OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alegerea celui de al VI-lea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane constituie un eveniment ale carui viitoare urmari in plan ecleziastic – si indirect in cel social romanesc – merita cu siguranta aproximate, fie si intr-un modest exercitiu de speranta si imaginatie.
Dincolo de orice omeneasca subiectivitate sau irepresibila preferinta legata de persoana Patriarhului, cred ca tine de o elementara onestitate recunoasterea stringentei unei firesti innoiri a raporturilor Bisericii Ortodoxe cu realitatea plurala si de multe ori suferinda a societatii romanesti actuale.

Descinderea recenta in scaunul patriarhal a Mitropolitului Daniel, intelectual si teolog autentic, personalitate puternica, persoana verificat eficienta in toate functiile implinite pina acum, agreat, criticat, pretuit, contestat, dar, iata, de neinvins in ascensiunea spre cea mai inalta functie bisericeasca, ne incita sa credem ca ne-am putea afla in fata unui inceput al schimbarii si in res publica christiana din sinul BOR. Ca orice inceput, si cel la care ne gindim acum va trebui sa rodeasca in fapte si sa induca treptat un aer proaspat in „naosul“ inca slab luminat si aerisit al mentalitatii bisericesti marcate excesiv de „slova vechilor cazanii“, pentru a nu sfirsi rapid intr-o si mai adinca dezamagire decit aceea care l-a precedat. De la rascrucea dintre un actual fragil optimism si un mai vechi dezabuzat scepticism legat de starea „celor vazute“ ale Bisericii din ultimele decenii, se pot totusi intrezari acum citeva posibile perspective.

invingerea paguboaselor inertii
Abordarea deschisa – intr-o agora crestina a dialogului cu laicatul orientat sincer spre Biserica – a problemelor ce macina „inima“ trupului eclezial alcatuit deopotriva din clerici si din laici, inserarea cu discernamint a acestor probleme intr-un proiect care sa aminteasca de un nou „Rug aprins“, ar fi probabil un pas important spre invingerea paguboaselor inertii adinc inradacinate in mentalitatea dominanta azi in rindurile ekklesiei ortodoxe confruntate cu o grava criza de comunicare in relatia cu reprezentantii societatii civile, cu intelectualii in general. Nu se poate ignora ca cea mai „costisitoare“ slabiciune a BOR in relatia ei cu lumea laica o constituie, inca, izolationismul liturgic ce a condus in timp la o forma de „autism“ ecleziastic. Raportul armonios dintre predicarea Cuvintului, oficierea serviciilor divine (Sfintele Taine) si iesirea responsabila in intimpinarea oamenilor mereu susceptibili de chemare la „pocainta“, dar si impovarati de probleme, a fost stricat progresiv in defavoarea celei din urma si a implicarii concrete a BOR ca institutie publica in viata comunitatii. Consecinta dislocarii echilibrului intre fireasca inclinare a Bisericii spre legatura sa cu „lumea cereasca“ si grava responsabilitate a innoirii calitative a „lumii pamintesti“ prin permanenta increstinare a dat nastere in spatiul ecleziastic ortodox romanesc unui obsesiv si fals „transcendentalism“, indicat subtil si, prea adesea, ipocrit de aparatorii comodei pozitii a neamestecului in „impurele“ probleme ale cetatii prin sintagma „vocatia contemplatiei“, vocatie „specifica“ Ortodoxiei. b

Liturgic, caritabil, cultural
Reconsiderarea unei asemenea viziuni exclusiviste si reechilibrarea raportului dintre atitudinea „Martei“ si cea a „Mariei“ in Biserica tin insa de o adinca logica evanghelica, ce nu cred ca va putea fi ignorata de un Patriarh constient de importanta intilnirii dintre o Biserica angajata social si o societate afectata de amnezia valorilor autenticei traditii crestine a „faptelor“. Dincolo de importanta ei intrinseca, prezenta in mijlocul comunitatii a unei Biserici Ortodoxe decise sa-si recupereze inalta demnitate de slujire ramificata a credinciosilor, abordati nu doar liturgic, ci inclusiv caritabil si cultural, poate fi si premisa relansarii dialogului cu societatea contemporana deschisa, careia si ea, Biserica, cu discernamint si naturalete, ar trebui sa-i identifice fara retinere adversarii. De acest lucru se poate lega inca o speranta ivita acum, dupa alegerea noului Patriarh.
Descinderea BOR pe scena sociala, interventia ei eficienta moral-sanificatoare, repozitionarea inteleapta fata de problematica mereu provocatoare a saeculum-ului, o recalibrare a raporturilor cu politicul, toate acestea depind masiv de viitoarele decizii inserabile in strategia adoptata de actualul Patriarh si de Sfintul Sinod. in acest sens, abordarea unor prioritati legate inclusiv de extragerea „birnei“ din propriul ochi ar avea un profund efect benefic asupra (ierarhiei) Bisericii Ortodoxe insesi si a relatiei sale cu lumea in mijlocul careia este chemata sa „lumineze“ si sa se manifeste diaconic.

Prioritati pentru noul Patriarh
Printre prioritatile ce ar putea intilni bunavointa noului Patriarh sper sa se numere si urmatoarele:
n coborirea „samariteana“ a ierarhiei bisericesti dintr-un amvon mult prea indepartat acum de noua dimensiune romaneasca a existentei;
n innoirea consistenta a predicii devenite aproape ininteligibila si paralela cu realitatea in care „traim, ne miscam si sintem“, innoire manifesta nu doar in fireasca adecvare a limbajului la problematica crestinului actual, ci si in orientarea spre o hermeneutica a Liturghiei (actualmente atit de putin inteleasa in continut de cei ce ii depling obtuzi si amortiti intinderea);

n reconsiderarea urgentei catehezei in contextul unei necesare reevanghelizari a multora din cei „87% ortodocsi“, precum si explicarea continutului slujbelor religioase, astfel ca aceia ce asista la ele sa nu mai aiba sentimentul ca se afla de cealalta parte a unui gros geam antifonic dincolo de care vad evoluind si vorbind sacerdoti condamnati la pura incomunicabilitate;
n abandonarea de catre teologii „profesionisti“, cel putin in dezirabilul dialog cu oamenii din carne si oase, a insuportabilelor clisee din jargonul dogmatic, evitindu-se astfel cel mai ridicol si mai perdant monolog cu putinta;
n renuntarea la atitudinea savonarolica de care se lovesc dur multi dintre cei ce vin increzatori la Spovedanie si impartasanie, dar care se trezesc asezati la un stilp al infamiei pentru ca, de exemplu, nu au putut tine tot postul sau pentru ca numarul mataniilor facute de ei nu coincide cu cel generos recomandat de parintele duhovnic;
n abandonarea inflexibilitatii, mefientei si arogantei cu care „lumea buna“ a ierarhiei BOR intimpina si trateaza „lumea intelectualilor“, reactionind ostil la orice argumentata si critica parere a acesteia si refuzind astfel implinirea unui indemn christic, devenit esentiala obligatie a „urmasilor apostolilor“: „Daca cineva vrea sa fie intiiul, sa fie cel din urma dintre toti si slujitor al tuturor“. De aici nu rezulta, fireste, vreo inacceptabila cedare a clericului in fata laicului, nici a adevarului de credinta in fata teologumenului sau ereziei, ci doar crestineasca anulare a distantei orgolioase si banuitoare in raportul cu „aproapele“ tau;

n acceptarea deconfesionalizarii sau cel putin a dedogmatizarii invatamintului religios din scolile laice in favoarea studierii „Istoriei crestinismului“ si „Istoriei religiilor“, adincirea cunostintelor religioase strict confesionale raminind o fireasca sarcina personala si o responsabilitate pedagogica a clericilor fiecarei Biserici in cadrul blind al unor cateheze.
Nu in ultimul rind, focalizarea atentiei noului Patriarh asupra sursei generatoare de vizibila degringolada ecleziastica si asumarea ei cu onestitate ar putea constitui inceputul normalizarii gradului de formare morala si culturala a reprezentantilor Bisericii in societate. Cred ca ceea ce suprima in rindurile ierarhiei ortodoxe actuale virtuti fundamentale ca smerenia, discernamintul, pietatea fata de cele sfinte, dar si pe unele de factura pur intelectuala este o ideologizare a credintei in varianta ei teologica, malformare a carei origine trebuie cautata intr-un foarte nefericit sistem de invatamint teologic.

Asumarea crizei din invatamintul bisericesc
Din aceasta ratiune, asumarea gravisimei crize din invatamintul bisericesc, conjugata cu deciderea ferma in favoarea gasirii strategiilor de resuscitare a acestuia si de racordare a sa la complexa realitate religioasa si culturala actuala, capata cel mai imperios aer cu putinta. Este vorba in primul rind de invatamintul teologic din seminarii si facultati, dar si de cel religios din scolile laice, unde materia „Religie“ a fost grav compromisa de indigenta culturala si de rudimentarul tact pedagogic ale unor pseudo-profesori ce confunda spatiul profan al scolii cu cel sacru al locasului de cult, absolventi ei insisi ai facultatilor de teologie.

Importanta unei reforme educationale a fundamentis in aceste institutii este capitala, dat fiind ca in ele se modeleaza profilul profesional si moral al viitorilor reprezentanti ai Bisericii. Aceasta reforma, ignorata in mod kamikaze pina acum, poate fi pasul hotaritor spre autentica schimbare (nu doar) la fata a structurilor bisericesti intepenite azi in iluzia propriei sanatati morale si in confuzia formalismului religios cu „urmarea lui Hristos“. Trecerea de la optica ochelarilor de cal la o viziune mai generoasa asupra importantei instruirii intelectuale a slujitorilor Domnului nu se poate realiza insa fara o regindire a situarii strategice a BOR fata de realitatea pluralismului cu multe fete, a scepticismului omului (post)modern, a cauzelor indiferentismului religios si a necesitatii iesirii onorabile in arena sociala. Optiunea apriorica pentru apofatic si contemplativ, coroborata inconstient cu deriziunea cvasi-oficiala a catafaticului si angajarii sociale, se poate dovedi foarte riscanta daca e incurajata maladiv la virsta formarii personalitatii. Spatiul unei sali de curs nu e deloc acelasi cu cel al (pro)naosului, iar „imbisericirea“ cuiva, pentru a nu fi lovita de nulitate sau, mai rau, de bigotism, trebuie sa ramina constant termenul unei libere optiuni si al unei angajari personale straine de orice ideologizare religioasa, ortodoxa sau nu.

Absenta recunoasterii propriilor scaderi morale
Exista, se pare, si maladii ale spiritului ecleziastic. Vindecarea celor din spatiul ortodox romanesc presupune aproape o exorcizare a trecut-prezentului din istoria lui mai mult sau mai putin recenta si, in orice caz, o metanoia urmata de o smerita retragere din inaltimea functiilor a celor ce s-ar putea simti depasiti de exigentele dificile ale unei firesti innoiri. Pentru ca, in absenta recunoasterii propriilor scaderi morale, a greselilor smintitoare si a asumarii consecintelor acestora, in ignorarea perpetua a renuntarii la orgoliul risipitor de fiinta si in refuzul stupid al revenirii „acasa“, nu exista pentru nimeni posibilitatea atit de necesarei iertari si, prin urmare, a unei noi „iubiri“. Daca „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere si oricui i s-a incredintat mult, mai mult i se va cere“, atunci conducatorii vazuti ai BOR, in frunte cu noul Patriarh, ar trebui sa realizeze gravitatea cutremuratoarei lor responsabilitati inaintea lui Dumnezeu, dar si a oamenilor. Pina la intrevederea semnelor unei atit de indelung asteptate „invieri“ a Bisericii noastre Ortodoxe, ramine sa reflectam noi insine la cuvintele lui Hristos adresate necredinciosului din fiecare: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!“ si sa speram crestineste ca vremurile innoirii sint aproape.