OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recunosc că întotdeauna caut şi mă atrag cărţile inclasabile, atipice nu numai prin inabilitatea lor de a fi cuprinse într-un gen anume, dar şi pentru calitatea lor de a genera o înţelegere mai profundă a realităţii de dincolo de limitele gîndirii şi limbajului. Mă gîndesc la Vizuina luminată a lui Blecher, Mic manual de fericire perfectă de Ilarie Voronca, cărţile lui Mircea Horia Simionescu, Didactica nova a lui Radu Petrescu,Zenobia lui Gellu Naum, poezia lui Mircea Ivănescu, poezia lui Virgil Mazilescu şi a Marianei Marin, poemele Angelei Marinescu, Cartea de la Metopolis a lui Ştefan Bănulescu, Trupul ştie mai mult şi Pupa Russa de Gheorghe Crăciun,Lebăda cu două intrări a Norei Iuga, Arta Popescu de Cristian Popescu, Exuviile Simonei Popescu, dar şi Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa, Cahiers de Rodez ale lui Artaud, cărţile lui Pavic sau De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi. Este o listă ce ar putea continua, adunînd cîteva zeci de cărţi şi autori care au scris sau scriu ceea ce îmi place să numesc „mai mult decît literatură“.

Cartea tuturor intenţiilor – eseu, poem, roman

Pe Marin Mălaicu-Hondrari l-am descoperit foarte tîrziu, regăsind o voce familiară ca şi cum aş fi citit unul dintre „autorii mei“, din familia celor tocmai pomeniţi. Am citit Cartea tuturor intenţiilor destul de tîrziu, la ceva timp după ce aceasta a fost reeditată. Am căutat apoi şi Zborul femeii deasupra bărbatului şi imaginea mea a rămas aceeaşi, aceea a unui autor pentru care scrisul este ceva extrem de serios, poate printre cele mai serioase şi mai autentice gesturi posibile. M-a cucerit pe loc faptul că ceea ce citeam în Cartea tuturor intenţiilor era şi eseu, şi poem, şi roman, fiind de fapt cu mult mai mult decît atît, o făptură transgresivă ce îmi amintea de strigătele lui Artaud sau de piesele scrise de Sarah Kane. M-au cucerit şi rîndurile despre Sylvia Plath: „E trei dimineaţa. Ploaia a încetat de cîteva minute. Octombrie, ora lupului. Ora la care Sylvia Plath începe să scrie poemele din ultima iarnă. Scrie cu mintea luminată de o lumină rece, planetară. O tulbură luna, o tulbură chiparosul. Cărţile ei nu i-au adus decît durere şi singurătate. Cum se face că poezia altora îţi face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară şi pe dinăuntru? Ariel, Ariel, cancer de piele şi cancer de oase. Lady Lazarus se aşează sub un clopot de sticlă din octombrie pînă în februarie. Între trei şi cinci dimineaţa, timpul se încolăceşte ca un şarpe în capul ei. Respiră, respiră. Încă un vers, încă un poem, o virgulă, totul e atît de important. Cît încă se bucură de bunăvoinţa cuvintelor. Cît încă sub clopotul de sticlă se insinuează oboseala. Vine februarie şi gata. De acum, odihna. S-a zis cu tatăl nazist şi mama evreică, s-a zis cu infidelităţile lui Ted“. Frumuseţea lui Anne Sexton este seducătoare şi sufocantă atunci cînd citeşti: „S-a închis în garaj, s-a închis în maşină, a lăsat motorul pornit. Era sătulă. În Cordoba, Andalucia, 30 de ani mai tîrziu, eu scriu despre ea, scriu cum pot, mereu conştient că «suicides have a special language» şi că versul acesta îi aparţine ei, Annei Gray Harvey Sexton, cea care nu a trişat, cea care ştia că versurile se plătesc. Şi că totul e o infecţie“. Lista sinucigaşilor din Cartea tuturor intenţiilor ar putea completa lista deschisă la începutul acestui text. Toţi au în comun inabilitatea de a face compromisuri, fie că e vorba de viaţa cotidiană sau de viaţa intensităţilor pure care este viaţa scrisului.

Un nou teritoriu

În cea de-a doua carte de proză sîntem transportaţi într-un teritoriu cu totul diferit, dar care este accesibil prin aceeaşi limbă a „devoratorilor de poezie“, cum bine a scris Cosmin Ciotloş. Romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari îmi aminteşte prin opţiunile sale formale şi stilistice deOrdinea naturală a lucrurilor de António Lobo Antunes. Naraţiunea romanului se generează din întîlnirea, sau poate ar fi mai bine să spun apropierea, a şase voci narative care preiau succesiv povestirea la persoana întîi pentru a ne vorbi despre poveştile de dragoste extrem de complicate şi de intense care alcătuiesc traseul pasional al personajelor din acest roman. Adrian Petru Constantin este un tînăr poet bistriţean pentru care literatura şi poezia reprezintă lucrurile cele mai de preţ, ajuns în Spania pentru a învăţa limba lui Cortázar, al cărui roman, 62.modelo para armar îi va prilejui întîlnirea cu Vanessa, o argentiniancă bisexuală care va deveni amanta sa şi pentru care va lucra ca şofer de maşini furate. Revenind în Spania, după întoarcerea în România din cauza morţii tatălui său, Adrian o va cunoaşte pe Maria, basistă în trupa de latino-jazz, Tinto Brass Band şi sculptoriţă care, căsătorită, îi va deveni amantă, fiind sfîşiată între soţul ei şi dragostea pentru poetul român. Intră în scenă Dana, o studentă din Cluj care o vizitează pe mama sa în Spania şi este pe cale să se căsătorească cu Nicu, arestat pentru că aparţinea grupului infracţional din care făcea parte şi Vanessa. La Madrid, Dana îl întîlneşte pe The Great Roman, poet şi prieten cu Adrian, cu care pleacă la Berlin, unde acesta obţinuse o bursă. Dan Parfenie este al doilea prieten poet al lui Adrian, cel care nu acceptă pactul făcut de ceilalţi trei, promisiune de a se despărţi şi de a se ocupa de propriul scris: „Căpicul îmi plesnea, dar am stat cu ei, umpleam paharele în tăcerea cea mai cumplită la care îmi fusese dat să asist. Spun să asist, da, pentru că în mine vorbeau toţi dracii pe care îi adunase noaptea aceea rece şi neagră. Acel nu al meu însemna că rămîn, căci în sfîrşit vor înţelege şi ei ce voiam să spun cînd ziceam că sînt un impostor. Nu însemna că pur şi simplu eram incapabil de a începe o viaţă nouă, la dracu în praznic, că preferam să rămîn în apartamentul meu mizerabil, înconjurat de o lumină murdară, căreia nu-i păsa nici de lumina ochilor mei, nici de durerile de căpic, nici de sănătatea fetiţei mele. Am zis nu şi nu a rămas. Iar acel nu, însemna exact ce se temeau ei că va însemna: negarea literaturii, renunţarea la poezie. Odată cu acel nu, s-au dus dracului toate poemele mele fără titlu, toate cărţile citite pînă atunci (şi de atunci încoace)“. Cercul celor trei prieteni, Adrian, Dan şi The Great, este completat de Lidia, Stăpîniţa celor trei, la madre de la poesia, cea care vorbeşte un dialect poetic cu fragmente din Gellu Naum, Virgil Mazilescu şi Angela Marinescu: […] „La întoarcere, i-am vorbit despre cum mă urmărea un vers de Angela Marinescu, puii mei, ce femeie!, cinci minute n-aş putea sta împreună cu ea, dar adevărată şi versul era acesta: erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse. Mă lovise cu versul acesta […] Erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse. Erotismul lepră“. De altfel, tehnica folosită de Marin Mălaicu-Hondrari face ca nici unul dintre personajele care preiau pe rînd sarcina povestirii să nu fie personaj secundar, şi asta indiferent de aportul lor în economia naraţiunii.

Un alt mod de a auzi în proză

Legătura cu Cartea tuturor intenţiilor stă însă în afinitatea pentru poezie şi literatură a fiecărui personaj. Pe lîngă Lidia, ce pare a fi o personificare a poeziei, celelalte personaje respiră şi ele aerul tare al literaturii. Dan Parfenie este îndrăgostit de Sylvia Plath, la a cărei poză se „închină“. Adrian are un cult pentru Cortázar. El şi Maria trăiesc un moment memorabil al poveştii lor de dragoste pe vasul botezat „Rimbaud“: „Maria îmi citea din Rimbaud. Marină şi Corabia beată, dar mai ales Marină. […] Uneori, după ce Maria adormea, ieşeam pe punte şi ascultam carele de argint şi de aramă, trăgeam aerul sărat ca pe fumul de ţigară şi încercam să pătrund cu privirea pînă dincolo de luminile care pluteau pe ape prorele de-oţel şi de argint bat spuma mă rezemam […] mă uitam într-o parte şi într-alta ca şi cum aş fi vrut să mă asigur că eram singur curenţii cîmpiei şi făgaşele imense ale refluxului curg circular către est şi abia apoi mă gîndeam adînc, mult mai adînc decît adîncul apelor pe care-l contemplam“. Poezia invadează viaţa fiecărui personaj, transformînd pînă şi vorbirea într-o limbă proprie care erodează limbajul cotidian pentru a face loc în conversaţii fragmentelor de poeme. Vorbirea personajelor din Apropierea îmi aminteşte de Sorin Stoica, semnificativ aici deoarece şi el propusese în O limbă comună un alt fel de a scrie proză, mizînd însă pe cartea oralităţii. El vorbea despre urechea prozatorului, despre un mod special de a asculta şi de a auzi: „Să-mi demonstrez mie că aud. De aia scriu. Să le demonstrez celor care mă luau la mişto că nu să auzi neapărat cu urechile ar fi ideea. Auzi sau nu. […] Sînt limbaje şi limbaje. Nu ţine de un diagnostic. Să te gîndeşti cum o să te descurci fără auz. Şi să-ţi fabrici o lume doar pentru tine. Să te întorci între oameni şi să presupui ce vorbesc ei acolo“. Din aceeaşi specie face parte şi romanul Apropierea. Numai că, modul de a auzi al lui Marin Mălaicu-Hondrari provoacă ascultarea întoarsă către interior, povestea în care realitatea şi poezia vorbesc aceeaşi limbă.