OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Costel BABOS
As crede in Dumnezeu. Amintiri reinventate
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 264 p.

Romanul lui Costel Babos As crede in Dumnezeu. Amintiri reinventate face parte din seria de titluri cu care a „redebutat“ – la capitolul proza – Editura Cartea Romaneasca in 2005 (celelalte carti sint: Un an in Paradis de Liliana Corobca, „Tainele inimei“ de Cristian Teodorescu, Mostenirea familiei Bildungsroman de Florin Toma, Cutia cu batrini de Andrei Oisteanu si Cruciada copiilor de Florina Ilis). Nu o voi discuta in contextul acestei relansari editoriale – e, de altfel, destul de greu deocamdata a vorbi despre un profil comun al cartilor de proza publicate de CR in noua formula.

As vorbi in schimb, ca autorul insusi, de o surpriza, pe care i-a facut-o editorul publicindu-i volumul, dar si de surpriza pe care Costel Babos i-a produs-o aceluia, trimitind manuscrisul. Pentru ca este vorba de un soi de literatura nuda, mai rara pe meleagurile noastre. De un sunet anume al frazei, de simplitate stilistica si de talent narativ. Si mai ales de un fel de naivitate auctoriala, ce se trage din lipsa de „trimiteri culturale“. E una din cartile dupa care s-a cam tinjit la noi, nesofisticata, scrisa de un autor nefilolog, fara tehnica, dar cu „seva“, cu „continut sufletesc“, pusa pe hirtie cu harul aflat dincolo de gramatica.

Si nu degeaba il invoc pe Camil Petrescu, pentru ca, ajuns la un moment dat la Cenaclul Helion de literatura SF, naratorul-autor se intreaba neincrezator: „Dar eu nu stiu sa scriu, ce sa caut la cenaclu? Ma uit dupa muste? Am avut numai note proaste la limba romana. Habar n-am sa fac o compunere“. Trimiteri amestecate la Camil Petrescu si, pardon, Ion Creanga se simt in aceste fraze. Caci, desi „autentic“ in scriitura, pentru ca nefilolog, Costel Babos are mai mult din histrionismul si lirismele lui Creanga decit din intelectualismul camilpetrescian. Daca n-ar fi darul povestirii insa, cartea ar atinge cumva „gradul zero“ al scriiturii. Ar fi la limita dintre literatura si non-literatura, document personal. Cu exceptia, poate, a citorva personaje memorabile si care nu sint, surprinzator, mama sau tatal (personaje principale), ci mai ales strabunica, Lucia, sora vitrega, sau Valer, vinzatorul de la alimentara din colt. De altfel, romanul e dedicat „fratilor mei Achim si Alexandru, mamei si tatalui meu, pe care ii voi iubi mereu“. Alexandru Babos semneaza si o postfata, continind, de data aceasta, citeva „ginduri catre cititori“ total „aliterare“, straine literaturii.

Nu toti fratii pot avea talent literar, nici macar fratele preferat... Si mai este o fraza aiuritoare de prezentare, pe coperta a patra: „Romanul lui Costel Babos este o comedie – neagra – antropologica si ontologica, o cruda, ironica, dar in acelasi timp o duioasa autopsie a unei autobiografii banatene (sic!)“. Nu stiu pe care dintre cititori poate cuceri o asemenea caracterizare, cert e ca romanul lui C. Babos e cel mai putin indreptatit sa produca astfel de fraze „critice“. Cu care nu are nimic de-a face, nefiind o comedie de nici un fel (exclus cruda, ironica sau neagra, daramite toate la un loc!), ci, mai degraba, da, o autobiografie. Evocarea e mai mult grava – la limita pateticului – si „duioasa“, nostalgica, cu rare pasaje umoristice (vezi aventurile – ati ghicit? – din armata sau pataniile din copilarie, via Creanga). Faptele narate sint atit de nude, incit autorul le declara, din prea multa pudoare si cu un graunte de ironie, „amintiri reinventate“: „Toate personajele ce apar in aceasta carte sint fictive, iar intimplarile sint fictiuni.

Cel putin asa mi le amintesc eu (sic!). Aparitia unor nume, desi cu rezonanta, despre care cititorul ar putea crede ca a mai auzit, este pura coincidenta (vezi Iliescu, Ceausescu etc.). [...] Din varianta publicata a romanului lipseste un capitol, probabil cel mai intins si mai suculent, despre vecinii mei inventati, desigur. Mai ales vecinele. S-a opus sotia, sustinind ca, intre fictiune si realitate, apar prea multe coincidente, indeosebi de nume si intimplari. M-am grabit sa-i raspund: draga mea, eu nu cred in coincidente. Asa ca am scos capitolul“.
As crede in Dumnezeu. Amintiri reinventate e o confesiune nuda, personala, dar si o recuperare sentimentala a copilariei, a parintilor, a traseului sau formativ. Un Bildungsroman, in fond, preocupat mai mult de „recuperarea“ familiei destramate decit de restituirea unei epoci sau a unei copilarii in comunism (cu accentul pe al doilea termen). Ca si romanul Baiuteii, scris de Filip si Matei Florian (Editura Polirom, 2006) – in raport cu care are tema comuna, dar... un singur frate la apel –, copilaria este reparcursa nu pentru regimul comunist, ci pentru ea insasi. De fapt, pentru Costel Babos insusi, pentru care scrisul se pare ca are nu atit voluptati estetice, cit efect terapeutic. De exorcizare a lipsurilor si batailor din copilarie, primite de la tatal betiv, de evocare a imaginii mamei, fratilor si a tuturor „actantilor“ din Bildungsromanul sau.

- „Revirimentul“ povestii
„Inocenta“ literara de care vorbeam se explica, asadar, nu prin debut – Costel Babos a mai publicat doua carti la Editura Marineasa, Un om din Wayfalua (1994) si Probleme barbatesti (aflam din cuvintul inainte) –, ci prin formatia sa nefilologica (e absolvent de chimie). Asa incit el pare a nu convinge pe nimeni, cu atit mai putin pe profesorii sai de romana din liceu, ca poate scrie literatura, si buna. Codas la scoala, emigrat (in sfirsit, dupa tentativele sale din comunism) in 1996 in Canada, Costel Babos trimite la Cartea Romaneasca volumul sau scris pe parcursul a zece ani, fara graba, fara „nici o motivatie“. Si publicarea i se prezinta ca o veritabila surpriza lui insusi, si probabil familiei: „Ultima surpriza e aparitia acestui volum la Cartea Romaneasca, ceea ce neam de neamul meu n-a visat“. Evocarea familiala curge firesc, chiar daca nu strict cronologic, cu naturalete si „onestitate“, survolind uneori cu multa gratie frontiera patetismelor. Nascut intr-un sat banatean, copilul e crescut in primii ani de strabunica din partea mamei: „a fost cea mai frumoasa femeie pe care am cunoscut-o in copilarie. Cea mai calda, mai dragastoasa, mai feminina [...] am iubit-o instinctual, ca orice copil care-si iubeste mama. [...] Am fost ca puiul de gaina care, iesind din gaoace, se ataseaza de prima vietate iesita in cale“. intr-o zi, strabunica pleaca dupa apa, lasindu-l legat de piciorul patului cu niste „jucarele“ alaturi, un linguroi de lemn si o farfurie de tabla. Copilul de desface de „legatoare“ si nimereste in dulapul cu oale, cu capul intr-o oala cu „groscior“ (smintina).

Femeile, bunica si strabunica, il gasesc dupa cautari alarmate, adormit, „lincotind grosciorul ala bun“, spre fericirea strabunicii: „Doi prostalai, a facut bunica, Florita sau Orbaneasa, cum o porecleau cei din sat. Un copil si-o baba fara minte“. Dupa un an si jumatate, parintii se muta la oras, la Timisoara, luindu-l si pe copil cu ei. Se nasc apoi si ceilalti frati, Achim si, mai tirziu, Alexandru. O vreme stau in gazda la o „baba afurisita“, baba Sofia. Cind tatal cumpara un „plat de casa“ cu banii de pe vaca strabunicii, baraca din birne improvizata e asa de subreda incit, la un vint mai puternic, cartoanele de pe acoperis au zburat, lasind sa se vada mai nimic, „pe mama dormind intr-un pat improvizat“, o lampa de gatit si „citeva haine spinzurate“. Mama e, de altfel, o eroina a suferintei, indurata inca de mica: abandoneaza scoala la 12 ani, pentru a se ocupa de familie (patru frati), parasita de mama (care fugise cu un alt barbat, cu care mai face trei copii), iar ulterior se casatoreste, obligata de aceeasi mama (reintoarsa acasa, intre timp), cu un barbat betiv, care o bate. Anul casatoriei naratorului este si anul de divort al parintilor sai. Si asa mai departe ca... „inainte mult mai este“...

Figuri memorabile sint, alaturi de strabunica, unchiul Mihai, apoi matusa Lucica (unul dintre cei trei copii cu care se intorsese bunica fugara acasa), care moare de septicemie „pe unul din paturile mizerabile ale Spitalului Odobescu“ (careia naratorul ii scrie ulterior citeva – lirice – scrisori imaginare). Cu acest episod, putem vorbi in carte si de capitolul „amintiri din copilaria comunista“, incepind cu drama avorturilor ilegale si continuind cu saracia galopanta, cu nechezolul si rationalizarea alimentelor (vezi evocarea pravaliei lui Valer, vinzatorul libidinos si uleios „din talpi si pina in crestet“) si ajungind la armata si la tentativa (a doua) de trecere a frontierei, impreuna cu Rafael, cind sint obligati sa stea o zi intreaga lungiti in apa, pentru a nu fi depistati de graniceri. Cartea aici se sfirseste, cind cei doi sint prinsi si arestati. Dupa eforturile disperate ale mamei sale si ale tatalui celuilalt, cei doi sint eliberati, nu fara a fi facut un „munte de promisiuni“ socialiste. Cu o seara inaintea procesului, cei doi sconteaza o sentinta de minimum un an:
„– Imposibil, e absurd.
– Stii foarte bine ca orice e posibil, vorbim teoretic, cine ne opreste? Ce-ai spune, ce-ai face?
– As crede in Dumnezeu!“.

Iata pasajul care da titlul romanului. Si care ne permite sa circumscriem cumva si profilul cartii: o autobiografie etica, emotionanta prin simplitate (stilistic vorbind, nu trebuie totusi omisa culoarea dialectala banateana, pe care C. Babos invata, pe parcursul cartii, s-o exploateze), un roman formativ evocator, in care sentimentele nu sint in nici un fel cosmetizate (de aceea si frizeaza patetismul, pe alocuri, precum in portretul mamei din capitolul omonim). Ca si Baiuteii, amintirile comuniste nu sint incrincenate si nici esentiale in economia ansamblului, aratind o data in plus relaxarea perspectivei in ce priveste epoca respectiva. Cartea e exact contrariul sofisticarii in literatura; ea mizeaza pe talentul narativ si se inscrie, iata, in acea categorie a prozei de azi care a marcat cu succes revirimentul povestii, revenirea naratiunii in prim-plan. Dar si revenirea, inca destul de curioasa, a „amintirilor din copilarie“ si a bildungsromanului. Sintem, se pare, in plina tendinta retro in modele literare...