OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultimii ani, Eminescu a devenit tot mai mult un subiect „fierbinte“. Departe de a considera acest lucru un simptom ingrijorator, dezbaterea privitoare la Eminescu, adesea vehement polemica, mi se pare, dimpotriva, intru totul fireasca. Inevitabil schimbarile petrecute dupa 1989 in intreaga societate romaneasca antreneaza nevoia redefinirii culturii in context contemporan. Or, in situatia in care literatura detine, in continuare, o pozitie regala in ansamblul practicilor culturale, Eminescu, figura centrala a beletristicii noastre, acaparind o uriasa incarcatura simbolica, nu putea sa nu devina „tinta“ nelinistilor si a cautarilor, a interogatiilor (si a exclamatiilor!) ce traverseaza viata publica romaneasca in prezent.

Se poate insa lesne observa ca in marea majoritate a cazurilor, Eminescu – omul, poetul, gazetarul politic – a fost folosit pentru a formula sau pentru a sugera raspunsuri la intrebari care nu privesc decit indirect viata si opera lui: cum se cuvine sa ne raportam azi la „valorile patrimoniale“ ale culturii proprii? in ce masura pot acestea oferi solutii viabile „crizei de identitate“ pe care o strabatem? sintem intr-adevar in situatia de a cauta repere identitare in trecut? mai avem nevoie de „institutia culturala“ numita „poet national“? parcurgem o etapa de clivaj cultural sau una a continuitatii sau a „reinnodarii“ unor traditii abandonate? etc. Altfel spus, il folosim pe Eminescu spre a vorbi despre noi insine – ceea ce, desigur, nu e rau deloc, pentru ca astfel i se da poetului sansa unei spectaculoase reveniri in actualitate. Numai ca bataliile simbolice de felul celei purtate in legatura cu Eminescu risca sa se transforme in campanii de imagine, daca nu sint urmate de o regindire a operei si a personalitatii celui in cauza. Eminescu ar fi indreptatit sa exclame acum, din nou, „pe mine, mie reda-ma“ – si nu spre a „muri linistit“, ci pentru a trai mai intens in posteritate („aparatorii“ poetului nu au ezitat sa acuze „detractorii“ de tentative ucigase!).
Din punctul acesta de vedere, impresionanta desfasurare de forte aruncate in joc in publicistica si in intruniri publice pe tema Eminescu nu izbuteste sa ascunda faptul ca, cu putine exceptii – lucrarile Ioanei Em. Petrescu, de pilda –, receptarea eminesciana stagneaza de o buna bucata de vreme incoace. Istoricul literar se simte deocamdata stinjenit si de ritualizarea tot mai accentuata a operei si a figurii poetului in ultimele decenii, si de tensionarea ideologica a subiectului in polemicile de data recenta. Avem nevoie, fara doar si poate, de un eveniment editorial fericit, care sa reinvie cuvintele cu care Iorga saluta depunerea manuscriselor poetului la Academie in 1902: „Un nou Eminescu aparu“.

„Eminescologia“ sufera, la ora actuala, nu numai de lipsa unor contributii noi edificatoare. Pina si critica de autoritate interbelica s-a lasat filtrata prin sita cliseelor si a locurilor comune. Cine mai aminteste astazi rezervele formulate de Calinescu cu privire la Luceafarul eminescian – si, totodata, avertismentele legate de stereotipiile de receptare deja impamintenite – in volumul final al monografiei sale Opera lui Mihai Eminescu? Sau regretul exprimat de Vianu, in 1930, ca sensibilitatea eminesciana nu a fost insufletita de credinta crestina, astfel incit sub valurile ei „simtim adincul unei mari raceli“? Si exemplele ar putea lesne continua…

In polemicile de data recenta s-a ridicat si o chestiune cu adresa directa la opera eminesciana: in ce masura mai satisface aceasta sensibilitatea contemporana? Mi se pare incontestabil ca Eminescu se pliaza tot mai putin pe gustul si pe spiritul vremii actuale – cum incerca sa arate, de exemplu, H.-R. Patapievici. Nimic „scandalos“ in acest lucru. Doar ca potentialul unui mare poet nu se reduce la capacitatea lui acomodanta. Citim deopotriva pentru consonanta si pentru disonanta, pentru a ne confirma universul propriu sau pentru a avea acces la alte lumi. Din acest punct de vedere, „indepartarea“ lui Eminescu poate veni in avantajul poetului. La o masa rotunda organizata de Uniunea Scriitorilor, Monica Spiridon spunea, cu deplina indreptatire, ca cea mai buna cale de a revigora receptarea operei eminesciene este tentativa de a o repune in contextul ei istoric. Mi se pare ca sensibilitatea estetica actuala favorizeaza in mod deosebit asemenea „apropieri (si aproprieri) prin indepartare“. Incepem deja sa iesim din obsesia contemporaneizarilor cu orice pret si devenim tot mai disponibili pentru melanjuri temporale, pentru dialogul vremilor. Amintesc, in treacat, trei exemple – trei ecranizari dupa Shakespeare, una dupa Visul unei nopti de vara transpusa in secolul al XIX-lea, o Romeo si Julieta cu recuzita din Bronx si cu declamatie elizabetana si Shakespeare in Love.

Astept cu nerabdare nu numai editia Polirom a celor 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu catre Veronica Micle, ci si urmarile pe care acest eveniment senzational sint convins ca le va avea in receptarea eminesciana. In treacat fie iarasi spus, interpretarea eroticii eminesciene, despre care s-au afirmat lucruri atit de diferite, e departe de a fi un subiect clasat. Frapeaza, intre altele, faptul ca poezia de dragoste eminesciana dezvaluie o „cultura sentimentala“ extrem de apropiata de cea impartasita de catre predecesorii lui obscuri – de tipul Nicoleanu, Radu Ionescu, Sihleanu, Creteanu etc. – de care istoria literara a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa-l desparta pe „poetul nepereche“. Tot asa cum publicarea acestor scrisori s-ar putea sa antreneze o remodelare a relatiei canonice dintre biografie si opera in cazul lui Eminescu, scotind-o din cercul vicios prin care creatia ilumineaza viata, iar biografia astfel reconstruita confirma actul creator.