Un păpuşar în „marea istorie“ comunistă

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Matei Brunul, recentul roman al prozatorului ieşean Lucian Dan Teodorovici, un roman masiv de 400 de pagini, vine să împlinească un orizont de aşteptare specific al spaţiului literar (şi mai ales critic) autohton de după ’90: acela al unui roman al comunismului românesc, scris la modul marilor romane realiste din literatură.

Într-adevăr, Matei Brunul îşi asumă, cu bună-ştiinţă, acest tip de demers realist, alternînd permanent două planuri, coborîrile în trecut şi revenirile în prezent – în ritmul alternant al celor 25 de capitole –, cu incursiuni repetate în „marea istorie“, care, ţine să arate în mod repetat autorul, cu riscul de a suna demonstrativ, condiţionează nemilos „mica istorie“ a individului. Iar personajul ales de prozator – pentru a ilustra această „mică istorie“ intrată sub tăvălugul vremurilor sau istoria la firul ierbii – este Bruno Matei, un tînăr păpuşar, născut din mamă italiancă (Chiara sau, pe româneşte, Clara) şi tată român (George, devenit, în Italia, Giorgio), plecat în ’37 din România şi proprietar al măcelăriilor Pignatelli, cu sediul central la Salerno. În timpul războiului, Bruno scapă de înrolare în armata română (fiind cetăţean român) datorită tatălui său, care se amuză, împreună cu un prieten medic, să pretexteze că fiul său suferă de maladia Marie-Strümpell, „care, conform familiei copleşite de necaz, urma să-l transforme, peste cîţiva ani, prin înţepenirea umerilor şi a articulaţiilor, într-un adevărat burattino uman“. „[...] lui Bruno – scrie autorul – povestea i s-a părut aproape comică, într-o anumită măsură considerînd-o un semn al destinului, căci de la burattino la marionetta era un singur pas, unul mic, pe care el deja îl făcuse.“

O carte gravă şi sumbră

Or, e adevărat că fiul nu respectă dorinţa tatălui de a urma avocatura şi alege să studieze actoria la Accademia Nazionale d’Arte Drammatica „Silvio D’Amico“, unde descoperă pasiunea pentru marionete, făcînd apoi o iniţiere informală în teatrul de marionete în cadrul unei familii de păpuşari din Sicilia, însă fraza de mai sus are o rezonanţă mult mai puternică la nivel simbolic decît la nivel literal. Căci Lucian Dan Teodorovici îşi construieşte cartea şi personajul cu maxim de atenţie la detalii şi cu o scrupulozitate care, din păcate, riscă să cadă adesea în demonstrativ şi în artificiu. Cu toate acestea – cu toate încercările de destin pe care i le rezervă autorul, nu întotdeauna verosimile –, personajul său e unul reuşit, care trăieşte cumva independent de sforile auctoriale, un personaj tragic în candoarea lui de păpuşar care şi-a pierdut memoria. El va fi, într-adevăr, o marionetă a destinului şi a „marii istorii“ comuniste care pîndeşte România la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, aşa cum este şi marioneta narativă a prozatorului, pornit pe drumul narativ – cu capcane – al unei poveşti „despre spaţiul concentraţionar comunist, despre victime şi torţionari, despre destin şi însingurare ca mijloc de autoapărare în faţa adversităţilor unei societăţi poliţieneşti care domină individul şi îi supraveghează fiecare clipă a vieţii“, după cum stă scris pe coperta a patra a cărţii.

Matei Brunul e o carte gravă şi sumbră – cu foarte rare momente de destindere sau umor –, poate prea încărcată de necesitatea de a reda ororile comunismului – sub formă de anchete, bătăi şi torturi, închisori şi lagăre de muncă – pentru a evita, la rigoare, tezismul. În ciuda naraţiunii ample, personajele care o traversează nu sînt multe, doar trei (plus cîteva profiluri în închisoare): Bruno Matei, tovarăşul Dumitru Bojin, securistul însărcinat cu supravegherea Brunului, şi Eliza, sau, cum aflăm spre final, Elisabeta Stancu, prietena (devenită iubita) lui Bruno, de fapt şi ea, aflăm tot la sfîrşit, o „rezidentă“ informatoare a Securităţii. Bruno Matei devine Brunul, Matei Brunul, rebotezat astfel, „pe româneşte“, de tovarăşul Bojin, în clipa în care preia cazul lui, cu ordin de la partid.

Italianul Bruno, cu tenul smead, brun, ajunge în atenţia Securităţii la puţină vreme de la venirea lui în România, după război, într-un post de consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete Ţăndărică, un post de care-i făcuse rost, la rugămintea tatălui său (falimentar, după război), Lucreţiu Pătrăşcanu, fostul coleg de facultate şi actualul ministru de Justiţie în guvernul Petru Groza, instalat în martie 1945 (de fapt soţia acestuia, Elena Pătrăşcanu, scenografă la Teatrul Ţăndărică). În ’48, cînd Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu sînt arestaţi, Bruno Matei este şi el concediat (în acelaşi an, nu este lăsat să plece la înmormîntarea tatălui, care murise la Salerno). Abia în acel moment, pasionatul de marionete, care făcea abstracţie de realităţile socio-politice, este ajuns din urmă de ele şi nu le mai poate ignora. Însingurat şi izolat în apartament, Bruno se apucă să citească ziarele: „Pentru că abia atunci, în iarna dintre 1948 şi 1949, a început să înţeleagă că istoria mare avea întotdeauna o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale. Chiar dacă nu întotdeauna aveai şi şansa de-a înţelege asta la timp. Iar istoria mare se scria, în zilele acelea, printre rînduri din ziare“. În acele zile de recluziune şi de brutală conştientizare a schimbărilor politice, Bruno se aşază la masa de scris şi redactează o istorie a marionetelor, un amplu eseu care înglobează experienţa lui personală, adresîndu-se unui public „dintr-o altă istorie, unul dispus să-l asculte, dispus să-l înţeleagă, dispus chiar să-i adreseze întrebări“. Iar în martie 1949, e arestat şi condamnat la zece ani de închisoare, în urma unui proces în care e acuzat de uneltiri legionare, în faţa celor patru studenţi ai săi cărora le acorda cursuri despre teatrul de marionete.

Cam aşa încep tribulaţiile prin închisori ale Brunului, un personaj tragic prin excelenţă. E de spus, totuşi, că aceste capitole de început demarează greoi, fraza încă îşi caută tonul adecvat, situaţiile evocate îşi caută şi ele verosimilitatea. Cum spuneam mai sus, Brunul reuşeşte, însă, să fie un personaj viu, înduioşător în tragismul lui, dincolo de soluţiile narative uneori artificiale. Un personaj singur, izolat, ulterior amnezic, care încearcă cu disperare să trăiască, să aspire la libertate şi să găsească un sens lucrurilor, o victimă absolută a comunismului, căruia i se refuză, pînă la capăt, orice ieşire, scăpare, izbăvire.

Periplul prin diverse închisori şi lagăre de muncă, Peninsula, Galaţi, Iaşi – fiecare cu chinurile ei, cu celulele şi relaţiile specifice între condamnaţi şi gardieni (cu figuri sumbre ale unor comandanţi de închisoare, precum Iosif Lazăr sau Nicolae Maromet, dar şi cu aceea luminoasă a lui nea Zacornea, gardianul omenos, care ia lecţii de marionete de la Brun) – ilustrează consecvent ororile închisorilor comuniste, dar şi încăpăţînarea Brunului de a rezista, de a-şi afla – precum marionetele – centrul de greutate, echilibrul mental şi inteligenţa de adaptare la fiecare închisoare. În acest context, e impresionantă forţa personajului, un om singur – în libertate nu avea pe nimeni, familia i-a rămas în Italia, tatăl murise, mama a fost întotdeauna o străină pentru el, iar bunicii de care se ataşase au dispărut de mult –, de a continua, în numele unui singur lucru: arta marionetelor, ce conţine pentru el toată puterea izbăvitoare.

Spre sfîrşitul anilor de detenţie are un accident pe şantierul unde îşi îndeplinea munca obligatorie, în urma căruia îşi pierde memoria ultimilor 20 de ani de viaţă şi, drept urmare, este eliberat –, sensul vieţii lui, căutat cu atîta înverşunare, devine iubirea pentru Eliza, care evoluează treptat, ocupînd, în mintea lui amnezică şi speriată, ce tînjeşte după afecţiune şi împlinire, locul care altădată era rezervat păpuşii de lemn, îmbrăcate în alb, confidenta adusă din Italia, care îi este înapoiată la ieşirea din detenţie. Imaginea cu care se deschide romanul – Bruno plimbîndu-se cu marioneta inertă pe braţ – este o imagine puternică, o imagine-emblemă a cărţii, care creează un personaj viu.

Soluţii narative neverosimile

Un personaj dificil de realizat şi de susţinut, de altfel, psihologic vorbind, pe parcursul romanului, amestec de candoare şi de pasiune, marcat apoi de amnezie şi traumele (pe care nu le mai conştientizează) anchetelor şi torturilor şi în sfîrşit preluat de tovarăşul Bojin în marea încercare de transformare a lui – profitînd de terenul virgin al lipsei de memorie – într-un om nou.

În solitudinea lui, Brunul se ataşează însă de aceste două fiinţe, singurele care-l frecventează: tovarăşul Bojin şi Eliza.

Către final, în capitolul 19 – dedicat tovarăşului Bojin –, din al cărui monolog interior înţelegem amestecul de conformism, ideologie (mimată şi asumată) şi omenie care-i determină acţiunile, e descrisă, din perspectiva acestuia, metoda Makarenko de creare a omului nou: „Pînă la urmă, semăna pe undeva cu o invenţie tehnică (pasiunea lui Bojin, n.m.): iei un om puţin stricat pe-alocuri, îl repari, dar nu-i bagi piesele iniţiale, ci nişte piese noi, mai bune, care-l fac mai funcţional în contextul actualei societăţi, mai evoluate“.

Tot aşa, aflăm în carte şi despre stahanovism, căci într-una din închisori, dat fiind că Bruno depăşeşte fără să vrea norma de muncă, primeşte de la colegii de celulă porecla de Alexei, de la Alexei Stahanov, minerul sovietic care-şi depăşise de şapte ori norma de lucru într-o singură noapte. Asemenea referiri, ca şi altele, sună cumva demonstrativ în text, părînd a fi puse acolo pentru un cititor străin (sau foarte tînăr), tot aşa cum întregul parcurs al Brunului e prea scrupulos construit după modelul victimei comuniste şi al ororilor sistemului.

Tovarăşul Bojin, spune autorul, e permanent condus de două tipuri de adevăruri: adevărul oficial, singurul pe care-l afirmă, şi adevărul interior, la care are acces numai el. E scindarea tipică individului trăitor în comunism, şi mai ales celui cu funcţii în aparatul de stat.

Cît despre Eliza, aici apare marea nedumerire a cititorului... Deşi relaţia înfiripată între Brun şi Eliza debutează ca o timidă poveste de dragoste – cu secvenţe convingătoare, mai ales cele în care Eliza ia locul marionetei Vasilache în afecţiunea Brunului –, ea se transformă brusc în cu totul altceva. Dacă tovarăşul Bojin continuă să dea semne de omenie şi înduioşare, se pare că Eliza, mult mai îndreptăţită la aşa ceva, devine dintr-odată o informatoare fără milă, care îi înşală inclusiv pe cei din partid, căci se foloseşte de personaj pentru a fugi ea însăşi din ţară!

Turnura finală a naraţiunii e nu atît neaşteptată, cît neverosimilă, deşi e din ce în ce mai insinuată complicitatea Elizei cu tovarăşul Bojin (însă harta cu traseul evadării din ţară, marcată de scrisul Elizei, nu-i pune nici o întrebare lui Bojin!).

Cu toate astea, încă o dată, Brunul – în paginile în care e descris drumul celor doi spre satul Naidăş de lîngă Timişoara, pe unde trebuiau să treacă graniţa – este un personaj viu şi convingător. Capitolul final (25) este, probabil, printre cele mai bune secvenţe narative ale cărţii. Eliza va reuşi să sară gardul cu sîrmă ghimpată de la frontieră, dar Brunul refuză s-o mai însoţească, înţelegînd că a fost folosit şi că singurătatea lui e iremediabilă. La postul de control, în zorii albi ai zilei, Brunul e prins de grăniceri şi-şi aşteaptă soarta: „Ani întregi o să tot dai explicaţii pentru ce-ai făcut... N-am auzit de vreunul care să fi fost prins şi să fi scăpat de asta“. Şi totuşi, e prea mult pentru acest personaj! Amnezic fără scăpare, trădat de singurele fiinţe din preajmă, Brunul e o victimă absolută, care reuşeşte, totuşi, să fie un personaj de neuitat, într-o carte mult prea demonstrativă, cu soluţii narative adesea neverosimile.