OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ma obsedeaza un gind, si ma intreb: am, oare, dreptul sa meditez asupra unei analize spirituale (gen operatie chirurgicala), care ma priveste doar in calitatea mea subreda de spectator sau vizionar? Pe scurt: exista oare sansa remodernizarii relativ autonome a gindirii romanesti?
Pare o fraza obraznica – nu-i asa?

Desi gindul meu e mult mai modest, e doar o idee firava, speriata.
„Stinga“ romaneasca a devenit purtatoarea unor idei de dreapta inca de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer si altii. Romania a „cotit-o“ la dreapta in clipa in care Hrusciov a retras trupele sovietice din tara, mai cu seama din Banat – si, evident, nu drept „premiu politic“ acordat Romaniei, eminentul invatacel din ’56, care s-a grabit sa ofere asistenta Uniunii Sovietice in Ungaria, inclusiv prin violentele incurajari personale rostite inca (se pare) in noiembrie 1956, la Budapesta, avind drept scop stimularea duritatii in reprimarile singeroase, ci mai ales la dorinta maresalului Tito, deranjat de multa vreme privind comasarea la granita romano-iugoslava a blindatelor Armatei Sovietice. Vezi „scrisoarea“ cvasi-deschisa a conducerii partidului adresata aproape tuturor membrilor de partid, citita de catre sus-pusii acestuia in fata unor „active de baza“ mult largite in toata tara, scrisoare care demasca „asimetria“ Sovromurilor – unelte ale exploatarii Romaniei –, nemaivorbind de atotputernicia consilierilor sovietici, guvernatori coloniali.

Semnalele unui realism politic (deci semnalele privind cunoasterea starii reale de spirit din tara) au aparut cu ani de zile inaintea „retragerii sovietice“. Se pare ca ideea dominanta era doar intarirea popularitatii partidului, debarasarea de componenta sa elocvent minoritara. (Partial, mult – si pe merit – huiduitul Ion Lancranjan avusese oarecum dreptate in acest sens.) Prezenta accentuata a minoritatilor etnice in rindurile partidului, inca din primele zile ale iesirii sale din ilegalitate, a intrecut masura in comparatie cu alte tari – partidul comunist a fost (re)cunoscut (mai ales pina la pactul Ribbentropp-Molotov, pina cind Ribbentropp a fost decorat la Moscova cu Ordinul Lenin etc.) drept principala forta antinazista, antifascista, „renume“ care a atras in rindurile simpatizantilor pe cei prigoniti de national-socialisti din multe tari, in primul rind pe evrei, dar nu numai... in Romania, Garda de Fier – o organizatie mult mai intelectuala decit, de exemplu, Partidul Crucilor cu Sageti din Ungaria (nemaivorbind de caracterul religios-ortodox al miscarii legionare, un aspect absent din miscarea nazistilor maghiari) – propaga un romanism indreptat impotriva tuturor strainilor, tuturor celor de alta etnie.
Antifascismul minoritarilor, dincolo de puternicul reflex de autoaparare, avea, insa, si alte izvoare abundente.

Prin programul sau, Partidul Comunistilor din Romania – asa s-a numit decenii la rind, schimbindu-si denumirea, cred, abia prin ’44-’45 – s-a autodeclarat (la ordinul Internationalei a III-a) drept aparator al drepturilor minoritatilor, inclusiv al dreptului la autodeterminare teritoriala. Deci: al dreptului la o sciziune pe baza criteriului etnic. Evident, aceasta clauza, care a si dus la interzicerea partidului, la declararea ex-lex a acestuia, a facut mare vilva si in zonele locuite de maghiari. (Cred ca a sosit momentul unei precizari penibile: in Romania exista o practica lingvistica, o terminologie extrem de bizara. Ungurilor din Romania li se spune „maghiari“, celor din Ungaria, „unguri“. Este un fenomen ridicol si absolut neintemeiat. Nicolae Ceausescu era inca in floribus cind publicasem, sub pseudonim, la Galerie Verlag Wien, un volum de studii axate pe politica minoritara practicata in Romania. Prefata redactorului dateaza din 1988, manuscrisul l-am finalizat, cred, in 1987. Pseudonimul autorului – care apartine redactorul volumului – e cuvintul: Maghiarul... Domnia sa aflase din manuscrisul meu de aceasta diferentiere lingvistica, de folosirea acestei terminologii bizare, practicata numai in Romania.)

Mai mult sau mai putin fatis, ungurii din Transilvania si Banat – mai ales cei care au luptat in rindurile Armatei Rosii ai Republicii Sovietice Ungare, cei care au facut parte din organizatiile social-democrate, respectiv sindicatele de stinga, intelectualii influentati de spiritul Cercului Galilei, devenind apoi colaboratorii sau cititorii revistei Korunk, o revista cu orientare de stinga, din Cluj, dar si cei care inainte nu fusesera atasati „stingii“ sau simpatizanti ai acesteia – au dat crezare Internationalei a III-a, sperind in posibilitatea modificarii granitelor, apropiindu-se de comunisti. Printre acestia erau si multi evrei maghiari, inspaimintati de antisemitismul agresiv al legionarilor.

Cert este ca in aripa inchisorii Doftana unde zaceau comunistii se vorbea mai ales limba maghiara. La sfirsitul anilor ’30, un comunist din Tg. Mures, pe nume Gyula Simó (fiul legendarului comunist Géza Simó, al carui nume il purtase citiva ani, dupa eliberare, marea fabrica de mobile din Tg. Mures), fost prim-secretar, in ilegalitate, pentru regiunea Banat (urmat in functie de József Dudás, unul din liderii revolutiei din 1956, din Budapesta, condamnat la moarte si executat), statea de vorba in limba maghiara cu colegul sau, Lajos Ady (ulterior ministru adjunct la Interne, sub un nume romanesc) – era in scurta perioada in care detinutii cistigasera batalia pentru a circula liber in timpul zilei, in aripa respectiva.

Un tinar detinut politic, destul de anonim inca pe vremea aceea printre „locatarii“ inchisorii, s-a rastit la ei: „De ce vorbiti limba asta spurcata?...“. Tinarul se numea Nicolae Ceausescu. Pe el si pe galateanul Dragomir „pusese ochii“ liderul grupului de detinuti politici de stinga din Doftana, un anume Gheorghe Gheorghiu, supranumit Dej, cind, de Pasti, facuse o vizita intr-o alta aripa a inchisorii, unde detinutii erau legionari. Dragomir si Ceausescu, salahori de incredere, aduceau damigenele cu vin. (Tovarasii lui Gheorghiu obtinusera, dupa lungi demonstratii, dreptul ca de Sfintele Pasti sa-si cumpere cite o juma’ de kil de vin. Erau sute de condamnati, Gheorghiu stia cum sa manipuleze lichidul scump.) La intilnirea de Pasti, dintre legionari si comunisti, Gheorghiu rostise un toast: „Si pe voi, si pe noi ne-a trimis la zdup acelasi regim...“.

Conducerea de partid din Doftana aflase ulterior de aceasta escapada. Gheorghiu a fost aspru sanctionat, iar cei sase trebuiau sa tina in secret acest fapt. (Da! Au fost sase. Nu cinci, nu sapte. in pofida faptului ca regula era sfinta: numarul membrilor tuturor comisiilor si comitetelor partidului trebuia sa fie un numar fara sot. A ramas pina-n ziua de azi o enigma: organizatia ilegala de partid din Doftana de ce incalcase aceasta regula cu ocazia sanctionarii lui Dej? Poate toata conducerea de partid din puscarie numara doar sapte insi, iar cel de al saptelea fusese tocmai sefu’: adica Dej. Se stie ca sanctiunea fusese secreta – participantii la vot jurasera ca vor pastra secretul. Mie mi l-a povestit, inainte de a muri, Gyula Simó, fostul ambasador al Ungariei la Roma.)

Am insa o proba indirecta si bizara.
Dupa august 1944, intr-o locuinta cu trei camere si un hol din Bucuresti (daca imi aduc bine aminte, pe strada Caderea Bastiliei), locuiau trei familii de fosti ilegalisti: Nicolae si Elena Ceausescu, Alexandru Draghici si nevasta-sa, Martha Czikó, iar in a treia camera, fostul tovaras Ady (pe vremea aceea se numea deja parca Muresan) cu sotia. Ady fusese vizitat de vechiul sau prieten si tovaras, azi prof. dr. Emeric Tóth, matematician si filozof din Paris, fost sef de catedra la Universitatea din Regensburg. Se asezasera in hol si stateau de vorba. Tocmai sosise acasa Nicolae Ceausescu si s-a rastit la ei: „De ce vorbiti limba asta spurcata?...“.
Cu foarte putini ani dupa 23 august 1944 a inceput romanizarea partidului (inclusiv pentru perioada retroactiva). in momentul eliberarii, printre membrii si simpatizantii partidului era un numar mare de evrei, mai ales evrei maghiari, asta datorita prigonirii lor de catre extrema dreapta – desi in momentul dezlipirii Basarabiei se pare ca un mare numar de comunisti si simpatizanti (romani, evrei, rusi, ucraineni, sirbi, bulgari) au parasit Romania pentru a se stabili in URSS.

Consider ca „ameliorarea componentei etnico-nationale“ a partidului (care, de altfel, si-a schimbat denumirea in Partidul Comunist Roman apoi, dupa „unificarea“ cu social-democratii, devenind PMR) a fost o necesitate evidenta. Din nefericire, cei care au lansat actiunea au conferit acestei „operatii“ mai cu seama un caracter tactic. Cu prilejul citorva „verificari“ au fost exclusi din partid – chiar huiduiti, ponegriti, compromisi – pe motive de-a dreptul ridicole (se practica, in special, pretextul asa-zisei „origini sociale mic-burgheze, burgheze“ etc.) o seama de oameni devotati, care s-au dedicat in totalitate cauzei in care crezusera. Tatal meu, voluntar in primul razboi mondial, locotenent-major in armata austro-ungara, comandant de companie timp de 42 de luni in prima linie, participind de la sfirsitul anilor ’30 la miscarea de rezistenta, a fost insarcinat cu misiunea organizarii unor puncte permanente de observatie a traficului feroviar militar german, via Timisoara. (Aprovizionarea cu armament, munitie, carburanti, alimente etc. a unitatilor militare germane din Balcani se facea, in mare parte, pe calea ferata.) Organele de partid din ilegalitate nu au respectat nici macar masura extrem de severa care prevedea separarea totala a muncii de partid de activitatea (nu-mi plac eufemismele!) de spionaj.

Tatal meu isi avea biroul la citiva pasi de gara; tatal sau vitreg, ing. Alfred Haiduschka, detinuse citeva decenii posturi de conducere la caile ferate, fiind inginerul-sef (si) al Atelierelor Principale CFR Timisoara; in copilarie si-n tinerete, tatal meu facuse sport de performanta sub culorile clubului sportiv feroviar, fiind si campion de tenis – acolo-i traiau prietenii, colegii, amicii, cunostintele de o viata, cum se spune. Nu avea, deci, mari dificultati in obtinerea unor informatii. Paralel insa, avea si o serie de sarcini de partid – printre multe altele, in biroul sau se multiplica ziarul ilegal Romania Libera. Daca activitatea sa privind „recoltarea“ informatiilor militare privind aprovizionarea trupelor germane ar fi fost tradata, cu siguranta ca ar fi platit cu viata. Totusi, la inceputul anilor ’50, a fost exclus din partid, fiind considerat „mic-burghez“. intreaga sa activitatea din ilegalitate fusese redusa intr-o caracterizare care consta in urmatoarea propozitie simpla: „in ilegalitate a cotizat“.
As dori sa fac urmatoarea precizare: partidul comunist, Partidul Muncitoresc Roman, a pierdut din caracterul sau de stinga inca pe vremea lui Dej, pentru ca apoi, sub Ceausescu, sa se transforme rapid intr-un partid al dictaturii personale si al nationalismului.

N-au mai existat forte politice organizate de stinga.
Consider ca paleta politica moderna a Romaniei de azi necesita neaparat prezenta unei grupari luminate, de stinga, asupra careia demagogia nationalista sa nu exercite nici o influenta, un partid ale carui viziuni sa se bazeze pe o cunoastere moderna, la zi, a omului si a universului, a istoriei si a viitorului posibil. Publicul romanesc a fost intoxicat decenii la rind cu informatii-kitsch privind trecutul si prezentul – dezintoxicarea va necesita decenii de consacrare sub semnul demnitatii si al adevarului. A nu se uita: azi nu exista nici o tara neolatina in care stinga politica – ferita de dogme, fidela multimii si natiunii – sa nu joace un rol determinant in asigurarea echilibrului social si a gindirii natiunii despre sine insasi.
Dupa ce pina si ideea de „stinga“ fusese compromisa de catre partidul lui Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu, ar fi timpul ca adevarurile sa se aseze in matca lor. Marea majoritate a romanilor si a cetatenilor Romaniei munceste. Oamenii traiesc din munca lor fizica si intelectuala. in orice tara din lume reprezinta o necesitate absoluta existenta unui partid care sa apere interesele celor care pot deveni extrem de vulnerabili in orice clipa, in orice moment de criza, un partid care sa nu fie bulevardier, nici demagog, care sa fie condus de oameni impecabili din punct de vedere moral.

Pál BODOR s-a nascut in 1930, la Budapesta. A studiat filozofia si psihologia la Bucuresti, apoi la Cluj. Este publicist, scriitor, eseist, traducator; din 1983 traieste in Ungaria, fiind o prezenta activa in publicistica maghiara. In mod exceptional, Pál BODOR a raspuns solicitarii redactiei noastre printr-un text alcatuit direct in romana, limba in care nu mai scrisese de 24 de ani.