E un fapt, cum spun americanii, Wall
Street nu doar se prăbuşeşte, ci e de-a dreptul în criză.
Statele Unite sînt în criză, dacă nu chiar economia
mondială. Situaţia e atît de gravă încît
preşedintele în funcţie i-a invitat săptămîna trecută
la Casa Albă, împreună cu principalii responsabili ai
finanţelor federale, pe cei doi candidaţi la funcţia supremă, în
vederea găsirii unei soluţii consensuale pentru ieşirea din acest
marasm care ameninţă fundamentele „economiei reale“. George W.
Bush în persoană, contestat din ce în ce mai vehement de
oameni din propriul partid, a ieşit patetic la rampă în urmă
cu cîteva zile, cerînd Congresului să voteze un plan
urgent de intervenţie în valoare de 700 de miliarde de dolari
pentru a salva sistemul financiar de la colaps, aceasta după ce
Rezerva Federală a intervenit deja masiv în ultima lună,
acordînd, între altele, un credit de 85 de miliarde de
dolari gigantului asigurărilor AIG, pentru a-l salva, cel puţin
provizoriu, de la bancrută şi pentru a evita un faliment în
lanţ.
Cum a fost posibil să se ajungă aici?
Ce e putred în sistemul Unchiului
Sam? Aceste sume care dau ameţeli depăşesc totuşi, de mii de ori,
creditele nerambursate de cele cîteva milioane de familii
americane supraîndatorate. Nenumărate decizii eronate, fără
consecinţe catastrofale la nivel individual sau de întreprindere,
s-au acumulat nepermis ani de-a rîndul şi, cu complicitatea şi
miopia marilor actori financiari, au alimentat o bulă speculativă
uriaşă, a cărei spargere a iscat un uragan, ce mătură, ca şi
în 1929, şi ce e rău, dar şi ce e bun. Problema cu bulele e
că, atîta vreme cît se umflă, e rentabil să pariezi că
vor creşte şi mai mult, iar cînd se sparg, experţii spun că
era inevitabil!
Cum a fost posibil să se ajungă aici?
În condiţii „normale“, o bancă împrumută în
funcţie de capacitatea de rambursare a celui care solicită
creditul, luînd în calcul veniturile şi patrimoniul
acestuia, precum şi în funcţie de fondurile de care dispune,
de capitalul propriu, plus depozitele clienţilor săi. Venituri mici
şi patrimoniu redus înseamnă rată a dobînzii mai
ridicată, pentru o aceeaşi sumă solicitată şi acelaşi termen de
rambursare, tocmai pentru că riscul de nerambursare este mai mare,
de unde bine-cunoscuta constatare că băncile împrumută mai
uşor bogaţilor decît săracilor, adică tocmai celor care au
mai multă nevoie de credit. Această lege de fier a capitalismului
din toate timpurile a fost fentată de cîţiva ani buni, de
cînd „piaţa săracilor“ a devenit extrem de lucrativă,
transformîndu-se în mană pentru speculatori. Ceea ce nu
era posibil acum 20 de ani, ceea ce e încă de neimaginat în
alte economii dezvoltate ale lumii, devenea posibil în America
făgăduinţei şi a consumului pe credit: cei cu venituri
reduse aveau acces la credite importante, mai scumpe, ce-i drept (de
aici termenul de subprime loan, adică credit riscant, acordat la o
dobîndă superioară dobîndei celei mai avantajoase,
prime rate), garantate cu bunurile imobiliare pe care le cumpărau,
uneori grevate deja de o ipotecă. Credite riscante individual, dar
rentabile în ansamblu pentru un operator bancar de talie,
pentru că preţurile pe piaţa imobiliară americană urmau o curbă
ascendentă de mai bine de 50 de ani, deci chiar în caz de
imposibilitate de rambursare, împrumutătorii erau protejaţi
prin vînzarea caselor. Cînd, în urmă cu doi ani,
preţurile de pe piaţa imobiliară au încetat să mai urce,
tocmai pentru că oferta a crescut brusc, multe familii nemaiputînd
rambursa creditele şi fiind obligate să vîndă, iar rata
directoare a dobînzii crescînd, ceea ce a obligat băncile
să mărească dobînzile la creditele cu rată flexibilă
(foarte tentante cu doar cîţiva ani în urmă), creanţele
care îmbogăţiseră într-un timp scurt portofoliile
organismelor de credit1 au început să „ardă“. Cu atît
mai mult cu cît băncile, atrase de perspectiva unor cîştiguri
rapide, făcuseră apel la împrumut pentru a putea finanţa
masiv astfel de credite, emiţînd titluri, negociate apoi pe
terţe pieţe, servind ca garanţii altor credite. Titluri din ce în
ce mai sofisticate şi mai opace, diseminate cu bună ştiinţă sau
din pură ignoranţă în sistem, care au ajuns să mineze
portofoliile altor bănci şi organisme de credit şi asigurări…
Rezumată astfel, această criză
financiară pare un exemplu de şcoală pentru ilustrarea proastei
gestiuni bancare, o lecţie pe care orice student în
finanţe-bănci ar trebui să o cunoască. Un trader cu o minimă
experienţă vă poate spune că piaţa nu se înşală
sistematic, şi invers, că nimeni nu poate bate piaţa, cu alte
cuvinte, chiar dacă informaţiile provenind de la „economia reală“
sînt eronate la un moment dat, făcînd ca preţul
anumitor titluri să urce sau să coboare prea mult de la valoarea
lor reală, piaţa se reajustează, şi invers, oricine îşi
imaginează că poate face întotdeauna mai bine decît
ceilalţi este mai devreme sau mai tîrziu sancţionat de piaţă.
Un asemenea cataclism nu a apărut din senin şi nu e doar rodul unor
forţe oarbe, pe care experţii în analiza riscului şi
bancherii care cîştigă de sute de ori salariul unui om
obişnuit să nu-l fi putut anticipa, oricît se încearcă
repunerea sa în perspectiva ciclurilor economice2.
Responsabilii se numără printre cei care deţin puterea de decizie,
de la creierele Rezervei Federale pînă la autoritatea de
control a bursei. Pentru că au dat prea multă libertate actorilor
pieţei, iar investitorii au fost induşi în eroare sistematic.
Luni în şir, marile agenţii de notaţie au acordat orbeşte
note AAA (nivelul cel mai sigur) unor derivate ale titlurilor emise
pentru finanţarea creditelor subprime, bazîndu-se doar pe
riscul de nerambursare, relativ scăzut. Cînd zvonurile au
început să circule şi panica a cuprins gulerele albe ale
finanţelor, băncile, incapabile uneori să determine cine era
deţinătorul ultim al creanţelor riscante, au fost confruntate cu o
criză de lichiditate, pînă într-atît încît,
în vara 2007, au început să nu mai aibă încredere
unele în altele, mărind astfel cererea de refinanţare la
banca centrală şi contribuind astfel la restrîngerea
contraproductivă a creditului.
Conceptul de guvernanţă responsabilă a
companiilor
Lecţia lui Keynes revine în
actualitate: economia de piaţă, chiar avînd ca fundament
libera întreprindere, are nevoie de reguli, echilibrul e mai
mult excepţia şi pieţele nu se autoreglează spontan sau o fac cu
preţuri insuportabile pentru societate. Cupiditatea, privilegierea
viitorului apropiat faţă de cel lung, dar, mai ales, convingerea că
se pot realiza profituri substanţiale prin simpla circulaţie a unor
hîrtii de valoare, complet deconectate de realitate, explică,
în cele din urmă, cît de grav se poate înşela
piaţa în ansamblu şi cît de imperfect se realizează
distribuţia informaţiei între protagoniştii săi. Scandalul
Enron, iscat în 2001, a deschis ochii celor care mai credeau că
„pachetele de compensaţie“ ale preşedinţilor unei mari
companii sînt justificate de riscurile enorme pe care aceştia
şi le asumă, dezvăluind cum se pot fura miliarde păcălind un
sistem întreg, cel mai sofisticat din lume, pe deasupra. De
atunci a apărut conceptul de guvernanţă responsabilă a
companiilor, o încercare de a reconcilia afacerile şi etica,
atît de prezentă în scrierile economiştilor clasici ai
secolului al XIX-lea, care credeau cu sinceritate că profitul e doar
rodul muncii şi al inteligenţei manageriale.
Acum, spre deosebire de situaţia
creată în urma crizei anilor ’30, miza nu e, poate, însăşi
perenitatea sistemului capitalist, adoptat de majoritatea statelor
lumii, ci supremaţia modelului capitalist american. Din această
perspectivă, paralela între eşecul politicii americane din
Irak şi Afganistan şi criza financiară actuală capătă sens,
chiar dacă cele două nu au nimic în comun, iar vocile care
anunţă sfîrşitul „sfîrşitului istoriei“ şi
revendică o lume multipolară se fac tot mai auzite.
Intervenţia masivă la care se
angajează administraţia americană, în prezent, va limita
probabil recesiunea care a făcut ravagii acum 80 de ani. Dar această
infuzie de fonduri publice pentru a şterge pierderile create
exclusiv de sistemul privat şi pentru a evita un rău şi mai mare
este în contradicţie flagrantă cu crezul partidului la putere
în free market, cu doctrina minimei intervenţii a statului în
economie, teoretizată decenii de-a rîndul sub diverse forme de
elitele universitare şi politice. Asistăm, dacă nu la apusul
„liberalismului integrist“, cu siguranţă la o inflexiune
fără precedent în atitudinea autorităţilor americane.
Capitalismul financiar mondializat are
nevoie de un new deal pentru a restaura încrederea în
sistem. Un nou pact fondat pe respect, pe responsabilitate şi pe
recunoaşterea noilor actori, chiar atunci cînd aceştia nu
împărtăşesc valorile pe care America le afirmă de cîteva
decenii ca fiind cele mai bune, dacă nu superioare tuturor
celorlalte. Pentru că impactul unei recesiuni americane grave riscă,
în condiţiile globalizării economice, să fie mult mai
devastator, la scară planetară, decît în anii ’30.
Iar necesitatea unei noi or-dini e invocată nu doar de stîngiştii
puri şi duri, ci şi de un om care are experienţă în
domeniul pieţelor, un speculator temut, care a intrat în
finanţa de mare anvergură pentru că nu a reuşit ca filozof şi
care poate fi acuzat de orice, mai puţin însă de a fi un
socialist – îl numesc pe George Soros3.
––––––––––––
1. O bancă comercială creează monedă
atunci cînd acordă un credit unui împrumutător
(persoană fizică sau morală), totalitatea creanţelor asupra
împrumutătorilor depăşind, de regulă, de cîteva ori
pasivul său. Moneda scripturală creată astfel circulă şi
alimentează pasivul altor bănci, sporindu-le capacitatea de a
acorda noi credite – este ceea ce se numeşte efectul multiplicator
al creditului. Singura limită în acest circuit este ca la
fiecare etapă să existe încrederea de a putea regăsi moneda
iniţială, care echivalează cu dovada că banca poate converti în
lichid sumele depuse de clienţii săi.
2. Un ciclu economic e constituit
dintr-o serie de expansiuni ce se observă aproape simultan în
mai multe sectoare economice, urmate de faze de creştere lentă, de
stagnare, de recesiune şi, în fine, de o nouă repriză a
creşterii. Ciclurile scurte (Kitchin) ar fi cuprinse în cele
medii (Juglar), la rîndul lor cuprinse în cicluri mult
mai lungi, analizate de Kondratieff, corespunzătoare duratei de
viaţă a unor inovaţii care domină modul de producţie (aburul,
energia electrică, microprocesorul etc.). Recesiunea americană din
2001 şi efectele ei în Europa au relansat teoriile ciclurilor
economice, al căror sfîrşit era anunţat de unele voci în
anii ’90, în contextul unei creşteri susţinute, favorizate
de progresele spectaculoase ale productivităţii pe fondul
generalizării informaticii.
3. Autor al unui recent opus, The New
Paradigm for Financial Markets: The Credit Crisis of 2008 and What It
Means, Soros consideră că sîntem în cea mai gravă
criză financiară după cea din anii ’30 şi acuză explicit
laxismul autorităţilor monetare americane şi orientarea
administraţiei actuale.
Caen
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters