Autor: 
Categoria: 
Au trecut 33 de ani de la debutul în
volum al lui Traian T. Coşovei. Mare lucru nu s-a întîmplat
între timp: după siniştrii ani ’80, după Aer cu diamante,
a trecut peste noi o Revoluţie, a mai apărut o generaţie poetică,
apoi încă una, se pune la cale înfiinţarea uneia noi
chiar în timp ce noi stăm de vorbă aici... Poezia lui Coşovei
rămîne însă clădită pe aceleaşi coordonate pe care
şi le stabilise în 1978. Cu mici diferenţe esenţiale: a
devenit o poezie blazată, energia pe care o depunea în
combaterea modernismului tehnicist s-a orientat înspre vagi
luări de poziţie naţionaliste şi, parcă, energia tinerească a
fost turnată în cofrajele unui pesimism... autentic.
Exact, tot ce însemna frondă se
topeşte în descriptio şi în ironie amară. Nu spun că
ar fi lipsit ironia în Ninsoarea electrică, de exemplu, însă
era doar un biet condiment aruncat pe pulpa unei fronde inteligente.
Schimbarea abordării constă, acum, în întoarcerea
acelei raze x fie înspre social, fie înspre o intimitate
maladivă. Boala, depresia, construirea unui habitat poetic din două
sau trei puncte fixe (Floreasca, Muzeul Literaturii, canapeaua
împărţită cu pisica) sînt constante sparte cîteodată
de firul roşu al volumului, acela unde fantomaticul Aerostate fie
plînge, fie rîde, fie meditează pe marginea osiilor
universului.
Am să spun de la început căAerostate plângând mi se pare un volum extrem de inegal,
neîngrijit, un volum care a fost pur şi simplu dorit, iar nu
simţit ori gîndit. Şi nu spun treaba asta pentru că aş
dispreţui din principiu poezia cu accente patriotice (dat fiind că,
pentru mine, Poetul e Botta, cred că nu mai trebuie să argumentez),
ci pentru că singura poezie patriotică pe care o înghit este
cea care exhibă o hate relationship. Cînd citesc aşa ceva, mă
cutremur: „Despre cum moare Limba Română:/ nimeni nu ştie
nimic... E un somn al morţilor strecurat printre cuvinte.// Şi nici
o viaţă de apoi din care să răsară/Luceafărul lui Eminescu!“.
Repet, încercînd să preîntîmpin protestele şi înjurăturile internautice, n-am nimic cu poezia patriotică, ci mă irită paseismele plîngăcioaso-patetico-pesimisto-schizo, care însoţesc prezentul apocaliptic, pe care-l compară cu... CU CE?
Bun, să lăsăm accentele astea şi să
mergem la valorile volumului, care nu lipsesc, în nici un caz.
Aşa cum scriam, obiectivismul aruncat ca din întîmplare
între două izbucniri vorticiste, totul asezonat cu mirodeniile
unui mizerabilism/autenticism purtînd marca personală... Cam
pe aici se situează Aerostate plângând şi o face foarte
bine. Nu am citit toate volumele nominalizate la Uniune, aşa că nu
pot comenta afirmaţia cum că volumul de faţă ar fi unul
nedreptăţit. Pot aproxima, însă, că putea fi nominalizat,
luînd în considerare faptul că am citit aproape toată
producţia poetică a anului trecut. A, şi dacă vreţi şi un
argument axiologic, înghiţiţi poezia asta: „Ultimele stele
s-au stins, luminile aeroportului/au dispărut în întuneric,/
pînă şi becurile chioare de la bodega de peste drum/ au tăcut
– semn că lăutarii plecaseră./ Era liniştea întunericului
descheiată la şliţ/ şi o curioasă frenezie de a savura absenţa
luminii/ ca şi cum ai rupe din codru o rămurea/ cu codru cu tot./
Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea/ înainte
de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor/
spînzurînd leneş pe pereţi./ Sînt singur în
cameră şi mi-e frică de alţii ca mine“ (Oglindă).
Fost fluviu, acum zăgăzuit de baraje
artificiale, poemul lui Coşovei reuşeşte în mare parte să
dozeze debitul, ca într-o reproducere de scurtă durată a
condiţiilor unui trecut „glorios“. Lumea aceea de nichel, care
nu-l reprezenta deloc pe tînărul Traian T. Coşovei, a devenit
un univers în care nichelul e un simplu amănunt. Aici nici
măcar tehnicizarea nu mai e importantă, pentru că virusul a
îmbrăcat forme mult mai subtile. Virusul roade atît
limba, cît şi înşişi atomii unei existenţe sensibile.
Faptele zilei, adesea petrecute pe o rută descrisă mai sus, pot fi
cuprinse oricînd într-un manual al micilor întîmplări,
prezentul, din ce în ce mai artificializat de bătrîneţe
(poetul nu se teme de moarte, ci de detaliile ei), e înţesat
de la fel de minuscule amintiri:
„În amurgul zilei de noiembrie/
Aerostate priveşte ultimele semne de pe cer plîngînd./
Şi trenurile cu deţinuţi politici care urcă la cer: e o stare de
spirit, un geamăt, un huruit de lanţuri/ care acoperă bocetul
femeilor,/ plînsetele copiilor adunaţi/ pe rambleul ruperii de
copilărie...“.
Este şi un sentiment apăsător pe
care-l degajă Aerostate: un sumbru/sepia, trecut parcă forţat în
color. De undeva, din spatele vocii, se iţesc scîrţîiturile
unei viori dezacordate, pline de mînie. Sincer, partea asta,
sunetul din off, e ceea ce mi-a plăcut mai mult. Aici cred că stă
şi punctul de fugă al tabloului: poetul a preferat să ascundă
mînia în spatele semnelor convenţionale, iar printre
astea includ imaginile poetice, vagul vorticism despre care vorbeam.
Dar şi aici este în mod declarat
o opţiune personală, cel mai bun Coşovei e cel care admiră
universul Floreasca de la balcon, cel care îşi trăieşte
viaţa pe canapea, cel care descrie bolile tuturor beţivilor de la
cîrciuma din cartier, cel care ştie tot ce se întîmplă
în mica lui lume. O mică lume care trebuie înfruntată,
iar singura agresiune de care e capabil un poet (şi cea mai dură,
lucru stabilit de istoria literaturii) e observarea. Iar Traian T.
Coşovei observă cu atenţie maniacală şi raportează cu savoare.
Se află în volum şi un filon epic despre care n-am vorbit:
poemul nu e niciodată lipsit de întîmplare, de tramă. O
tramă care parcurge trasee nebănuite, care „shiftează“ între
un trecut neprecizat şi un prezent clar personal, unde aripa bolii,
a depresiei a fîlfîit deja.
Revenind la mica mea nemulţumire, cred că acest volum ar fi fost mult mai bun dacă era structurat cu un plus de luciditate, dacă erau eliminate pasaje, dacă cele două serii poematice care-l compun ar fi fost gîndite mai bine. În cîteva cuvinte, ceea ce reproşez se numeşte editare. Iar aceasta nu cade numai în sarcina editorului...
Traian T. Coşovei
Aerostate plângând
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010,
110 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters