A scrie despre Rolf Bossert înseamnă
a scrie din perspectiva morţii. A fost sau n-a fost moartea lui a
lui? Această nedesluşită întrebare îşi lasă amprenta
asupra lecturii versurilor sale. Bine ar fi să ne putem lepăda de
ea, dar iată că înseşi poeziile sale ne împiedică,
tocmai prin spectrul care pluteşte asupra fiecărui vers.
În noaptea de 16 spre 17
februarie 1986, la doar trei luni după ce părăsise România,
devenită un coşmar atît la nivel general, cît şi în
particular, pentru soţul, tatăl şi poetul de limbă germană,
violent persecutat de forţe ce se doreau necunoscute, dar erau şi
sînt bine ştiute, Rolf Bossert părăseşte, la Frankfurt pe
Main, viaţa, care i s-a arătat – şi în Germania, pare-se –
ca fiind de netrăit. Cunoaştem sau ne putem închipui care va
fi fost fondul acestei drame; dedesubturile ei nu le ştim, nu avem
acces la dosarele ce probabil că există şi nu dispunem nici de
mărturii exprese ale victimei. Ştim doar că Rolf Bossert este
victima celor care i-au dorit şi pricinuit sfîrşitul, chiar
dacă de săvîrşit se va fi hotărît el însuşi
să-l săvîrşească.
Dar nu acesta a fost, nu acesta este
Rolf Bossert. El pentru viaţă a scris, iar în această
privinţă a lăsat mărturii cît se poate de explicite. Pe cît
de acut este simţul destrămării umane în poeziile sale, pe
atît este de dinamică, ba chiar antrenantă, vitalitatea
hotărîrii şi chiar a îndîrjirii sale de a trăi.
Iată nostima şi trista autoreflecţie din Grădina de vară
(Gartenlokal): „Brînduşele, solii toamnei, mi-s dragi/ şi
doar de bine tot caut să le fie./ Eu îl port pe Aprilie în
nădragi,/ iar pe Septembrie sub pălărie“ („Ich liebe die
Herbstzeitlose./ Das tut ihr so gut./ Ich trage den April in der
Hose/ und den September unter dem Hut“).
Rolf Bossert a fost un poet total,
scriind cu toată firea – literalmente din rărunchi. Avem de-a
face cu o poezie colerică, cu lirica unui individ care şi-a rostit
oful fără ifose, dar cu aleasă imaginaţie şi cu scrupulozitate
estetică. În aceste două dimensiuni, cea afectivă şi cea a
meşteşugului şi a meticulozităţii cu care a bătut moneda
versului, rezidă singularitatea lui Rolf Bossert, şi nu doar
printre colegii şi prietenii scriitori de limbă română sau
germană din România. Istoria literaturii, mai cu seamă a
celei moderne, abundă în exemple ale unor existenţe umane
care s-au revărsat fără stavilă în vorbe poetice, rare sînt
însă mărturiile atît de sincere şi, în acelaşi
timp, aşa de prelucrate cu atîta reflecţie precum sînt
cele ale lui, rare sînt versurile cu un impact atît de
nemijlocit asupra celui care este dornic să se deschidă şi să le
primească.
De bună seamă că scrierile unui om
care a plecat din această lume la vîrsta de 34 de ani nu
constituie nici pe departe o „operă de o viaţă“, un
Lebenswerk. Dar tocmai caracterul cu necesitate fragmentar, tocmai
modul în care poetul îşi însuşeşte şi
valorifică acest aparent deficit în fiecare fărîmă de
expresie defineşte calitatea poeziei lui Rolf Bossert. Ea este pe
de-a-ntregul impregnată de o adîncă ironie, care îşi
are bazele într-o şi mai adîncă şi cinstită
autoironie. Rolf Bossert vrea să fie luat în serios tocmai în
măsura în care el însuşi nu se ia în serios pe
sine, permiţîndu-şi un sarcasm tranşant, generator de comic
pînă la ilaritate, de tristeţe pînă la disperare.
Ambivalenţa acestei poezii poartă
însemnul schizofreniei regimului totalitar, al sciziunii eului
bossertian, dar ea stă, în acelaşi timp, şi sub semnul
moştenirii dualităţii literaturii occidentale, a cărei istorie
licenţiatul în filologie, dar mai ales împătimitul
cititor Rolf Bossert a cunoscut-o pe-ndelete. Nu este cazul să-l
plasăm în oarece linii de tradiţie, să încercăm să-i
definim poziţia în cadrul poeziei germane contemporane.
Bossert şi-a făurit o poziţie care nu se cere fixată într-un
sistem de coordonate cultural-istorice trasat sintetic, iar felul în
care textele sale se raportează la literatura germană şi la cea
română, ba chiar şi la muzica rock şi pop anglo-saxonă,
reprezintă o dovadă a unei abordări suverane, dar şi, cum i se
cade unui spirit suveran, neîncetat căutătoare, întrebătoare.
Iată două parafraze pe marginea
afirmaţiei lui Friedrich Hölderlin: „Ce dăinuie însă
poeţii-ntemeiază“ („was bleibt aber stiften die Dichter“). În
pardon I, îndepărtatul succesor al „întemeietorului“
îşi permite să spună „dacă întemeiază careva ceva/
atunci rămînem poeţi“ („wenn wer was stiftet/ bleiben wir
Dichter“), trecînd în pardon II la materialismul cît
se poate de făţiş şi de crud: „ce dăinuie însă/ halesc
poeţii“ („was bleibet aber/ fressen die Dichter“). O poezie
care nu se dă înapoi de la a alipi la pămîntul
real-socialist pînă şi idealismul lui Hölderlin este
gata, bineînţeles, să se „auto-citească“ în
răspăr, precum în comentariul liric la curăţenie
săptămînală, poezie scrisă „pentru Gudrun“: „tu eşti
cea mai frumoasă/ dar fă ceva pentru sufletu’ tău/ citeşte
poezii de rolf bossert şi/ cumpără-ţi din primii bani/ un
aspirator“. Astfel, ajungem de la Friedrich Hölderlin la banii
pentru aspirator, ca să ne dăm seama cît de apropiate pot fi
toate atunci cînd se regăsesc într-o poetică minte
care îşi înfăţişează Autoportretul (Selbstpor-trät)
cu versurile: „Îmi scriu viaţa/ încoace, scriu:
dă-o-ncolo“ („Ich schreib mir das Le-ben/ her, schreib mir das
Leben weg“).
Aşa este, Rolf Bossert şi-a scris
viaţa de la început şi pînă la asprul sfîrşit,
dar, aşa cum am menţionat deja, nu din perspectiva sfîrşitului,
ci ca o neîncetată şi neînfricată tentativă de
început. O mai mare încrîncenare de a o lua din nou
şi din nou de la capăt decît într-a sa Poezie optimistă
– pe deasupra, rostită cu atîta simţ al banalităţii
existenţiale, al brutalităţii cotidiene – nici că se poate: „Ca
o fiară/ mă încolţeşte datoria/ se aşază greoi // între/
urechea mea surdă surdă şi fragilul/ meu umăr nepăsător. Ce //
m-aş face dacă n-ar fi/ pe-aici şi un/ pachet de iubire &
furie/ abia început?“.
Voinţa de a trăi, de a-şi trăi şi
de a-şi scrie iubirea şi furia, aceste eforturi cu adevărat
supraomeneşti l-au consumat pe Rolf Bossert, dar l-au înzestrat
totodată cu putinţa de a-şi cînta disperata revoltă în
acorduri de romanţă, adresată unei „Euphrosine“, împreună
cu observaţia că viaţa e scurtă şi cu apelul de a fi tandră cu
el: „Cîntă cu mine:/ Mă cac în sîngele vostru,/
măi şobolanilor de stat“ („Sing mit mir:/ Ich scheiß euch
ins Blut,/ ihr Staatsratten“).
A furniza o explicaţie liniară pentru
această vehemenţă lirică – o deducţie de tipul „poetul, om
sub vremi, persecutat de un regim totalitar şi, pe deasupra, alienat
în mediul unei culturi străine de cea în ale cărei
categorii gîndeşte şi în a cărei limbă scrie, se
răzbună în versuri, îşi revendică libertatea de
gîndire şi de exprimare, beneficiind tocmai de faptul că
scrie în altă limbă decît cea de stat şi reuşind să
speculeze lacunele de inteligenţă şi de înţelegere ale
autorităţilor“ – ar fi prea facilă. Toţi scriitorii germani
din România au avut acest discutabil privilegiu, dar fără să
abuzeze de el, sustrăgîndu-se şi creîndu-şi o nişă a
autosuficienţei. În orice caz, ei toţi şi, în fruntea
lor, Rolf Bossert şi cei numiţi în dedicaţii şi în
unele poezii ale lui (Gerhardt Csejka, Klaus Hensel, Herta Müller,
Werner Söllner, Richard Wagner) şi-au asumat ca subiect şi ca
temă realitatea românească, cei în viaţă făcînd-o
cu perseverenţă pînă astăzi. Rolf Bossert n-a rămas în
viaţă. În schimb, în poezia lui trăieşte România
cea vătămată de comunism, atît de vie, încît şi
România de astăzi îşi va găsi aici antecedente pe cît
de dureroase, pe atît de dătătoare de speranţă, speranţă
într-un prezent şi într-un viitor care n-au cum să fie
decît cu totul altfel.
Nu sînt ei solii făgăduinţelor,
iar Bossert nici pe departe nu a fost omul şi nu este poetul care să
aline crispările şi convulsiile postcomuniste. Ei sînt însă,
el este cel care le dă nume germane, internaţionalizînd
înţelegerea pentru ceea ce s-a întîmplat şi se
întîmplă cu ei, cu el şi cu noi. „Cum/ se traduce
mirosul/ de gogoaşă/ în limba germană?“, se întreabă
el în căminele studenţeşti grozăveşti, bucureşti. Iar
toate celelalte arome, ca să nu vorbim de putori, toate celelalte
vieţi, ca să nu vorbim de morţi, cum oare se pot traduce? Timp de
o viaţă, el a fost în căutarea acestor „traduceri“, ba
chiar a reuşit o performanţă dintre cele mai senzaţionale în
domeniu, tălmăcind într-o germană pe măsura marelui
original – pentru cei mici şi pentru cei mari – Pinguinul
Apolodor al lui Gellu Naum.
Multe, prea multe dintre poeziile lui
Rolf Bossert nu pot fi traduse decît cu mari pierderi în
altă limbă, tocmai din pricina idiomaticii germane care-i
propulsează fluxul liric, dinamizîndu-l atît de
vertiginos, încît nici cititorul de limbă germană nu-l
poate urmări fără efort. Imaginile sale poetice – miezuri
concentrate de asociaţii şi de conotaţii dospind sub presiunea
maximă a voinţei sale creatoare, care se opune în permanenţă
presiunilor suferite din afară – emană o putere atît de
vitală, încît gîndul (retrospectiv şi, deci,
strîmb) că odată şi odată era sortită epuizării pare
firesc.
Ne întoarcem de unde am plecat,
la spectrul morţii, şi vrem să-l contracarăm cu un poem în
proză, care, din fericire – pentru traducător şi pentru
cititorii noştri –, se mulţumeşte cu o expresie aparent „plată“,
însă poartă în subtext scînteile ironiei
subversive, ale reflecţiei noniluzioniste, dar, prin absurd,
optimiste, pe care le-a întreţinut acest poet german,
bănăţean, bucureştean şi, înainte de toate, modern.
din viaţa mea 24 septembrie 1977
sînt căsătorit şi am doi copii
soţia mea predă germană ca limbă străină şi eu la fel noi
ocupăm două odăi într-un apartament de trei camere camera
mică are şapte virgulă optzecişişapte metri pătraţi cea mare
are nouă virgulă optzecişiopt metri pătraţi cea mai mare cameră
din apartament are paisprezece virgulă şaizecişinouă metri
pătraţi noi nu locuim în ea e încuiată de cele mai
multe ori e goală dar iarna locuieşte în camera aia o pereche
de bătrîni aşa fac economie la lemne acasă la ei la ţară
de multe ori vin la sfîrşit de săptămînă familii
necunoscute cu copiii că aerul de munte le face bine micuţilor
apartamentul de trei camere se află în frumoasa staţiune
climaterică buşteni bucătăria camera de baie şi closetul sînt
folosite de multe persoane numai balconul se află pe partea însorită
el aparţine camerei a treia eu n-am voie să pun piciorul acolo
am scris la spaţiul locativ
la sfatul popular
la ziar
am făcut întîmpinări la
mulţi tovarăşi
acum scriu o poezie
am o încredere oarbă
în puterea poeziei
21 decembrie 1977
acest text nu a fost publicat ieri cei
doi bătrîni au obţinut două camere într-o vilă noi am
primit cheia de la a treia cameră ceea ce demonstrează că şi
poeziile nepublicate pot schimba realitatea din care se inspiră am
să mai scriu poezii
Notă: Textele incluse în volumul
Ich steh auf den Treppen des Winds/Stau pe treptele vîntului au
fost citate în traducerea Norei Iuga. În cazul celorlalte
(identificabile prin prezenţa, în articolul de faţă, şi a
textului german), traducerea aparţine autorului acestui articol.
Citatul din Friedrich Hölderlin a fost preluat din poemul
Amintire, cuprins în volumul Imnuri şi ode (traducere de
Ştefan Augustin Doinaş şi de Virgil Nemoianu).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters