceptie a cartii, ideea ei de baza (vizibila inca din titlu), aceea de a se opune (canonului, celeilalte fete a prozei, cea „bineplacuta vederii“, desigur), o fac indigesta, daca nu chiar nepublicabila in acei ani. Construirea unui produs fundamentat pe separarea de majoritate (gest individualist, prin excelenta dezavuat de estetica de extractie neomarxista), chiar facuta sub pulpana nobila a „stilisticii diacronice“, ar fi putut irita spiritele vigilente: „dincolo de fata vizibila si oficiala a prozei, exista si fata ei invizibila, compusa din scrieri pe care destinul le-a nedreptatit, exisa libelli cu un fel de fatum defavorabil, uneori infinit mai atragatoare decit capodoperele scolare“. Gestul, cu un potential subversiv considerabil, a trecut „neobservat“ (inclin mai curind sa cred ca a fost „ingaduit“), cartea a aparut, fenomenul e de explicat intr-o discutie mai ampla.

- O critica
pentru placerea cititorului
Cealalta fata a prozei e o culegere de eseuri critice despre caile mai putin batatorite ale prozei romanesti moderne (de la nuvelele lui Rebreanu pina la memorialistica lui Lovinescu, trecind prin proza lui Blecher si cea a lui Toparceanu), care insa nu au in vedere, decit poate in subtext, dinamitarea canonului („fata vizibila si oficiala a prozei“) si inlocuirea lui cu unul alternativ, favorizind astfel „textele marginalizate pe nedrept“. Ideea cartii e mult mai subtila, nu se preda colajului comod, ci propune o teorie care, in ciuda instrumentelor pe care se sprijina – analiza stilistica aplicata, hranita din rigorile aridului structuralism –, se dovedeste in cele din urma seducatoare. Teoria, subsumabila unei „metode“ patentate de Mihai Zamfir, „stilistica diacronica“, spune ca „varietatea deconcertanta a operei se reduce la o figura simpla, care explica totul asemeni unei formule generative. Cifrul poate fi de natura continutului (o contradictie fertila aflata la baza textului), de natura unei figuri stilistice tutelare, de natura pur gramaticala etc.“. Pattern-ul – sau mult mai exact spus „cifrul“ – e diferenta specifica responsabila de revelarea „celeilalte fete a prozei“; in plus, trebuie spus ca majoritatea eseurilor din acest volum depasesc cu brio stadiul anodin al analizei descriptive, speculind un fapt teoretic cu miza superioara (care e specificul romanului modern, ce raport exista intre viata si literatura, care sint marcile distinctive ale jurnalului intim s.a.). Acest proces „reductionist“, simplificator doar in aparenta, care functioneaza cu rezultate inegale in fiecare dintre cele 12 capitole, asigura volumului o coerenta romanesca, un fir curgator pe care am fi tentati sa-l numim „epic“, daca am ignora etapele scrupuloase ale analizei.
Cealalta fata a prozei are toate sansele sa placa cititorului din mai multe motive:

1. e o carte despre „marginali“ (sau spatii literare „discriminate“), aparuta intr-un regim politic vitreg; or, e o reactie normala la saturatia literaturii „de programa“ aceea de a parasi magistralele; 2. e o carte construita cu subtilitatea unui prozator (Mihai Zamfir activeaza si in aceasta zona) si se citeste cu aceeasi pasiune cu care citesti un roman. De altfel, recenzentii cartii au observat aceasta placere a lecturii pe care criticul o regizeaza abil, o struneste constient, fara inocenta, sarjind textul dupa ritmurile prozei beletristice (vezi teoria si mai indrazneata – nu lipsita de argumente insa – a lui Alex Goldis, care asimileaza studiul de fata unui „policier critic“, Un policier critic, in Cultura, nr. 45/2006). Mergind mai departe, am putea spune ca pina si expresiile calchiate din franceza, care dau un farmec rafinat discursului critic (in ocurenta, subreptice, a dresa, proza ronda, amenitate, retenibil etc.), apar tot ca „ticuri“ ale unei voci din off care spune povestea palpitanta a literaturii. Sensul teoretic nu e „sacrificat“ si nici nu „cade pe planul al doilea“, citim tot timpul o carte serioasa, pertinenta, insa o citim alert, la foc continuu.

- Idei noi
despre carti vechi
Sigur ca in lipsa unor idei originale si valabile, orice demonstratie, oricit ar fi de seducatoare, nu trece de pragul facil al lui delectare. Mihai Zamfir propune in volumul de fata mici teorii aplicate impecabil unor texte literare mai putin frecventate de critica si felul cum rezolva in practica aceste demonstratii e cel care seduce, de fapt. Fiecare text, indiferent ca e vorba de a descoperi un cifru la nivel de opera (nuvelistica lui Rebreanu e tributara novellei renascentiste de tip traditional si mai putin celei cehoviene, „poematic vs. romanesc ar fi criptograma Crailor“, biografia e fortata sa „provoace“ literatura in Jocurile Daniei, roman in care domina „starea de semi-absenta“ s.a.) sau de revelarea unui tipar mai larg (raportul intre jurnalul de criza si cel de existenta in literatura noastra, proza lui Blecher ca model al romanului anilor ’30 s.a.), urmeaza o schema logica elementara de maxima eficienta. E un adevarat model de analiza, de pilda, punerea in paralel a incipit-urilor a trei romane scrise de Paul Georgescu, Eugen Barbu si Augustin Buzura pentru a urmari subtila convertire a stilului indirect liber in monolog interior, trasatura specifica romanului romanesc postbelic privit in ansamblu. Excelenta e si demonstratia (cvasi-apofantica) din capitolul dedicat lui C. Stere, autor de „memorialistica trucata“ mai curind decit romancier veritabil, cu bataie mai lunga in sublinierea diferentelor dintre memorii si roman si, concomitent, a specificului romanului modern, extras din descrierea „cliseului negativ“ reprezentat de in preajma revolutiei.

insa cel mai captivant eseu mi s-a parut cel dedicat jurnalului intim, apt sa concureze productiile pe acelasi subiect semnate de Mircea Mihaies sau de Eugen Simion. impartirea tipologica intre „jurnalul de criza“ (centrat pe un moment de ruptura/ schimbare din biografia autorului) si cel „de existenta“ (care aduna perseverent detaliile cenusii ale unei vieti) se continua cu un tur de forta prin majoritatea jurnalelor romanesti celebre si mai putin celebre, de la cele ale lui Iacob Negruzzi si C.A. Rosetti, pina la diaristica lui Radu Petrescu.
Concluzia criticului e ca primul tip de jurnal, cel „de criza“, e dominant la noi, dar valabilitatea pronosticului pe care acesta il face se poate verifica abia acum, la a II-a editie a cartii: „Revelatiile documentare privind perioada postbelica vor iesi la lumina, probabil, in jurul anului 2000. E posibil sa se situeze (Jurnalul lui Radu Petrescu, n.m.) la inceputul unei serii care va cuprinde numeroase «jurnale de existenta» scrise in aceeasi perioada sau in cea imediat urmatoare, texte formind infrastructura a ceea ce obisnuim sa numim «peisaj intelectual». Abia atunci literatura contemporana isi va fi dobindit reperul fundamental“.

As spune ca previziunea s-a dovedit corecta, daca ne gindim ca intre timp au aparut citeva astfel de jurnale, cel mai interesant fiind poate cel al lui Sebastian. Ingenioasa si rafinata, la granita subtire cu eseistica (punct in care discursul se apropie de cel al lui Mircea Mihaies) e si distinctia subtil-etimologica pe care o face criticul intre „jurnal“ si „noctal“: „in acest aparent detaliu rezida toata ambiguitatea jurnalului ca specie: imaginat initial pentru a surprinde fluxul faptic al fiecarei zile, al evenimentelor diurne, jurnalul a fost inca de la inceput un noctal, consemnind faptele nu numai dupa trecerea lor, ci, mai ales, dupa ce – sedimentate in constiinta – ele au dobindit semnificatie“. Fragmentul e relevant pentru savoarea cartii, un exemplu de cum o analiza serioasa te poate momi in apele tulburi ale literaturii.