OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre poetii care au debutat dupa 1990 – si acestia nu sint nici putini si nici nesemnificativi –, Ioan Es. Pop este, cu siguranta, cel mai pregnant si mai original. De altfel, o ancheta a revistei Bucurestiul cultural, initiata anul trecut de Gabriela Adamesteanu, la care au raspuns critici din generatii si din spatii culturale diferite, il plasa pe autorul ieudului fara iesire pe primul loc, la mare distanta de cel de-al doilea clasat (22 de voturi, fata de 9 voturi pentru Claudiu Komartin). Antologia no exit, realizata de Dan C. Mihailescu si publicata anul acesta de Editura Corint, este un adevarat regal liric, in care se regasesc poeme de o mare diversitate stilistica, intr-o impecabila selectie ce poate fi, desigur, „acuzata“ de subiectivism antologator, dar nu si de lipsa de relevanta. Opera caleidoscopica, dominata de cautarea propriei identitati, poezia lui Ioan Es. Pop aduna in ritmurile ei ecouri bine temperate din Pascal si Kierkegaard, din Rilke si Trakl, din Blecher, Arghezi, Bacovia si Blaga.

Preocupat sa exploreze l’infinité en petitesse, revelatoare pentru ereditatea damnata a fiintei, Ioan Es. Pop imagineaza o lume ce sta sub semnul deriziunii si al tragicului, o galerie sui generis de „suflete moarte“, al caror intens dramatism se naste din cea mai mare platitudine existentiala. De la ieudul fara iesire (1994) si pina la confort 2 imbunatatit (2004, scris in colaborare cu Lucian Vasilescu), acumularea detaliilor realiste da nastere unui univers cosmaresc, la limita suportabilitatii, in care trivialitatea cotidiana dobindeste o halucinanta incarcatura tragica. Sintaxa sincopata, stilul extatic si vizionar, precum si fantezia ardenta, il apropie pe Ioan Es. Pop de expresionisti, Georg Trakl fiind, din acest punct de vedere, reperul principal. Aceeasi acuta constiinta a unei lumi in destramare, acelasi demonism vizionar cu accente apocaliptice se regasesc in paginile celor doi poeti – vezi, de pilda, „haosul infernal de ritmuri si imagini“ din poezia lui Trakl, si „vremea lumilor livide,/ jumatate umbra, jumatate necunoscut“ din versurile lui Ioan Es. Pop, unde „viitorul aproape-a trecut“, iar descompunerea si moartea pindesc la fiecare pas.

Lasciati ogni speranza...
Nu se poate vorbi de o evolutie lirica de la un volum la altul, marcata de cautarea unui timbru personal, pentru ca Ioan Es. Pop este un poet nascut, si nu facut, mereu egal cu sine, atit temele, cit si formula stilistica fiind de la bun inceput „ale lui“, pregnante si de o incontestabila originalitate. Sensibilitatea maladiva a eului liric pune in scena un dialog intertextual de mare complexitate, in care se intretaie ecouri livresti atent filtrate printr-o inteligenta creatoare vie, potentata deopotriva de talent si eruditie. „Ieudul fara iesire“ este o metafora a conditiei umane al carei proiect suprem, si unicul de altfel, este moartea. Contaminat de aceasta boala incurabila, omul gaseste un sens in afirmarea precaritatii si a decrepitudinii existentiale, singura cauza a raului universal fiind, in poezia lui Ioan Es. Pop, ereditatea damnata a fiintei. O viziune de sorginte pascaliana, am putea spune – „ce reprezinta omul in natura? Un neant fata de infinit, un tot fata de neant, ceva de mijloc intre nimic si tot. [...] Toate lucrurile au iesit din neant si se pierd in infinit“ (Pascal, Cugetari) –, numai ca divinitatea suprema este, la Ioan Es. Pop, o mare Absenta, o iluzie absoluta sau, in cel mai bun caz, un Ersatz, un chip cioplit din ipsos, ascuns fie in pod, fie in pivnita, locuri rele, inchise, care leaga, in mod arbitrar, „lumea de aici de lumea cealalta“. Spatiul si timpul sint capcane pentru tot ceea ce e viu, care absorb si anuleaza viata, terifiante ipostazieri ale unor monstri mitologici.

Sentimentul obsedant al pierderii identitatii este potentat de un dublu prizonierat – in spatiu si in timp: „zadarnic te vei zbate sa afli iesirea intrarea iesirea/ zadarnic vei zori sa rupi lintoliul spatiului/ in care-ai lunecat. dincolo n-o sa dai decit/ de urma piciorului tau de dincoace./ fara margini este ieudul si fara iesire.“ Sursa permanenta de anxietate si suferinta, marcata de spaima si cutremurare, existenta umana se deruleaza larvar, intr-un spatiu-placenta din care toate reperele au disparut: „afara a disparut“, „veti observa ca a disparut/ incotro. acest fel de unde inca se ascunde“, „raul si binele au disparut“. (Colateralul) In lumea lui Ioan Es. Pop – o lume din care „tatal este absent“, iar noi „ne putem permite orice“ (umbra lui Ivan Karamazov se insinueaza obsedant) –, cele mai banale obiecte se insufletesc. Un straniu transfer intre regnuri se produce in poemul Amicul, unde obiectele se umanizeaza pe masura ce oamenii par sa se transforme intr-o specie incerta, in care se amesteca indistinct trasaturi animale si obiectuale. Paltonul, scaunul, stilpul, becul de neon isi soptesc sau isi striga angoasele si nemultumirea provocate de vecinatatea cu fiintele umane, in vreme ce Gore – „mormolocul de dimbovita“, Pavel – bursucul, Petre – omida-n sutana si doamna Cuza – cirtita lucreaza indelung asupra nimicului aneantizant: „ah, oameni de nimic ce sintem, nici nimicul/ nu ne mai iese ca lumea. desi lucram asupra lui/ de ani si ani cu migala, cu speranta ca intr-o zi.“

Nu intimplator, efigia acestui spatiu interstitial, care „inghite tot ce e material