Paginile următoare îşi propun să contureze modul în care pot
coexista în acelaşi aluat suferinţa, moartea, deznădejdea, dar şi speranţa,
curajul, renaşterea din propria cenuşă, precum pasărea Phoenix. Parcurgîndpovestea „pianistului“, am ajuns la concluzia
că „personalitatea se naşte din durere“ (J. B. Yeats) sau, mai bine zis, marile
realizări poartă amprenta momentelor de cumpănă din istoria omenirii. Am citit
memoriile lui Wladyslaw Szpilman pe nerăsuflate, întrebîndu-mă, pagină cu
pagină, care sînt limitele fiinţei umane: cît poate un om să-l asuprească pe
altul şi cît poate celălalt să îndure suferinţa? Ce rost au toate acestea,
toată această luptă, tot acest chin?
Supravieţuirea lui în cel de-al Doilea Război Mondial şi
rolul pe care l-a jucat muzica în emoţionanta poveste a vieţii sale au rămas ca
mărturie a uneia dintre cele mai negre perioade din istoria modernă. Am vrut să
mă opresc la un caz particular şi real în acelaşi timp, într-o încercare poate
mult prea firavă de a aduce omagiu unui om care a îmbogăţit la superlativ
galeria marilor personalităţi ale culturii poloneze a secolului al XX-lea. Prin
muzică s-a salvat, prin muzică a rămas în istorie.
Wladyslaw Szpilman şi-a datorat viaţa muzicii. Şi, drept
răsplată, a dedicat-o ei.
Motto: „Cînd pronunţ cuvîntul Viitor
prima silabă se îndepărtează deja în trecut.
Cînd pronunţ cuvîntul Linişte
o distrug.
Cînd pronunţ cuvîntul Nimic
creez ceva ce nu încape în nici o nefiinţă“.
(Wislawa Szymborska, Lirică poloneză)
„Un pitic bate la o tobă de tinichea şi anunţă Apocalipsul
unei Europe distruse de război şi de prostia totalitară; aşa cum broaştele pot
să «bată toba» şi să anunţe furtuna, omul «bate timpanele», «bubuie»
revolverul, «duduie focul», «răpăie mitraliera».
Un pitic bate la o tobă de tinichea şi toate valorile –
Patriotismul, Eroismul, Abnegaţia pentru o cauză sau un sentiment se sparg, la
fel ca geamurile spintecate de glasul său. Paradoxal însă, aceste bătăi îl fac
pe om să simtă că viaţa, chiar şi aşa, sub teroare, merită trăită.“ (Günter
Grass, Toba de tinichea)
Iată cîteva imagini dintr-o lume care prin „lectură se
adaugă lumii noastre, dezvăluind cîteva dintre cheile ei şi înfăţişînd aspecte
necunoscute ale condiţiei umane, un traseu existenţial particularizat pînă la
unicitate“ (Mircea Tomuş), care este înfăţişat cititorului şi reinterpretat de
acesta, ca într-un infinit joc de oglinzi paralele. O lume care suferă de un
relativism ce pare că nu se mai termină... începe în fizică, se continuă în
matematică, ajunge în informatică şi ne inundă prin canalele media pînă şi cel
mai ascuns colţişor din viaţă. Numai literatura, orgie perpetuă, oferă firul
Ariadnei într-un labirint în care toate ieşirile, oricum de negăsit, au fost
zidite.
Dorinţa de a trăi „orgia perpetuă“ m-a împins către o
poveste necunoscută mie, în care arta de a suferi se află legată de tehnica de
subvieţuire şi supravieţuire, o Ariadnă într-un labirint monstruos ce reuneşte
în chip semnificativ contrariile. Minune, fascinaţie şi degradare – idei
incapabile de a forma un amestec omogen, reunite totuşi într-un singur simbol:
Pianistul, memoriile lui Wladyslaw Szpilman, o împletire stranie de gravitate
şi proză livrescă, de tragism şi histrionism. Este vorba despre o descriere
confesivă, dislocată şi, uneori, lirică, obîrşind dintr-o experienţă personală
acută şi accentuat subiectivă. Dar, aplecîndu-se cu o pasiune a impunerii
autenticităţii nu numai la realitatea din afară, ci la propriile trăiri ale
eului, acesta se confesează, fără nici o reţinere, fără nici un respect pentru
orice altceva în afară de propriul său adevăr. Publicate iniţial în Polonia, în
1945, apoi interzise de autorităţile comuniste, memoriile pianistului polonez
de origine evreiască, Wladyslaw Szpilman, relatează ororile vieţii din ghetou
cu o uimitoare precizie şi ştiinţă a detaliului, cu forţa descriptivă a unui
reporter, reuşind să recreeze banalitatea şi aparenta normalitate a relaţiilor
sociale în mijlocul războiului. Apelurile către realitate se fac simţite la tot
pasul, în ciuda închiderii eroului în propria imanenţă sufletească. Enunţul e clar,
iar implicaţiile, răspunderea mai asumate, autorul urmăreşte adevărul şi numai
adevărul, neezitînd în faţa nici unei dificultăţi, neimpunîndu-şi tabuuri sau
reţineri. „Într-un limbaj discret, care-l apropie mai curînd de sobrietatea lui
Primo Levi decît de accentele morale ale lui Elie Wiesel, Szpilman rămîne un
cronicar lucid al experienţelor prin care trece, relatate pe tonul neutru al
unor trăiri încă incomplet asimilate la data scrierii acestui text – un ton în
care nu primează dorinţa de a (se) răzbuna, ci aceea de a înţelege.“
(Publishers Weekly)
La 23 septembrie 1939, tînărul pianist cîntă live la radioul
din Varşovia Nocturna în do minor a lui Chopin. Muzica încetează brusc, odată
cu primele explozii ale bombelor germane lansate asupra Poloniei; astfel începe
moartea unui oraş – şi tragedia umană care a marcat generaţii întregi. Szpilman
este uimit a doua zi, cînd oraşul este de nerecunoscut: „Şi oamenii arătau
altfel decît cu o seară înainte. Ce oraş elegant era Varşovia!“. Dacă pînă acum
tînărul a dus o existenţă liniştită, frumoasă, războiul constituie polul
terminus al vieţii sale: el trăieşte acum drama intelectualului prins într-un
conflict absurd. Ceea ce va descoperi odată cu începerea bombardamentelor este
umilitor, derutant; iluziile se împrăştie una cîte una. Departe de a susţine
fiinţa, războiul îi relevează deşertăciunea; nu e decît o imensă umilitoare
batjocură. Tînărul pianist conştientizează că tot ceea ce a cucerit omenirea
pentru glorificarea fiinţei raţionale este, dintr-odată, brutal. Imaginea
războiului este demitizată: nimic eroic, nimic înălţător; războiul este absurd
şi tragic, înseamnă frig, foamete, arşită, murdărie, dar mai ales spaimă,
disperare, frică, moarte. Notaţiile lui Szpilman sînt de un realism zguduitor,
de o mare autenticitate şi luciditate, reuşind să surprindă dezumanizarea
individului, psihologia spaimei, sentimentul insecurităţii, viaţa oamenilor la
cheremul hazardului. El este un intelectual care, în contrast cu alcătuirea sa
sufletească, trebuie să înfrunte urîtul, spectrul morţii. Eroul este nevoit să
renunţe la „bunul cel mai de preţ“, cum îşi numeşte el pianul; melodia vieţii
sale este pe cale să devină surdă. Povestea este cu atît mai frumoasă cu cît ea
nu descrie doar o luptă, ci şi viaţa interioară a individului prins într-un
război crud şi inutil, blamat de cei care îl poartă şi exploatat de cei care îl
provoacă. Lumea din jur este întunecată, amintind de acel gol universal, de
„caverna de odinioară“, ca în poezia Gol, sugerînd un spaţiu al incluziunii, al
adăpostului inconfortabil, iar speranţa este atît de slabă, încît lasă senzaţia
că nimic din afară nu este ocrotitor.
Odată izbucnit războiul, fiecare încearcă să fugă din faţa
gloanţelor, să se salveze pe sine. Szpilman preferă să rămînă pe loc: „dacă tot
trebuia să mor, preferam să mor acasă“, condamnîndu-i pe ceilalţi pentru
„ruşinea de-a fugi în loc să lupţi“. În viziunea sa, de tînăr care crede că
poate ţine piept Istoriei, demnitatea pe care oraşul şi-o pierdea atunci nu mai
putea fi regăsită; retragerea era o înfrîngere. Oraşul este transformat în
fortăreaţă, condiţiile de viaţă încep să se deterioreze treptat, iar zgomotul
asurzitor al obuzelor de artilerie germană completează tabloul dezolant al
asediului. Szpilman este puternic impresionat de decăderea Varşoviei şi aceasta
este cauza publicării memoriilor sale iniţial sub numele de Moartea Oraşului.
Mii de oameni sînt condamnaţi fără vină să sufere un război care degradează
atît pe individ, în interior, cît şi tot ceea ce atinge în jur: „cadavrele
oamenilor zăceau pe străzi, cartiere întregi ale oraşului erau în flăcări;
[...] artileria germană bombarda locurile cele mai importante din oraş“. În loc
să-i determine pe oameni la unitate, războiul dezbină şi dezlănţuie o paranoia
generală, căci teama isterică de sabotaj atinge apogeul: „oricine putea fi
acuzat de spionaj şi împuşcat pe loc, fără a mai apuca să ofere o explicaţie“.
Cum ar fi spus şi Liviu Rebreanu, iluzia cumunităţii solidare te înşală numai
pînă în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, cînd, „deodată, îţi dai
seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici
ajuta, nici măcar înţelege“…
În ghetou, loc cu particularităţi stranii, izolarea pe care
fiecare o aplică celuilalt devine şi mai intensă. În singurătatea de aici
timpul curge foarte greu, iar oamenii, vagi prezenţe subţiate de soare sau ger,
amplifică sentimentul singurătăţii „fiindcă războiul împietrise inimile“.
Ceilalţi sînt mai curînd absenţe decît prezenţe, înrădăcinaţi în anorganicul
peisajului, asemenea unor figuri într-o pînză de Chirico. Poate că,
într-adevăr, „societatea există numai ca un concept mental; în realitate, sînt
doar indivizi“ (Oscar Wilde). Spaţiul parcă are o stare fixă, din care nici un
obiect nu poate ieşi, nu poate fi mişcat; viitorul şi trecutul sînt aici
imprecise, locul pare în afara timpului, un fel de rezervaţie fără contact cu
raţiunea lumii. Şi nu există un teritoriu mai bun decat acesta pentru o
întîlnire gratuită, fără devenire. Dar ghetoul, cu toată măreţia şi deznădejdea
lui, înainte de a se materializa, este purtat în fiecare dintre cei captivi: un
spaţiu în care să te adînceşti fără să poţi ieşi şi fără să poţi spera în
devenire, fără dimensiune temporală. Pe acest fundal se întrupează constant
terifianta existenţăa celor închişi, cu
atîtea „întîmplări şi suferinţe pe care le desăvîrşesc“, fără ca altcineva să
poată pricepe logica lor. Astfel, izolarea, atmosfera încărcată a ghetoului din
centrul Varşoviei, cu populaţia lui aflată pe culmile deznădejdii, cu soldaţii
germani pîndind la tot pasul, indisponibilitatea acestora constituie un fundal
bine realizat al povestirii, care dublează dramatismul steril, torturant al
trăirilor celui care se confesează. Suport al unei supraimprimări, peisajul
primeşte intensitatea semnificaţiilor sale de la un alt peisaj, cel interior.
Tînărul Szpilman rămîne alături de familia sa şi scapă în
mod miraculos de moartea care îi dă tîrcoale. Capitolul intitulat
„Umschlagplatz“ prezintă emoţionant ultimele clipe petrecute alături de cei
dragi, asteptînd pe peron trenul despre care ei nu ştiu că-i va duce spre
moarte. Nemţilor le venise o idee „genială“ spre a-şi uşura misiunea de a
„curăţa“ lumea de „elemente indeziderabile“: au dat decrete, alimentînd
populaţia din ghetou cu iluzia că familiile care vin de bunăvoie în
Umschlagplatz, să emigreze, nu vor fi despărţite. Cineva are curajul să strige
că „Este o ruşine pentru noi toţi! Ne lăsăm duşi la moarte ca vitele la abator!
Dacă i-am fi atacat pe nemţi – noi, o jumătate de milion –, ne-am fi putut
elibera din ghetou sau măcar am fi murit onorabil, nu ca o pată pe obrazul
istoriei!“. Cutremurătoare este, însă, şi replica pe care i-o dă tatăl lui
Szpilman: „Nu sîntem eroi! Sîntem nişte oameni cît se poate de obişnuiţi, şi de
aceea riscăm să ne punem speranţa în acele zece la sută şanse de
supravieţuire“. Aşteptînd alături de alte mii de evrei, sub soarele dogoritor,
acesta cumpără cu ultimii 20 de zloţi ai familiei o caramea pe care o împarte
în şase. Aceasta avea să fie ultima lor „masă“ împreună. Tînărul pianist este
salvat în mod neaşteptat: „o mînă mă înhăţă de guler şi mă împinse în spate,
dincolo de cordonul de poliţie“. Nu înţelege, se zbate să ajungă alături de
fraţii şi părinţii săi, însă cuvintele „Ce naiba ai de gînd să faci? Dă-i
drumul, salvează-te!“ îl izbesc ca un pumnal în piept. Atunci realizează că a
rămas singur pe lume... Pianistul află întîmplător, după o vreme, că sînt
trenuri care îi duc pe oameni la Treblinka, unde sînt arşi de vii, şi ochii i
se umplu de lacrimi, fără să spună nimic. Moartea e un abis, în care fiecare
ştie că trebuie să pătrundă, însă de cîte ori intră acolo cineva drag şi
apropiat, în cei rămaşi pe marginea prăpastiei se sfîşie sufletul de teamă,
jale, disperare: „toate raţionamentele se sfîrşesc la acest mal şi-ţi vine doar
să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri“ (Henryk Sienkiewicz).
Szpilman devine o vietate hăituită, dar cu o forţă
extraordinară de a supravieţui. Sechestrat în ruine, se hrăneşte cu cîteva
boabe de fasole şi un cartof încolţit. Nu mai are apă, e foarte bolnav, rămîne
în mîinile destinului... sau în cele ale lui Dumnezeu. Providenţa îl ajută.
Prietenii îi aduc de mîncare, iar un medic îl pune pe picioare; afirmaţia atît
de fatalistă a lui Henryk Sienkiewicz, cum că „mi-am spus că nu merită să te
gîndeşti la moarte, căci moartea se gîndeşte la noi şi fără ajutorul nostru“,
pare să graviteze asupra tînărului pianist. Lucrul cel mai important pe care el
îl face de-a lungul timpului este să se salveze, avînd grijă deosebită de
mîinile sale, fără de care era conştient că ar fi fost încheiată cariera sa de
pianist. Slujitor al muzicii şi victimă a destinului, pianistul se înalţă în
cele din urmă deasupra societăţii meschine, dovedind că face parte – aşa cum ar
fi zis Camil Petrescu – din categoria „sufletelor tari“. Frica nu este cauzată
neapărat de straniul întîmplărilor, cît de micile „povestiri în ramă“, un fel
de „tăieturi din ziare“, care subliniază faptul că realitatea poate fi mult mai
crudă decît un coşmar. Refugierea în amintiri, în speranţa că războiul ar putea
lua capăt cît de curînd îi dă tărie; iluzia este perfect justificată, atîta
timp cît ceea ce se întîmplă cu adevărat este de nedigerat.
Autenticitatea reprezintă la Szpilman captarea trăirii, a
chinului personal în stare ingenuă, evitînd pe cît posibil orice „falsificare
literară“ (Silvia Urdea). Scriitorul nu a ascuns publicului şi criticii sursa
autobiografică a operei sale, cu riscul de a lăsa impresia unei conştiinţe
artistice simpliste. De altfel, Szpilman nu a pretins nici un moment că este un
„scriitor“; singura lui dorinţă a fost de a relata suferinţele prin care a
trecut, chinul fizic şi psihic, pe un ton neutru, rece – un ton în care nu
primează dorinţa de răzbunare, ci aceea de a înţelege. În ciuda traumelor de
nedescris pe care le-a trăit, el evită contrastul dintre alb şi negru, dintre
Binele şi Răul absolut. Pentru că, în fond, ele nici nu există. Există doar
polonezi buni şi polonezi răi. Evrei solidari cu aproapele lor şi evrei
trădători. Nazişti demni de dispreţ, nazişti sensibili şi generoşi. Relatarea
neutră a unor fapte care, în mod normal, stîrnesc dispreţ sau chiar ură. „În
ciuda ororilor, povestea rămîne pozitivă şi plină de speranţe“, spunea Roman
Polanski despre cartea care l-a impresionat şi a constituit, totodată,
subiectul filmului său.
După ce citeşti povestea sfîşietoare a „pianistului“, după
ce îi revezi o părticică din viaţă cu ochii minţii, totul parcă devine mai
clar; observînd un mic detaliu în exterior, devii mai preocupat de Istorie, pe
care începi s-o explorezi. E ca în cazul fenomenului de catharsis din timpul
vizionării unei piese de teatru: rigiditatea spectatorului este lăsată la o
parte şi latura pragmatică a acestuia este înlăturată total, pentru ca el să
fie completat cu ceva din „eul“ personajelor. Deşi la început renunţarea este
uşoară, odată pătruns în universul operei, nu va mai putea fi totală la ieşire,
sinele nemaiputînd să se lase îmbrăcat perfect de cochilia abandonată la
început. Este greu de crezut că o poveste atît de emoţionantă – precum cea din
Pianistul – nu lasă urme în sufletul celui care ia contact cu ea. Da, te face
să-ţi fie ruşine că eşti om, dar în bună măsură te determină şi să te bucuri de
viaţa – oricît de năclăită în derizoriu – care ţi s-a dat. Cu cît cauţi mai
mult şi afli mai multe, văzînd parcă atingerea din clipă în clipă a
Absolutului, cu atît realizezi că ştii de fapt mult prea puţin: Omul şi Istoria
sînt două entităţi prea complexe pentru a fi limitate prin cîteva însuşiri,
pentru a fi cunoscute. E vorba despre un paradox, deoarece fiecare ştie că,
odată intrat în această lume şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur
moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E bine, însă, că putem învăţa – aşa cum
scria Sartre – că „Important nu este să spui «Ce au făcut ei din mine», ci «Ce
am făcut eu cu ce au făcut ei din mine»“, iar memoriile lui Wladyslaw Szpilman
ilustrează pe deplin acest lucru. Pianistul, deşi căzut în dizgraţie şi
umilinţă, îşi regăseşte esenţa în muzică, depăşindu-şi condiţia de evreu –
„speţa cea mai de jos a societăţii“– care i-a fost impusă. Minunea este găsirea
puterii de a continua, de a-şi redescoperi eul şi de a-l evidenţia, în mod
paradoxal, tocmai cînd acesta părea atît de departe: după ce trăieşte cîţiva
ani fugind dintr-un loc în altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de
un ofiţer german meloman pe care îl impresionează determinîndu-l să îl lase în
viaţă. Pe numele său adevărat Wilm Hosenfeld, acesta îl ajută să se ascundă
într-o clădire a Wehrmachtului; muzica îl va readuce la viaţă. În 1945, cînd
radiodifuziunea începe din nou să emită, Wladyslaw Szpilman interpretează mai
întîi finalul Nocturnei lui Chopin, întreruptă atît de brutal cu şase ani în
urmă...
Îşi reia treptat viaţa, purtînd cu sine memoria celorlalţi.
Este numit apoi director muzical al staţiei Radio Polonia şi revine la viaţa
concertistică în calitate de solist şi în ansambluri de cameră. Susţine
reprezentaţii pe scene mari, în Europa şi America, oferind mai mult de 2500 de
concerte în întreaga lume. Pianistul continuă să compună cîntece care vor
cunoaşte succesul şi care, în prezent, fac parte din patrimoniul cultural al
Poloniei. În anii ’50 compune şi cîntece pentru copii, care îi vor aduce
Premiul Uniunii Compozitorilor din Polonia în 1955; creează mai multe lucrări
simfonice şi vreo trei sute de cîntece, o parte dintre ele adevărate şlagăre.
În 1961 fondează Festivalul Internaţional al Cîntecului de la Sopot şi Uniunea
Compozitorilor de cîntece populare din Polonia, mai tîrziu (în 1964) fiind ales
membru al Academiei Compozitorilor din Polonia. În 1986 se retrage din lumina
reflectoarelor, concentrîndu-se în exclusivitate asupra compoziţiei.
În 1998, fiul său, Andrzej Szpilman, descoperă manuscrisul
memoriilor tatălui său, pe care le publică în Germania. Cu tristeţe, mărturisea
că „nu-mi iese din minte dureroasa lipsă de comunicare dintre evrei, nemţi şi
polonezi. Sper că această carte va ajuta la cicatrizarea unor răni care nu s-au
închis încă“. Cartea cunoaşte imediat un mare succes, înainte de a fi tradusă
şi publicată în ţări din toată lumea. Roman Polanski îşi exprimă dorinţa de a
ecraniza memoriile, are două întîlniri cu Szpilman, care a fost încîntat că un
compatriot urma să aducă pe marele ecran experienţa lui. Wladyslaw Szpilman s-a
stins din viaţă pe 6 iulie 2000, la vîrsta de 88 de ani, după începerea
filmărilor, dar rămîne în istorie povestea unui om care a trăit prin muzică: un
pianist şi un compozitor, o figură însufleţitoare şi semnificativă a vieţii
culturale poloneze. Omului i se înfăţişează astfel, prin creaţie, faţa
necunoscută a dumnezeirii şi, datorită ei, cunoaşte „faţa atît de necunoscută a
Pămîntului, aflată nu rareori într-un întuneric îndreptăţit“ (Hocke). Posibila
autodistrugere iraţională a omenirii este resimţită de creatori, dar şi de
indivizii comuni, convinşi că lumea politică a secolelor XX şi XXI întrece cu
mult aria întortocherilor fantasticului, care pare a fi inofensiv în faţa
faptelor groteşti ale oamenilor azi „politiceşte responsabili“.
Maladia secretă despre care vorbea Charles Baudelaire pare
să fi curprins şi Pămîntul, o utopie răsturnată, o cetate care se dărîmă încet,
fără zgomot, „piatră pe piatră nu mai rămînea“. În această cetate o singură
mierlă, anistorică şi inconştientă, continuă să-şi cînte povestea...
––––––––––––––
Ana-Maria Ştefan este cîştigătoarea concursului „Cultura şi
istoria poloneză în secolele XX şi XXI“, organizat de Institutul Polonez din
Bucureşti, în parteneriat cu revistele Observator cultural şi Contrafort.
Ana-Maria Ştefan a absolvit anul acesta Colegiul Naţional
„Alexandru Ioan Cuza“ din Focşani, profilul umanist.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters